România are o relație profund contradictorie cu propria diasporă. Pe de o parte, politicienii români deplâng constant exodul de capital uman, vorbesc despre necesitatea atragerii românilor din străinătate și promit politici publice care să încurajeze circulația talentelor între România și restul Europei. Pe de altă parte, același stat adoptă măsuri administrative care îi penalizează tocmai pe cetățenii români care au profitat de oportunitățile educaționale oferite de integrarea europeană. Un exemplu revoltător este regimul actual al burselor doctorale finanțate de Ministerul Educației și Cercetării la Institutul Universitar European de la Florența.
Potrivit condițiilor de eligibilitate publicate de EUI, cetățenii români care doresc să beneficieze de o bursă doctorală finanțată de statul român trebuie să fi absolvit cel puțin un ciclu de studii universitare, de licență sau de masterat, la o universitate acreditată din România. Cu alte cuvinte, un cetățean român care și-a făcut atât licența, cât și masteratul în Marea Britanie, Franța, Germania sau în altă țară este exclus de la finanțare, indiferent de performanțele sale academice, de calitatea universităților absolvite sau de rezultatele procesului de selecție.
În acest caz nu vorbim, așadar, despre o diferențiere în funcție de merit, performanță academică sau potențial de cercetare. Nu vorbim nici despre o condiție legată de cetățenie, care ar putea justifica delimitarea beneficiarilor unui program național de burse. Vorbim despre excluderea unei categorii de cetățeni români pentru simplul motiv că și-au făcut studiile universitare în afara granițelor țării. Doi candidați cu aceeași cetățenie, cu performanțe academice comparabile și acceptați de aceeași instituție pot fi tratați diferit exclusiv în funcție de țara în care au obținut diplomele universitare.
Această diferențiere este, în opinia mea, inacceptabilă. Mai mult, ea relevă o problemă mai profundă în modul în care statul român înțelege relația dintre cetățenie, educație și apartenență la comunitatea politică națională.
Cetățenia română nu ar trebui să valoreze mai puțin în funcție de locul în care un cetățean a ales sau a avut posibilitatea să studieze. Apartenența la națiunea română și la drepturile și beneficiile ce decurg din statutul de cetățean român nu pot fi condiționate de parcurgerea unui traseu educațional exclusiv sau parțial național. Un român care a absolvit o universitate din Amsterdam, Paris sau Londra nu este mai puțin român decât unul care a absolvit o universitate din București, Cluj sau Iași. Nici contribuția sa potențială la dezvoltarea societății românești nu poate fi dedusă din geografia diplomelor sale.
Problema este cu atât mai gravă în cazul românilor din diaspora și al copiilor acestora. Există numeroși cetățeni români care au crescut în alte state europene, care au urmat acolo studiile preuniversitare și universitare și pentru care înscrierea la o universitate din România nu a reprezentat niciodată o opțiune firească. Unii s-au născut în străinătate, alții au emigrat împreună cu părinții lor. Sunt cetățeni români cu drepturi și obligații, dar care au avut o traiectorie educațională diferită. Prin actualele condiții de finanțare, statul român le transmite că această diferență este suficientă pentru a-i exclude de la o oportunitate academică finanțată din fonduri publice.
Iar instituția despre care discutăm nu este una oarecare. Institutul Universitar European de la Florența este una dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare și formare doctorală din lume. În clasamentul Shanghai din 2026, EUI ocupă primul loc în Uniunea Europeană și locul 11 la nivel mondial în științele sociale. România este parte a acestei instituții europene în baza unei convenții internaționale la care a aderat în 2009 și finanțează anual burse destinate cercetătorilor români admiși la programele sale. În conformitate cu cadrul adoptat în 2025, statul român poate finanța șase noi burse pentru studii doctorale și de masterat la EUI în fiecare an universitar.
Care ar putea fi justificarea unei asemenea politici de excludere a românilor din diaspora? Probabil că un argument ar fi acela că statul român trebuie să prioritizeze finanțarea absolvenților propriilor universități, având în vedere investițiile publice realizate în formarea acestora. Aceasta este o preocupare legitimă, dar concluzia nu decurge logic din premisă. Dacă obiectivul este susținerea universităților românești, există instrumente dedicate pentru aceasta și țin de alocările de fonduri din țară pentru cercetare și educație, oricum mult prea mult ignorate de politicieni. Dacă obiectivul este însă investiția în cercetători români de înaltă calificare, atunci criteriul relevant ar trebui să fie potențialul lor academic și contribuția pe care o pot avea în viitor, nu locul unde au urmat licența sau masteratul.
Mai mult, beneficiile publice ale unei investiții în educație nu se limitează la întoarcerea imediată a beneficiarului în țară. Cercetătorii români formați în instituții internaționale pot contribui la dezvoltarea României prin colaborări științifice, proiecte comune, transfer de cunoaștere, participare la dezbaterea publică sau prin ocuparea unor poziții relevante în instituții academice și organizații internaționale. Într-o Europă profund interconectată, capitalul uman al unei țări nu mai poate fi redus la persoanele care locuiesc și lucrează permanent între granițele sale.
De altfel, aceasta este una dintre contradicțiile fundamentale ale politicii românești față de diasporă. Statul român afirmă că dorește să păstreze legătura cu cetățenii săi din străinătate, dar continuă să gândească numeroase măsuri care să producă o separare rigidă între cei rămași acasă și cei plecați. În loc să trateze diaspora drept o extensie a resurselor umane, profesionale și intelectuale ale societății românești, o tratează uneori ca pe o categorie administrativă periferică, dacă nu chiar problematică. Românii din diaspora sunt suficient de români atunci când statul le solicită loialitate, participare civică sau implicare în promovarea intereselor naționale, dar par să devină insuficient de români atunci când solicită acces la anumite oportunități finanțate de statul român.
Există și o contradicție evidentă cu principiile mobilității educaționale europene. România este membră a Uniunii Europene, iar libera circulație și cooperarea universitară transnațională reprezintă componente fundamentale ale integrării europene. Încurajăm tinerii să participe la programe Erasmus, să studieze în universități europene și să dobândească experiență internațională. Dar, printr-o asemenea condiție, transmitem mesajul că mobilitatea academică poate avea consecințe negative asupra accesului ulterior la oportunități finanțate de propriul stat.
Asta nu înseamnă, evident, că fiecare cetățean român are un drept necondiționat la o bursă doctorală finanțată din fonduri publice. Resursele sunt limitate, este adevărat, iar statul are dreptul și responsabilitatea de a stabili criterii de selecție. Dar aceste criterii trebuie să fie transparente, relevante pentru obiectivul urmărit și justificabile prin raportare la interesul public. Faptul că o persoană a studiat în străinătate nu constituie, în sine, un argument rezonabil pentru excluderea sa de la un program care finanțează studiile doctorale ale cetățenilor români. Cu atât mai puțin atunci când selecția academică este realizată de o instituție internațională de prestigiu.
Statul român trebuie să elimine această condiție nedreaptă și nejustificată care impune absolvirea unui ciclu de studii universitare în România pentru a putea urma studiile doctorale cu o bursă românească la Institutul Universitar European din Florența. Cetățenii români ar trebui să poată concura pentru aceste burse indiferent de instituțiile universitare la care și-au obținut diplomele, atât timp cât îndeplinesc condițiile academice de admitere și celelalte cerințe ale programului.
Domnule ministru Mihai Dimian, actuala reglementare reprezintă o nedreptate care trebuie remediată de îndată, înainte de începerea următorului ciclu de selecție a doctoranzilor de la EUI. România nu își poate permite să vorbească permanent despre atragerea talentelor, internaționalizarea educației și valorificarea diasporei, în timp ce exclude o parte dintre propriii cetățeni de la oportunități academice de excelență doar pentru că au studiat în străinătate.
Chiar daca dv. distins autor aveti dreptate, institutiile statului nu doresc ca cei cu studii straine de inalta calitate sa revina in tara, caci le da peste mana impostorilor de aici, cu teze plagiate, multi ajunsi in posturi universitare, directori cercetare, alte institutii si agentii publice, functionari publici, etc. Sunt bine veniti doar cei care aplica in drumuri si poduri, agricultura, comert. Din cei peste 15.000 medici plecati, doar cateva zeci au revenit inploi.
Situațiile pe care le-ați prezentat sunt de actualitate. Dar practica este veche. Lui D. Funeriu i se solicita echivalarea studiilor în timp ce marele „creator” al OUG13 a avut bacul după 30 de ani și studii superioare juridice, inclusiv doctorat, la Bălți. Acum este șeful Consiliului legislativ și este clar scopul pentru care a fost plasat acolo.