România nu a reuşit cu adevărat să depăşească momentul de la finele anului 2024: din clipa anulării turului doi al alegerilor prezidenţiale şi până acum, un sentiment al crizei şi al provizoratului a domnit, făcând să se nască anxietatea colectivă şi agravând liniile de ruptură din societate.
Şi nu doar absenţa unui cabinet investit este semnul acestei crize de adâncime. În mai mare măsură decât blocajul instituţional, neliniştitoare este absenţa perspectivei care să ofere şansa unei guvernări relativ stabile. Dificultatea de a convoca un scrutin anticipat nu face decât să complice o ecuaţie constituţională.
Şi ceea ce se poate observa, dincolo de patimi şi de invective, este erodarea spectaculoasă a autorităţii şefului de stat. Preşedintele Dan, primul preşedinte independent al României, este confruntat cu realitatea pe care a părut să o ignore în momentul votării moţiunii de cenzură: imposibilitatea alcătuirii unei majorităţi din care să nu facă parte partidele radicale din parlament. Majoritatea PSD-AUR, decisivă pentru adoptarea moţiunii, nu poate fi tradusă în majoritatea de susţinere a unui cabinet.
Erodarea poziţiei şefului de stat este efectul incapacităţii de a anticipa efectele de durată ale crizei ce afectează România. Tensiunea dintre preşedinte şi premierul demis a condus la votul de neîncredere. Alianţa informală cu PSD l-a plasat pe Preşedinte în situaţia delicată de a-şi abandona aliaţii tradiţionali. Independent, Preşedintele a devenit captivul unui PSD care pare hotărât să evite asumarea directă a administrării ţării.
Obsesia modelului macronian, implicând guvernarea peste partide, pare să îl locuiască pe şeful de stat. În absenţa unui vehicul politic care să îi aparţină, Preşedintele recurge la strategii menite să îi asigure fidelitatea unor cabinete sprijinite pe majorităţi fragile. Trecerea de la Eugen Tomac la Adrian Veştea traduce eşecul unei tentative „tehnocrate” şi revenirea la o soluţie politică.
Dar desemnarea lui Adrian Veştea este şi indiciul intrării şefului de stat în conflict direct cu premierul demis: acţiunea prezidenţială este mai mult decât un act ceremonial, ea este o intervenţie clară, cu scopul de a obliga PNL să accepte o schimbare de curs şi de abordare. Lupta din interiorul puterii executive este exportată în interiorul PNL. Criza se generalizează, spre a cuprinde toate instituţiile democraţiei.
Justiţia însăşi este atrasă în acest vârtej al tensiunilor: deciziile prin care tribunalele organizează viaţa internă a partidelor sunt neobişnuite şi pot reprezenta un precedent. Judecătorii şi procurorii nu se pot substitui mecanismelor elective. Misiunea lor este, în logica statului de drept, una diferită, departe de partizanatul făţiş.
Criza republicii este, în cele din urmă, criza democraţiei înseşi. Fragmentarea camerelor obligă la un tip de negociere care pare de neimaginat acum. Confruntarea dintre Preşedinte şi partide este un alt indiciu al acestei patologii. Strategia macroniană nu este una credibilă în spaţiul românesc. Preşedintelui de acum îi lipsesc instrumentele predecesorilor săi — fantasma stabilităţii lasă loc dezordinii neliniştitoare.
O republică nu poate supravieţui fără temelia de speranţă şi de încredere ridicată de cei ce îi sunt cetăţeni. Iată adevărul elementar pe care nu îl putem ignora. Regăsirea unui drum al viitorului libertăţii şi decenţei este alternativa la haos, anxietate şi resentiment. Reclădirea republicii este o datorie de la care nu putem abdica decât îmbrăţişând ordinea funestă a tiraniei.
