Când am căutat de lucru, m-am simțit mereu stăpân pe situație. Oricât de groaznic a fost jobul (și am trecut prin adevărate povești de groază), nu m-am simțit niciodată prins în capcană, exploatat sau speriat. Am știut întotdeauna că pot pleca și că există o mulțime de alte moduri de a câștiga bani.
De la zece ani, când am câștigat primii bănuți în Scoția rurală, mi-am câștigat existența conducând, vânzând, zugrăvind, predând, scriind, organizând, comunicând și, de la pandemie încoace, grădinărind.
Văd de lucru peste tot și am reușit să conving angajatori să mă ia în Austria, Bosnia, Rusia, Tibet și, timp de 17 ani, în România. Înainte de pandemie eram consultant PR bine plătit, iar de curând m-am întors la ce făceam ca student, munca fizică. Mă simt mai bine când îmi folosesc corpul, stau afară, mă murdăresc și spun glume proaste decât blocat în fața unui ecran.
Metoda mea de a mă angaja e să mă ofer să-i ajut pe oamenii obișnuiți să-și rezolve problemele din casă: să le curăț grădina, să le zugrăvesc baia sau să le golesc podul.
Mă bazez pe puterea recomandărilor din gură în gură și pe reputație (o lucrare aduce o alta). La un moment dat, o firmă olandeză de consultanță pe fonduri europene a auzit că „mă pricep să duc lucrurile la capăt” și m-a recrutat să conduc un proiect european pentru „Îmbunătățirea situației romilor din România”. Dintr-odată am fost catapultat din munca de caritate în consultanța foarte bine plătită. Am putut folosi abilitățile dobândite ca voluntar într-un sat din Botoșani (Vârful Câmpului) ca să conduc un proiect european pentru guvernul Adrian Năstase. Lipsa unei pregătiri sau a unor studii de specialitate nu m-a împiedicat să fac treabă bună.
Proiectul acela a dus la multe alte joburi pe fonduri europene în România: muncă bine plătită, pe care am făcut-o bine, dar care nu mi-a plăcut (prea multă birocrație).
Am avut mereu sentimentul că am de ales: pot face asta sau aia, pot merge aici sau acolo, pot găsi de lucru oriunde. Sentimentul acesta vine din convingerea că aproape orice organizație are nevoie de oameni care să aducă, să care, să curețe, să organizeze, să vândă, să comunice; iar dacă ești flexibil (dispus să lucrezi la o serie de sarcini pe termen scurt), de încredere și te înțelegi cu oamenii, de lucru se găsește întotdeauna.
Abia după ce mi-am publicat cea mai recentă carte am aflat că majoritatea oamenilor văd angajarea cu totul altfel.
Am fost pus la încercare la BBC Radio
Recent am fost invitat la o emisiune-dezbatere pe BBC Radio 5 Live [LINK emisiune] despre ocuparea forței de muncă. În Marea Britanie subiectul a devenit unul important, pentru că noul prim-ministru, Andy Burnham, vrea ca uceniciile să fie promovate în școli pe picior de egalitate cu diplomele universitare. Avem și o mare problemă cu ceea ce numim NEET (tineri care nu sunt angajați și nici nu urmează vreo formă de educație sau formare profesională): aproape un milion de tineri britanici nu fac nimic. În România cifrele sunt și mai proaste.
Am fost prezentat drept un autor care „crede că e ușor să-ți găsești de lucru” și am spus că părinții își pot învăța copiii unele meserii acasă: spălatul vaselor și curățenia sunt două roluri esențiale în orice restaurant. Grădinăritul, zugrăvitul și decoratul, golitul podurilor, pivnițelor și magaziilor de vechituri se pot învăța acasă sau în casele vecinilor și rudelor. Tot ce trebuie să faci e să întrebi, iar problema e că majoritatea oamenilor nu întreabă. Câți oameni cunoașteți care spun „Caut de lucru!”? (Eu nu cunosc pe nimeni.) E cu totul altceva decât „Nu-mi găsesc de lucru”, ceea ce e totuna cu „Am renunțat!”
Aceste abilități de rezolvare a problemelor pot fi transformate în meserii pe cont propriu (în Marea Britanie e ieftin să-ți deschizi o afacere), iar următorul pas pentru oricine abia începe ar fi să treacă pe la micile afaceri din zonă și să întrebe dacă poate ajuta, poate doar câteva ore pe săptămână. În Marea Britanie poți lucra legal de la 13 ani (în România de la 16, sau de la 15 cu acordul părinților). Cred că copiii ar trebui să afle despre muncă cât mai devreme, dar într-un mod distractiv și jucăuș, nu în felul serios și legalist în care se predau acum în școală competențele antreprenoriale. Imaginați-vă cât s-ar distra copiii de școală primară să construiască un zid de cărămidă, să-l dărâme, să încerce din nou și apoi să învețe să-l facă cum trebuie. Un zidar cu experiență poate câștiga în Marea Britanie cam 400 de euro pe zi.
Un ascultător furios care sunase la Radio 5 a fost rugat să comenteze mesajul meu optimist și a fost disprețuitor și critic (îl puteți asculta la linkul de mai sus). A spus că pe vremuri se putea să treci pe la micile afaceri și să ceri de lucru, „dar acum nu mai merge”: susținea că din cauza costurilor cu asigurările și taxele firmele nu-și mai permit să angajeze tineri.
Nu accept punctul ăsta de vedere, dar îmi dau seama că foarte, foarte mulți oameni ar fi de acord cu el, iar mentalitatea asta merge mână în mână cu o abordare greșită a căutării de lucru: să faci totul online. Când aplici online la un job, concurezi cu mii de alți candidați; sunt mari șanse ca un bot AI să te respingă înainte ca vreun om să-ți vadă CV-ul; și chiar dacă treci de etapa asta, munca pe care trebuie s-o depui (cantități uriașe de întrebări și formulare) pur și simplu nu merită. De aceea atât de mulți oameni ajung la disperare din cauza „eșecului” de a se angaja.
Ca să rupi cercul ăsta de fier al pieței muncii, tot ce trebuie să faci e să-ți dai seama că nu ești obligat să urmezi varianta „jobului de birou”, pe care părinții și profesorii o împing atât de des. Ridică-te de la calculator, ieși, bate străzile, intră în fiecare magazin și afacere pe care le întâlnești și întreabă dacă poți ajuta. Măcar oamenii vor sta de vorbă cu tine. Important e să ții minte că orice afacere are nevoie de o mână de ajutor, la fel ca orice proprietar de casă.
Abordarea asta cere curaj și poate părea imposibilă, dar răsplata e incredibilă. Pe măsură ce descoperi că pe fiecare stradă se găsește de lucru, îți dai seama că poți lua această abilitate cu tine oriunde în lume și că îți poți controla propriul destin. Nu trebuie să fii „sclavul” unei mari organizații: dacă lucrezi pe cont propriu și îți construiești o reputație bună, îți poți alege clienții și poți câștiga bani frumoși.
Problema e mândria, rușinea și frica. Ni se spune să ne concentrăm pe o anumită profesie și să ocolim joburile „de jos, murdare, fără prestigiu”. Dar sfatul ăsta e greșit: economia mondială e în haos și nicio firmă, niciun job nu mai e sigur.
Nu spun „Nu mergeți la facultate și nu studiați o profesie de nivel înalt!” Dar nu vă descurajați dacă nu vă găsiți un loc de muncă în domeniul ales și aveți mereu o meserie de rezervă, cum ar fi să lucrați într-un bar, să faceți curățenie, să conduceți sau să zugrăviți case. Iar de când AI-ul a dat peste cap drumul spre „jobul de birou”, să înveți o meserie sau să știi să muncești fizic e mai important ca oricând. Contează și pentru sănătatea mintală: cred că avem nevoie să muncim ca să rămânem întregi la minte.
Poți construi o afacere profitabilă din curățenie, zugrăveli, reparații și grădinărit. Poți trece de la o lucrare mică la alta sau, ca mine, poți avea o listă de case de care ai grijă. Cea mai mare provocare e să-ți învingi propria frică, mândrie și rușine și să-ți cultivi umilința, iar exact asta fac de la pandemie încoace.
Noua carte a lui Rupert Wolfe Murray se numește „12 Jobs in 12 Months — How I Ignored AI and HR and Got Jobs Easily” (12 joburi în 12 luni — Cum am ignorat AI-ul și HR-ul și mi-am găsit de lucru ușor).
