Articolul de ieri al profesorului Daniel Nica ridică o problemă importantă: consecințele utilizării excesive a scientometriei în evaluarea performanței academice. Argumentul articolului este, la o privire rapidă, atrăgător: instituțiile de învățământ superior (occidentale) au dezvoltat în ultima sută de ani o cultură în care valoarea producției intelectuale este măsurată, în primul rând, prin indicatori cantitativi. Numărul de articole publicate, factorul de impact al revistelor care le-au găzduit, numărul de citări sau sumele obținute în competiții de proiecte au ajuns să conteze la recrutarea și promovarea universitarilor într-o mai mare măsură decât substanța ideilor dezvoltate. O atare cultură organizațională – continuă articolul – este, prin consecințele sale, pernicioasă, pentru că forțează acomodări care nu servesc interesele universitare: privilegierea subiectelor care produc rezultate rapide în detrimentul celor care necesită o investigație de lungă durată, alegerea unor teme cuminți, concentrarea pe cercetare în detrimentul predării și inovării didactice, publicarea în pripă sau în reviste de calitate îndoielnică, dar incluse în baze de date recunoscute. Asemenea acomodări ar contribui la impunerea și perpetuarea imposturii.
Desigur, acestea sunt numai câteva dintre consecințele neintenționate ale culturii „publish or perish” („publici sau dispari”). Presiunea de a publica poate stimula plagiatul, fragmentarea artificială a rezultatelor, fabricarea sau falsificarea datelor ori exagerarea concluziilor. Cazurile lui Dong-Pyou Han sau Sylvain Lesné sunt printre cele mai cunoscute forme de impostură academică legate de acest mediu de concurență acerbă. De asemenea, se discută de mulți ani despre efectele negative asupra sănătății mintale a cercetătorilor aflați la început de drum sau despre instabilitatea financiară pe care o produce condiționarea prelungirii contractelor de muncă pe perioadă determinată de un număr de publicații.
Dar, tot așa cum nu luăm umbrela când ieșim din casă pentru că la New York sau la Shanghai plouă, nu e oportun să ne apărăm de pericolele unei culturi organizaționale care ne este străină. „Publish or perish” este o problemă serioasă a universităților și a centrelor de cercetare hipercompetitive. A sistemului de titularizare (tenure) din universitățile americane, unde un lector are câțiva ani la dispoziție să demonstreze că merită să rămână acolo și să se bucure de privilegiile unei poziții care îi conferă respectabilitate și o situație materială privilegiată. A multor universități publice din China, unde, până de curând, se recrutau trei-patru cercetători post-doctorali, din care numai unul avea să fie angajat după trei ani ca lector. A sistemului de educație din Germania, unde cercetătorii pot lucra pe contracte temporare numai șase ani de la terminarea doctoratului, după care fie își găsesc o poziție permanentă, fie sunt evacuați din sistemul de educație superioară. În România, o asemenea presiune nu există. Nu în aceeași formă sau la aceeași intensitate. Există, desigur, standarde minimale pentru fiecare poziție universitară, pentru abilitare sau pentru accesul la competițiile de finanțare. Dar aceste standarde funcționează în principal ca praguri de eligibilitate și nu ca mecanisme pentru a decide succesul. De pildă, la cel mai recent concurs UEFISCDI, de anul acesta, s-au înregistrat 1.106 aplicații pentru Proiecte de Cercetare Exploratorie și 545 pentru Tinere Echipe, ceea ce arată că pragurile de intrare nu sunt făcute să restrângă competiția. Mai mult, în cazul PCE, evaluarea performanței directorului de proiect se face explicit pe baza principiilor CoARA: sunt avute în vedere capacitatea de a face cercetare, independența intelectuală, creativitatea, originalitatea și relevanța contribuțiilor anterioare. Indicatorii bibliometrici sprijină evaluarea calitativă, nu i se substituie.
O altă rezervă la adresa articolului de ieri este că, atribuind scientometriei un rol central în alienarea mediului academic, acesta romantizează perioada în care indicatorii cantitativi ai producției intelectuale nu contau sau contau mai puțin. Dacă așa vor fi stat lucrurile în spațiul occidental rămâne o întrebare care merită discutată. În context românesc, lucrurile sunt, însă, mai clare. La noi, metricizarea începe odată cu introducerea unor criterii naționale și indicatori minimali pentru promovarea pe postul de profesor universitar, în 2004, și de conferențiar universitar, în 2005, dar devine universală și riguroasă abia odată cu Legea educației naționale din 2011, care impune standarde minimale obligatorii diferențiate în funcție de disciplină. Este un moment de separare a apelor.
Standardele minimale nu au eliminat impostura din universități, dar au îngrădit-o. Angajările și promovările nu se mai pot face pe simpatii, afinități intelectuale, relații personale sau raporturi de putere pentru că există un prag minim de performanță pe care candidații trebuie să-l atingă pentru a se putea înscrie la concurs. Deși imperfect, cu limitări care au fost și sunt speculate în continuare, acest mecanism a introdus o constrângere exterioară asupra discreției locale și a deplasat sistemul dinspre logica neopatrimonială către logica meritocratică. În același timp, cerința de a publica în reviste recunoscute a stimulat integrarea cercetării românești în circuitul internațional al ideilor.
Merită discutată și opoziția dintre cercetarea validată scientometric și ceea ce articolul numește, într-un registru normativ, „cercetare autentică”. Cea dintâi este suspectată că abordează instrumental cunoașterea; cea de a doua pare a izvorî dintr-o irepresibilă dorință de înțelegere a lumii. Prin urmare, cere timp, este sinuoasă și impredictibilă, implică serendipitate și potențialul legitim de a nu duce nicăieri. Instituțional, o asemenea poziție este greu de susținut. Răgazul poate fi o condiție a cercetării de calitate, dar nu este nici universal necesar, nici suficient. Dacă păstrăm metafora dospirii, aluatul nu devine mai bun dacă îl lăsăm să dospească prea mult. Lentoarea, caracterul sinuos al unei cercetări sau îndrăzneala unei ipoteze nu constituie, prin ele însele, dovezi ale profunzimii intelectuale, iar valoarea unei contribuții nu poate fi stabilită exclusiv de cel care o produce. Cercetătorul nu poate fi simultan autorul contribuției și arbitrul final al propriei sale valori. Mai ales atunci când vine vorba despre distribuirea unor resurse (angajări, promovări, finanțare, recompense), instituțiile au nevoie de criterii transparente, comparabile și justificabile. Desigur, asta nu înseamnă că asemenea criterii trebuie reduse la indicatori cantitativi, ci, așa cum de altfel se și întâmplă în practică, este nevoie de o evaluare care combină indicatori verificabili cu judecăți calitative contextualizate.
În fine, cred că discuția despre cultura „publish or perish” și impostura academică trebuie pusă mai apăsat în legătură cu condițiile materiale și instituționale în care cercetarea este produsă. Cultura – sociologii o știu prea bine – nu este primul mișcător nemișcat al comportamentelor individuale. Impostura nu poate fi pusă exclusiv pe seama unei culturi organizaționale, ignorând problemele structurale cu care educația superioară se confruntă. România are cea mai mică alocare guvernamentală per capita din Uniunea Europeană pentru cercetare și dezvoltare, aproximativ 18,8 euro, față de 288,9 euro media UE. Cheltuiala totală pentru cercetare este de 0,5% din PIB în România, față de 2,2% media UE. Infrastructura de cercetare e precară. Nu există, în cele mai multe universități, seed grants și nici fonduri la discreție pentru activități de cercetare. Competițiile de finanțare se țin odată la trei ani, iar rata de succes este, în funcție de disciplină, între 6% și 8%. În asemenea condiții, proiectele cu ambiții modeste, reciclarea unor teme, orientarea spre rezultate rapide și sigure sau goana după granturi trebuie înțelese cel puțin în parte ca adaptări la o economie a penuriei.
Dacă acceptăm necritic și decontextualizat un diagnostic formulat pentru sisteme academice diferite de al nostru riscăm ca, în numele luptei împotriva imposturii, să slăbim tocmai unul dintre mecanismele care au dus la limitarea sa.
Deci, singurul criteriu de apreciere calitativă a muncii academice trebuie să fie banii(cât mai mulți…) alocați Cercetării. Și, bineînțeles, nu trebuie niciun control social asupra cheltuielilor, indiferent de rezultate. Statul trebuie să fie un Mecena mai bun ca Dumnezeu.
Pe de altă parte, există și un adevăr aici: Cercetarea științifică este sub finanțată în România. Dar oare de ce capitalul privat nu finanțează cercetarea în România? Nu se vrea sau nu se poate? Eu cred că nu se vrea…este mai convenabilă finanțarea de la Stat…. fiindcă este mai puțin controlabilă. Banii „de la Stat” sunt cei mai buni…
Cercetarea din Romania are acelasi nivel de finantare ca tari din America Latina, si o democratie de tip sud-american , adica corupta. Ce pretentii poti avea la cercetare inalta intr-o tara in care premierul demis , dar inca premier, ne indeamna sa stam cu lumina stinsa ca e criza energetica, care acum vrea sa taie bursel sociale ale elevilor si studentilor in timpul vacantelor, facand o importanta economie bugetara! Romania e grografie si nu istorie, a zis emil cioran. In ast timp se consuma tone de seminte, manelele urla prin difuzoare, caci cocalarii si meltenii sunt in vacanta pe litoral ca au scazut preturile.
În condițiile în care numai puțin peste 18% din persoanele între 25 și 64 de ani au studii superioare, cine poate folosi în mod util banii de cercetare? Există suficientă ”masă” intelectuală pentru a genera tracțiune în cercetare?
Pentru comparație, 34,3% din populația UE cu vârste între 25 și 74 de ani au studii superioare.
Pe segmentul 25-54 de ani, situația este mai proastă: sub 25% în România față de 44% în UE au studii superioare.
Deci problema se complică, lipsa resurselor umane bine pregătie devine o problemă nu numai pentru cercetare ci pentru întreaga societate. Nu am abordat și subiectul fabricilor de diplome, care reduce nivelul pregătirii celor 18% din România până într-acolo unde o parte din aceștia rămân analfabeți funcționali.
Corecție:
Pe segmentul 25-54 de ani, situația este identică …
Este o iluzie că introducerea standardelor scientometrice a limitat impostura. I-a schimbat mecanismele sau le-a amplificat pe unele (cum ar fi tractarea impostorilor de către unii care „știu să scrie”, nu neapărat să și cerceteze!). În scurta perioadă de adaptare (care a cam luat sfârșit), e adevărat că s-au mai domolit avansările și angajările-bidon, dar așteptați să vedeți ce urmează! Lăsarea responsabilității pe seama unui mecanism „natural” și obiectiv de îndiguire a imposturii (sindromul păcătos al mâinii invizibile, al altei mâini invizibile!) mută atenția de la responsabilitatea juriilor de concurs și a comisiilor naționale, a șefilor de laboratoare și departamente! Se joacă incorect și se trișează și dincolo, și dincoace de furcile nu foarte caudine ale standardelor Hirsch.
Mi-a fost dat de mai multe ori să asist la concursuri în care judecata/analiza candidatului să fie suspendată pe motiv că „Dacă are hirșu, are, domn’e, ce să mai discutăm?!” Ura și la restaurant!
(Ca sociolog, cred că cunoașteți foarte bine Legea lui Campbell: Cu cât un indicator cantitativ social este mai utilizat pentru luarea deciziilor, cu atât va fi mai supus presiunilor de corupere și cu atât va fi mai înclinat să distorsioneze și să altereze procesele sociale pe care trebuia să le măsoare. Dacă invocarea acestei legi credeți că este deplasată, luați-o în calcul pe cea a lui Goodhart.)
Daca nu SE pot comunica rezultatele cercetării, este că și cum cercetarea nu exista.
Publish or Perish este corect.
Comunicarea rezultatelor cercetării se face prin participări la conferințe, articole, dezbatere publică.
Apreciez foarte mult comunicatorii, profesorii universitari care ies din confortul poziției lor, și participă la emisiuni, podcasturi, au articole de comunicare care publicul larg.
Climath; scientometric; … “what gets measured, gets managed”
„survival of the fittest” tends to favor (for now) what is (or gives the impression to be) able to be „measured”.
Probabil lucrul măsurat lasă mai puţin loc de certat şi un mediu propice de organizare în găşti.
Așa şi în medicină, înțelegerea fiziologică a fost deprioritizată pentru o înţelegere a părţilor individuale, de la părţile anatomice (ce puteau fi cântărite şi măsurate) până la genetică măsurabilă.
E motivul pentru care nu se înţeleg – înțelegerea e jumate din drumul spre vindecare – bolile autoimune, cancerul (ca fiind o adaptare a mitocondriilor – bacteriile străvechi ce-au format membrană protectoare şi celulă – declanşată de lipsa oxigenului ce le satisfăcea nevoile energetice) sau alte afecţiuni.
Oropsitii de noi, ignorati de toata lumea, am gasit de ce sa ne plangem. De anomaliile pe care le-am creat in sistemul nostru de invatamant, prin propria noastra lipsa de substanta, de fond, pe ici pe colo nici forma nu e prea grozava. Mergeti dragi domni pe https://harzing.com/resources/publish-or-perish si cautati Albert Einstein, vedeti ce h-index are. Apoi cautati-l chiar pe Hirsch, fizicianul care a definit indicele ce-i poarta numele, ce h-index are? Apoi loati-l pe seful departamentului de inginerie de la MIT, si vedeti ce h-index are. Apoi luati un autohton de p-aci, un Pricopie, un politruc d-asta de-i mare rector, decan, ministru si vedeti pe unde e cu h-index-ul si mai ales cine-l citeaza. Si mai vedeti la cine si-a facut doctoratul, iar fiul conducatorului sau de doctorat, unde si-a facut doctoratul, si tot asa… Si va lamuriti de ce sunteti asa de oropsiti.
Acum multi, multi ani, cineva, cadru didactic mult iubit si stimat de noi, tinerii (se petrecea la liceu), care relativ repede ajunsese la autoritatea dobindita (noi, tinerii i-am acordat-o si nu ne-am inselat in privinta asta), ne-a povestit la una din ore depre ceva ce se petrecea in Japonia. O repet acum, la multi ani dupa, nestiind daca era adevarat sau nu, dar care are si avea si atunci un aer de verosimilitate.
Marile companii japoneze (erau la mare moda atunci) angajau colective de ingineri si cercetatori (mai multe, 5 sau 6) fiecare colectiv era independent, dar care aveau o singura clauza in contract. In 5 ani sa ofere companiei ceva de nivel important, in asa fel incit compania sa scoata un pordus sau sa imbunatateasca semnificativ un produs ce-l avea pe piata. Si discutia continua. Timp de 1-2 ani de zile compania platea salariile fara sa primeasca ceva, dar aproape sigur primea ceva in al 3-lea ani care sa acopere salariile din trecut si ceva profit, iar in al 4-lea garantat ceva si mai bun care sa justifice tot. Si chiar daca din celelalte 3 depaseau durata celor 5 ani, totul devenea cistig. Mi s-a parut verosimil, tocmai fiindca avea logica, dar si fiindca citisem ca ceva similar facuse Edison cind a inventat becul. Ca la inceput contractul era pagubos pentru el, dar fiindca incheiase contractul pe termen lung (5 sau 10 ani), a muncit si a ameliorat becul ca in anul 4 acoperise pierderile din trecut si cistigase foarte mult. Personal n-am incredere deosebita in toate publicatiile care apar. In sensul ca toate ar fi de o tinuta stiintifica desavirsita. SUnt multe unde platesti tu ca sa-ti apara articolul, ca faimoasele nu stiu ce congrese de prin ELvetia sau mai stiu eu unde de unde multi pseudo-inventatori s-au intors cu premii si diplome de locul I sau II la cateoria nu stiu care.
Dupa un foarte lung “disclaimer” incepeti si criticati articolul colegului dvs de Universitate …
“Cercetătorul nu poate fi simultan autorul contribuției și arbitrul final al propriei sale valori.”
Unde sustine dl. Nica asa ceva in articolul domniei sale ? 🤔
Si inca o data ! Greseala UNIVERSALA este ca la un moment dat, pretutindeni, pedagogia s-a amestecat cu cercetarea …
Poti fi abonat si cititor al celor mai prestigioase reviste stiintifice, poti participa la Simpozioane si Congrese Nationale si Internationale, poti avea acolo comunicari …
Prea putin conteaza …
Vrei sa promovezi ? “Publish or perish”
Da dar eu, desi foarte bine informat cu ultimele descoperiri stiintifice “decat” predau studentilor …
Nu e indeajuns … n-ai “cercetat”, n-ai publicat …
Inca o data, nu este o critica a sistemului universitar romanesc … pentru ca noi nu facem altceva decat sa ne aliniem la criteriile venite de “afara” … 🤷🏻♂️
In concluzie : “Țării cat mai mult carbune !”
Consider valoroase si binevenite ambele lucrari, si cea prezenta si cea menționată de autor „O genealogie a imposturii academice -Daniel Nica”. Tema este de actualitate, recomandata pentru a fi analizata de conducerile universităților si unităților de cercetare chiar daca unora le va crea o stare de disconfort.
Totuși mi-as permite o mica interventie privind termenul de „impostura academica”.
De ce sa folosim expresia “impunerea si perpetuarea imposturii”, expresie categorica ce sugereaza comportament fraudulos, si nu expresia “perpetuarea si impunerea performantei academice modeste sau chiar lipsa acesteia” ?
Impostura este sinonima cu inselaciunea, minciuna ca si acte a unei fraude deliberate. Impostorii academici sunt plagiatorii, cei ce „fabrica rezultate si falsifica date” sau chiar exagereaza concluzii si atribuie merite inexistente. Cei mai toxici sunt cei ce „fabrica rezultate si falsifica date” deoarece pot produce chiar efecte distructive in plan social. Ca sa ne disociem de actele deliberat frauduloase, caracterizabile prin termenul de „impostura academica” , poate ar fi mai corect sa utilizam termenul de „calitate academica deficitara” care de fapt este identificabila prin evaluari calitative la foarte multi cercetatori fara ca acestia sa fi exploatat aceasta deficienta in sensul inselaciunii.. Atata au putut ei într-un anumit context. Utilizarea exclusiva a indicatorilor scientometrici poate masca lipsa performantei stiintifice reale ceea ce impune asocierea ei cu evaluarii calitative asa cum prevad principiile CoARA.
Comparatiile situatiei din Romania cu cele din SUA sau Anglia trebuie ar trebui sa tina cont de faptul ca prin politici institutionale, capacitati materiale si operationale, traditii , cultura, noi ne situam in ansamblu in asa zis “diviziile inferioare” ( ca in sport). Avem exceptii si nu putini din ce au avut ocazia sa evolueze in “ diviziile superioare” au putut deveni si ei performanti.
Impostura in aceasta situatie apare atunci cand clamam performanțe pe care nu le avem ( vezi titluri academice,, medalii si premii, publicitate exagerata, foloase necuvenite, etc).Este foarte probabil sa nu gasim realmente impostura academica la Universitatea Politehnica din Timisoara, dar cu siguranta o vom gasi in in cele 5 Academii ale Oamenilor de Stiinta din Romania. Este nefiresc sa premiem inventii modeste sau neaplicate si apoi sa clamam performante inovatoare de exceptie cand Romania si-a consolidat statutul european de tara modest inovatoare.
In final cred ca merita subliniata afirmatia de esenta a autorul lucrarii „este nevoie de o evaluare care combină indicatori verificabili cu judecăți calitative contextualizate”.
Aveți dreptate, e necesară o delimitare analitică între impostură (plagiat, fabricare sau flasificare a datelor, inventare de diplome sau calificari), practici de publicare chestionabile (felierea rezultatelor, raportarea selectivă a rezuktatelor, includerea onorifică a unor autori, publicarea în reviste care nu au o evaluare colegiala temeinica) si contributii modeste, care fie sufera de vicii metodologice, fie nu aduc nimic de substanta in dezbatere. Daca in primul caz, lucrurile sunt clare, cu practicile chestionabile si calitatea indoielnica intram intr-o zona gri, in care situatiile nu pot fi evaluate decat de la caz la caz, tinand seama de particularitatile situatiei si contextul in care apare. De pilda, publicarea in regim open access e de multe ori blamata, cu toate ca exista discipline (de exemplu medicina, sanatatea globala) unde este normativa si finantatori care solicita explicit lucrul asta. Aproximarea calitatii unei publicatii pornind de la modelul economic al editurii este un semn de provincialism care ar trebui corectat, pentru ca pare sa aiba radacini adanci.
Eroarea de principiu in argumentatia dvs. este aceea de a crede ca stiinta poate fi, simplu, “asimilata” din literatura de specialitate. De fapt, stiinta trebuie descoperita chiar si DUPA informarea personala a profesorului despre descoperire. Un concept stiintific nu este inteles dupa ce e “aflat”, ci intelegerea necesita un proces suplimentar de integrare personala. De aceea, un profesor bun este inerent cercetator, pentru ca trebuie sa descopere limita personala care l-a impiedicat sa descopere el noutatea. Chiar daca nu isi da seama de asta.
In concluzie, educarea altora necesita in preliminar cercetarea propriilor cunostinte si limite, adica un profesor este deja un cercetator, chiar daca nu neaparat “publicat”. Sigur, reversul medaliei este scriitorul incontinent de verzi si uscate, dar deschiderea catre critica colegilor de breasla este un filtru de incredere. Ca si in democratie, o stiinta are cercetatorii pe care si-i merita. Inclusiv geologia.
…e o replica adresata lui @Stelian
Sper să nu fi citit printre rânduri, dar mi se pare că autorul omite componența completă a sistemului românesc. Spre deosebire de cele mai multe dintre statele euro-atlantice, în România există și cercetare în institute de sine stătătoare. Există și în statele menționate de autor, dar ponderea și linia de finanțare a cercetării este diferită. Altfel spus, cercetătorii din institute, spre deosebire de cercetătorii din universități, nu au ca miză titularizarea universitară pentru că pur și simplu ușa le este închisă. Evident, o pot deschide prin alte metode, dar nu despre asta este vorba. Gradele științifice de cercetare au echivalare cu gradele universitare, însă salarizarea și resursele sunt mult mai mici. Unui cercetător de institut și unui cadru universitar ar trebui să li se ceară activități diferite pentru promovare, cum este și firesc. Pe de altă parte, ar fi firească și echivalarea salarială și accesul la resurse echivalente pentru a cerceta. Pentru salarizare există o lege care ar fi trebuit să echivaleze remunerația, însă nu a fost aplicată. Se va vedea ce se va întâmpla după noua lege a salarizării (când va fi adoptată). Dar cu resursele generale pentru cercetare, ce se va face?