Articolul de ieri al profesorului Daniel Nica ridică o problemă importantă: consecințele utilizării excesive a scientometriei în evaluarea performanței academice. Argumentul articolului este, la o privire rapidă, atrăgător: instituțiile de învățământ superior (occidentale) au dezvoltat în ultima sută de ani o cultură în care valoarea producției intelectuale este măsurată, în primul rând, prin indicatori cantitativi. Numărul de articole publicate, factorul de impact al revistelor care le-au găzduit, numărul de citări sau sumele obținute în competiții de proiecte au ajuns să conteze la recrutarea și promovarea universitarilor într-o mai mare măsură decât substanța ideilor dezvoltate. O atare cultură organizațională – continuă articolul – este, prin consecințele sale, pernicioasă, pentru că forțează acomodări care nu servesc interesele universitare: privilegierea subiectelor care produc rezultate rapide în detrimentul celor care necesită o investigație de lungă durată, alegerea unor teme cuminți, concentrarea pe cercetare în detrimentul predării și inovării didactice, publicarea în pripă sau în reviste de calitate îndoielnică, dar incluse în baze de date recunoscute. Asemenea acomodări ar contribui la impunerea și perpetuarea imposturii.
Desigur, acestea sunt numai câteva dintre consecințele neintenționate ale culturii „publish or perish” („publici sau dispari”). Presiunea de a publica poate stimula plagiatul, fragmentarea artificială a rezultatelor, fabricarea sau falsificarea datelor ori exagerarea concluziilor. Cazurile lui Dong-Pyou Han sau Sylvain Lesné sunt printre cele mai cunoscute forme de impostură academică legate de acest mediu de concurență acerbă. De asemenea, se discută de mulți ani despre efectele negative asupra sănătății mintale a cercetătorilor aflați la început de drum sau despre instabilitatea financiară pe care o produce condiționarea prelungirii contractelor de muncă pe perioadă determinată de un număr de publicații.
Dar, tot așa cum nu luăm umbrela când ieșim din casă pentru că la New York sau la Shanghai plouă, nu e oportun să ne apărăm de pericolele unei culturi organizaționale care ne este străină. „Publish or perish” este o problemă serioasă a universităților și a centrelor de cercetare hipercompetitive. A sistemului de titularizare (tenure) din universitățile americane, unde un lector are câțiva ani la dispoziție să demonstreze că merită să rămână acolo și să se bucure de privilegiile unei poziții care îi conferă respectabilitate și o situație materială privilegiată. A multor universități publice din China, unde, până de curând, se recrutau trei-patru cercetători post-doctorali, din care numai unul avea să fie angajat după trei ani ca lector. A sistemului de educație din Germania, unde cercetătorii pot lucra pe contracte temporare numai șase ani de la terminarea doctoratului, după care fie își găsesc o poziție permanentă, fie sunt evacuați din sistemul de educație superioară. În România, o asemenea presiune nu există. Nu în aceeași formă sau la aceeași intensitate. Există, desigur, standarde minimale pentru fiecare poziție universitară, pentru abilitare sau pentru accesul la competițiile de finanțare. Dar aceste standarde funcționează în principal ca praguri de eligibilitate și nu ca mecanisme pentru a decide succesul. De pildă, la cel mai recent concurs UEFISCDI, de anul acesta, s-au înregistrat 1.106 aplicații pentru Proiecte de Cercetare Exploratorie și 545 pentru Tinere Echipe, ceea ce arată că pragurile de intrare nu sunt făcute să restrângă competiția. Mai mult, în cazul PCE, evaluarea performanței directorului de proiect se face explicit pe baza principiilor CoARA: sunt avute în vedere capacitatea de a face cercetare, independența intelectuală, creativitatea, originalitatea și relevanța contribuțiilor anterioare. Indicatorii bibliometrici sprijină evaluarea calitativă, nu i se substituie.
O altă rezervă la adresa articolului de ieri este că, atribuind scientometriei un rol central în alienarea mediului academic, acesta romantizează perioada în care indicatorii cantitativi ai producției intelectuale nu contau sau contau mai puțin. Dacă așa vor fi stat lucrurile în spațiul occidental rămâne o întrebare care merită discutată. În context românesc, lucrurile sunt, însă, mai clare. La noi, metricizarea începe odată cu introducerea unor criterii naționale și indicatori minimali pentru promovarea pe postul de profesor universitar, în 2004, și de conferențiar universitar, în 2005, dar devine universală și riguroasă abia odată cu Legea educației naționale din 2011, care impune standarde minimale obligatorii diferențiate în funcție de disciplină. Este un moment de separare a apelor.
Standardele minimale nu au eliminat impostura din universități, dar au îngrădit-o. Angajările și promovările nu se mai pot face pe simpatii, afinități intelectuale, relații personale sau raporturi de putere pentru că există un prag minim de performanță pe care candidații trebuie să-l atingă pentru a se putea înscrie la concurs. Deși imperfect, cu limitări care au fost și sunt speculate în continuare, acest mecanism a introdus o constrângere exterioară asupra discreției locale și a deplasat sistemul dinspre logica neopatrimonială către logica meritocratică. În același timp, cerința de a publica în reviste recunoscute a stimulat integrarea cercetării românești în circuitul internațional al ideilor.
Merită discutată și opoziția dintre cercetarea validată scientometric și ceea ce articolul numește, într-un registru normativ, „cercetare autentică”. Cea dintâi este suspectată că abordează instrumental cunoașterea; cea de a doua pare a izvorî dintr-o irepresibilă dorință de înțelegere a lumii. Prin urmare, cere timp, este sinuoasă și impredictibilă, implică serendipitate și potențialul legitim de a nu duce nicăieri. Instituțional, o asemenea poziție este greu de susținut. Răgazul poate fi o condiție a cercetării de calitate, dar nu este nici universal necesar, nici suficient. Dacă păstrăm metafora dospirii, aluatul nu devine mai bun dacă îl lăsăm să dospească prea mult. Lentoarea, caracterul sinuos al unei cercetări sau îndrăzneala unei ipoteze nu constituie, prin ele însele, dovezi ale profunzimii intelectuale, iar valoarea unei contribuții nu poate fi stabilită exclusiv de cel care o produce. Cercetătorul nu poate fi simultan autorul contribuției și arbitrul final al propriei sale valori. Mai ales atunci când vine vorba despre distribuirea unor resurse (angajări, promovări, finanțare, recompense), instituțiile au nevoie de criterii transparente, comparabile și justificabile. Desigur, asta nu înseamnă că asemenea criterii trebuie reduse la indicatori cantitativi, ci, așa cum de altfel se și întâmplă în practică, este nevoie de o evaluare care combină indicatori verificabili cu judecăți calitative contextualizate.
În fine, cred că discuția despre cultura „publish or perish” și impostura academică trebuie pusă mai apăsat în legătură cu condițiile materiale și instituționale în care cercetarea este produsă. Cultura – sociologii o știu prea bine – nu este primul mișcător nemișcat al comportamentelor individuale. Impostura nu poate fi pusă exclusiv pe seama unei culturi organizaționale, ignorând problemele structurale cu care educația superioară se confruntă. România are cea mai mică alocare guvernamentală per capita din Uniunea Europeană pentru cercetare și dezvoltare, aproximativ 18,8 euro, față de 288,9 euro media UE. Cheltuiala totală pentru cercetare este de 0,5% din PIB în România, față de 2,2% media UE. Infrastructura de cercetare e precară. Nu există, în cele mai multe universități, seed grants și nici fonduri la discreție pentru activități de cercetare. Competițiile de finanțare se țin odată la trei ani, iar rata de succes este, în funcție de disciplină, între 6% și 8%. În asemenea condiții, proiectele cu ambiții modeste, reciclarea unor teme, orientarea spre rezultate rapide și sigure sau goana după granturi trebuie înțelese cel puțin în parte ca adaptări la o economie a penuriei.
Dacă acceptăm necritic și decontextualizat un diagnostic formulat pentru sisteme academice diferite de al nostru riscăm ca, în numele luptei împotriva imposturii, să slăbim tocmai unul dintre mecanismele care au dus la limitarea sa.
