Când Chișinăul respiră Shakespeare pe scenele Bucureștilor
Cândva, într-o relatare mai veche, mărturiseam cu sfială admirația față de un regizor născut pe pământul Republicii Moldova. Astăzi, însă, pot spune fără ezitare: sunt un îndrăgostit fără leac de școala de teatru de la Chișinău.
Săptămâna trecută a adus pe scenele bucureștene două evenimente care au rămas lipite de inimă. Două teatre chișinăuene, doi regizori de o forță aproape magie, două trupe care respiră teatrul ca pe o rugăciune, au venit să ne dăruiască două dintre cele mai întunecate și mai strălucitoare piese ale lui Shakespeare. Macbeth a găsit adăpost la ArtCub – locul în care, simt, numai acolo putea să-și desfășoare blestemul și frumusețea. Richard al III-lea a urcat pe scena Teatrului de Operetă, poate din același instinct de a căuta spațiul care să-i țină departe de lumina prea blândă.
Când revii a doua oară la o piesă, o privești cu ochi care au deja amintiri. Ambele spectacole le-am văzut din nou. Și de data aceasta, viziunile regizorale și scenografice mi s-au așezat și mai adânc sub piele, ca o a doua piele, mai fină și mai dureroasă.
Richard al III-lea, sau despre cum nebunia puterii ne scuipă în față
Prima oară l-am văzut pe Richard al III-lea tot la Chișinău, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” – casa cea mare a teatrului moldovenesc.
Petre Hadârcă aparține unei generații mai vechi, formată în frământările de după căderea URSS, pe un traseu greu, aproape imposibil de urmat. Astăzi este directorul acestui teatru. Primul meu contact cu el a fost însă prin Grădina de sticlă – o piesă despre care îmi este încă greu să scriu. Am văzut lacrimi în ochii spectatorilor și mâini înroșite, umflate de atâtea aplauze.
La Richard al III-lea am regăsit aceleași mâini.
Grădina de sticlă este analogia unei orfane moldovence crescute de o babușcă într-un cartier multietnic cu situația de fapt a acelei bucăți de pământ numită Republica Moldova. Richard al III-lea este despre putere și despre nebunia puterii.
Vă mărturisesc: mie nu mi-a plăcut Shakespeare. Abia după ce am văzut interpretările moderne am înțeles că el rămâne actual prin noile mijloace tehnice, prin viziuni proaspete, prin capacități scenografice și prin limbajul – și metalimbajul – pe care generațiile postcomuniste le-au adus pe scenă.
Richard al III-lea adus azi pe scenă este o oglindă a ceea ce ni se întâmplă. Richard este corupt de puterea pe care și-o dorește: trece de la frustrarea inferiorității la nebunia puterii. Ambiția absolută, cinismul (probabil aveți deja un personaj în minte), urâțenia și diformitatea – interpretate genial de Anatol Durbală – se împletesc cu o manipulare măiastră. Este scena de seducție la mormântul proaspetei și frumoasei văduve a fostului rege, la care se adaugă minciuna grotescă ambalată în credință mincinoasă, în pioșenie falsă și în participare de formă la ritualurile religioase (aici avem cohorte de exemple).
Toate acestea sunt accentuate de hibridizarea scenografiei: selfie-uri și live-uri pentru rețelele de socializare care se văd în fundal, costume grotești care amintesc de urâțenia nazistă, jocul pânzelor înroșite, gropi cu pământ însmolit, folii imense de polietilenă. Absolut genial. Petre Hadârcă, secondat de Irina Gurin (scenografie) și Vlad Adajuc (partea video), a întrecut, prin aceste noi expresii, aproape toate punerile în scenă ale lui Richard al III-lea din ultimii ani, cel puțin din această parte a Europei.
Spitalul puterii, sau Macbeth de printre noi
A doua piesă shakespeariană pe care am văzut-o la Chișinău a fost Macbeth, la Teatrul „Luceafărul”. Slava Sambriș are 41 de ani – o vârstă a creșterii profesionale. Dar când ajungi director al unui teatru ca „Luceafărul”, ești deja undeva mai sus. Și totuși, adevărata măsură a înălțimii nu e funcția, ci puterea de a uimi. De a face spectatorul să aplaude mai mult de cinci minute. De a emoționa până la lacrimi atât actorii, cât și publicul, în acele clipe fragile de după spectacol, când tensiunea se stinge încet și rămâne doar respirația comună.
Această reprezentație – văzută întâi la Chișinău, apoi la București, la ArtCub – întrece orice imaginație.
Totul începe încă de la prag. Ești invitat să te „echipezi”: ciupici peste pantofi, halat de spital, bonetă pe cap – ca să respecți „restricțiile spitalicești”. La intrarea în „sală” – de fapt într-un spital, poate unul de nebuni – ți se cere să-ți închizi telefonul și să-l pui într-un săculeț sigilat, „ca aparținătorii să nu deranjeze pacienții”.
Sala nu mai e sală de spectacol. Foaierul a fost împărțit în patru zone destinate „aparținătorilor” – noi, spectatorii. Între aceste insule se află „scena”: culoarele și sălile de operație ale „spitalului”, despărțite din când în când de perdele transparente pe care se proiectează imagini video. Și astfel, aceleași culoare se preschimbă, fără efort, în coridoare de palat, în sala tronului, în cămăruța vrăjitoarelor sau în locul crimei.
Ceea ce te răscolește cu adevărat e că personajele de pe scenă le recunoști. Le vezi zilnic la televizor sau pe rețelele de socializare. Ambiția necontrolată și setea de putere sunt punctele de plecare (câte personaje cunoaștem!). Distrugerea vine încet, din ispitele vrăjitorești, din depășirea oricărei limite morale, din imposibilitatea de a mai deosebi realitatea de ceea ce unii numesc „realitate alternativă”. Toate duc, inexorabil, la nebunia puterii – acolo unde nu mai există limită, nu mai există moralitate, nu mai există Dumnezeu.
Ion Jitari te acaparează complet în metamorfoza lui Macbeth. Schimbarea e vizibilă din minut în minut. Limbajul bravului ostaș trece de la poezia idilică la discursul cinic și gol. Ochii actorului poartă trecerea de la realitate la somnul-insomnie încărcat de vinovăție. Contrastul e maxim: de la omul onest și curajos până la dictatorul nebun și, în cele din urmă, până la regele mort.
Oglinda care nu minte
Și iată-ne, secole mai târziu, stând pe aceleași scaune, în aceleași săli transformate, privind aceleași chipuri. Shakespeare a scris despre nebunia puterii când lumina se făcea cu torțe și când regele mai putea încă să-și ascundă sângele pe mâneci. Noi îl privim acum pe ecrane, în live-uri, în selfie-uri, în discursuri goale și în costume de spital. Și totuși, nimic nu s-a schimbat.
Richard se târăște încă după tron, șchiopătând de cinism și de ură. Macbeth își spală încă mâinile în somn și nu le mai poate curăța. Vrăjitoarele șoptesc aceleași ispite, doar că acum le auzim în știrile de seară. Ambiția oarbă, minciuna sfântă, frica deghizată în putere – toate trăiesc printre noi, mai aproape decât vrem să recunoaștem.
Teatrele din Chișinău nu ne-au adus doar două spectacole. Ne-au adus o oglindă. Și în oglinda aceea, chipul pe care îl vedem nu mai e al personajelor. E al nostru. Nebunia despre care a scris Shakespeare acum sute de ani nu e o poveste veche. E aerul pe care îl respirăm.
Later edit: Joia asta, „Vânătorii de Acriși” au fost la premieră! Dumitru Acriș a pus în scenă „Câtă viață încape într-un om…”, după A. Soljenițîn, la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău. Pavilionul Canceroșilor este punctul de plecare care se înbină cu alte scrieri soljenițiene. Recomand o ieșire până la Chișinău pentru această reprezentație!
