Ce rămâne după o piesă de teatru – o lecție pe care nimeni nu ți-o poate lua
Teatrul nu este doar o artă. Este o școală a sufletului. Unii scriu teatru pentru că simt că lumea are nevoie de o oglindă mai curată decât realitatea de zi cu zi. Ei așază pe hârtie conflicte, iubiri, lașități și curaj, nu ca să impresioneze, ci ca să lase în urmă o întrebare care să rămână agățată de conștiința cititorului. Alții citesc teatru pentru că vor să trăiască, în liniștea unei pagini, vieți pe care altfel nu le-ar putea cunoaște: să intre în pielea unui rege căzut, a unei femei care așteaptă, a unui copil care încă mai crede în zâne. Iar cei care se duc să vadă o piesă o fac pentru că știu, instinctiv, că ceva se schimbă atunci când oamenii stau împreună în întuneric și privesc spre aceeași lumină. Nu e divertisment. Este o formă de educație pe care nicio școală nu o poate înlocui pe deplin: teatrul te obligă să simți, să judeci, să te recunoști și, uneori, să te rușinezi de tine însuți.
De aceea, după ce ieși din sală, trebuie să rămâi cu ceva. Nu neapărat cu o lecție morală pompoasă, ci cu o emoție, cu o întrebare care te însoțește pe stradă, cu o imagine care nu vrea să plece. Dacă pleci gol, înseamnă că teatrul nu și-a făcut treaba. Dacă pleci puțin mai treaz, puțin mai blând sau puțin mai lucid, atunci ai primit exact ceea ce meriți să primești: o bucată de educație pe care nimeni nu ți-o poate confisca.
Teatrul rămâne, în fond, una dintre cele mai generoase invenții ale omului: ne dă voie să fim, pentru două ore, mai mulți deodată sub aceeași emoție și să ieșim din sală un pic mai întregi decât am intrat.
De la Chișinău la Moscova și apoi la București: Geneza unui regizor crescut din interiorul scenei
Dumitru Acriș s-a născut la 22 iunie 1983, în Republica Moldova, în orașul Cahul, așa cum el însuși notează în biografia publicată. A crescut în spațiul basarabean, iar drumul spre regie a început nu dintr-o teorie, ci de pe scenă. A absolvit în 2004 Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău și a devenit actor al Teatrului Republican „Luceafărul”, unde a rămas aproximativ doisprezece ani. Acolo a trecut printr-o experiență scenică densă și variată: de la spectacole pentru publicul tânăr până la Shakespeare, Lermontov și Brecht. Pentru el, întâlnirea cu teatrul nu a fost o simplă alegere profesională, ci un proces de formare început chiar de pe scenă. Într-un interviu din anii studenției vorbea despre acea perioadă ca despre o vreme „vie” și „adevărată”, în care învățarea se făcea mai ales intuitiv, prin contact direct cu rolul și cu publicul. Experiența de actor avea să devină, mai târziu, una dintre bazele concepției sale regizorale: în spectacolele pe care le construiește, actorul și relația dintre actori ocupă întotdeauna un loc central.
După doisprezece ani de teatru trăit din interior, Acriș a făcut pasul decisiv spre regie. În 2012 a plecat la Moscova, într-un moment în care, după propriile mărturisiri, privea cu un sentiment amar experiența teatrului în care lucrase până atunci. A intrat la GITIS – Universitatea Rusă de Artă Teatrală, una dintre instituțiile fundamentale ale școlii teatrale ruse, și a studiat regia de teatru dramatic, absolvind în 2017. Au fost cinci ani care i-au schimbat radical perspectiva artistică și l-au legat de tradiția regizorală rusă, de la Stanislavski și Knebel până la marile forme de interpretare și construcție scenică ale teatrului rus contemporan. După formarea de la Moscova au urmat montări în Rusia, apoi revenirea în spațiul românesc: Târgoviște, Satu Mare, Sibiu, Arad, Petroșani, Botoșani și București. Într-un interviu despre „Livada de vișini”, Acriș spune că, deși s-a stabilit la București, viața lui profesională a rămas una nomadă, iar teatrul în care lucrează devine, pentru câteva săptămâni sau luni, „casa” lui. Este, probabil, una dintre cheile pentru înțelegerea traseului său: un regizor format în Basarabia și în marea școală teatrală rusă, care și-a construit apoi cariera între România, Rusia și spațiul teatral internațional, purtând cu el, oriunde merge, respectul profund față de actor și față de puterea scenei de a lăsa ceva în urmă.
Când spectacolul începe dinainte de prima replică: Botezul nostru în teatrul lui Acriș
Termenul de „acriși” s-a născut firesc în limbajul nostru, denumind, cu o afecțiune aproape complice, spectacolele purtând semnătura regizorală a lui Dumitru Acriș.
Pasiunea noastră pentru teatru a început acum trei ani, insuflată de prietenii alături de care colindam până atunci festivalurile și concertele de blues. Fani înrăiți ai teatrului basarabean și admiratori necondiționați ai creațiilor lui Acriș, au decis că „botezul” nostru teatral nu se putea face oricum, ci printr-o călătorie prilejuită de un spectacol regizat de acesta tocmai la Botoșani: „Intrigă și iubire”, după piesa clasică a lui Friedrich Schiller.
A fost o experiență pur și simplu înălțătoare. În locul decorurilor încărcate, am descoperit o scenă complet neagră și goală, o chemare directă la complicitatea imaginației. Fiecare spectator a fost provocat să umple acel spațiu pur cu propria butaforie lăuntrică, transformând absența obiectelor într-o prezență vie.
A urmat apoi „Anna Karenina”, după Lev Tolstoi, pe scena Teatrului Mic. Un spectacol dens, copleșitor, o probă de foc ce a cerut patru ore de atenție neîntreruptă la cel mai mic detaliu, augmentată de spargerea convenției spațiale: actorii au jucat chiar acolo, printre noi, anihilând orice distanță dintre scenă și sală.
Atunci am înțeles că o montare marca Acriș nu începe când se ridică cortina, asta dacă este, ci încă de la primul pas făcut în spațiul de joc – spațiu care transcende adesea sala de teatru convențională. Teatrul său îți pătrunde prin toate simțurile înainte de prima replică: printr-un sunet minuțios compus și regizat, printr-un miros discret, printr-o dâră de fum (sau tămâie) care plutește misterios. Totul este conceput astfel încât să simți că, din prima secundă, ai pășit deja într-o altă lume.
Forța simplității: Minimalismul scenografic și magia unui singur obiect
La Târgoviște am văzut „Domnișoara Iulia”, după August Strindberg. Spectacolul acesta a funcționat ca o adevărată revelație asupra minimalismului scenografic pe care Dumitru Acriș îl stăpânește atât de fin.
Dacă în „Anna Karenina” folosea o singură masă modulară lungă, de câțiva metri, capabilă să se metamorfozeze spectaculos sub ochii noștri, din spațiu de joc în podium și, mai apoi, în trenul fatal ale cărui faruri erau sugerate doar de un triunghi de trei luminițe care deabia se vedeau de fumul locomotivei imaginare, la Târgoviște simplitatea a atins o stare aproape pură. Întreaga butaforie s-a redus la o altă masă lungă, un ax central în jurul căruia s-a consumat, intens și fără scăpare, întreaga intrigă.
A fost dovada clară că regizorul nu are nevoie de artificii pentru a crea tensiune. Un obiect simplu devine, în ”mâinile” sale, un univers întreg: masă de banchet, câmp de luptă psihologic sau graniță invizibilă între clase și caractere. Acriș elimină tot ce este de prisos pentru a lăsa loc doar actului actoricesc și emoției nefiltrate.
Hibridizarea scenei: Când muzica, proiecțiile și talentul pur creează o dramă a sufletului
Au urmat apoi drumurile noastre la Sibiu, iar prima piesă pe care am descoperit-o acolo a fost „Lola Blau”, după Georg Kreisler. Am urmărit spectacolul în limba română, deși producția poartă o versatilitate rară, fiind jucată de extraordinara actriță Emőke Boldizsár și în engleză, germană sau maghiară.
Fiind un one-woman show, provocarea regizorală a cerut un alt tip de limbaj poetic, o hibridizare fină între teatru și artele vizuale. Reducerea scenografiei s-a păstrat fidelă stilului lui Acriș, însă spațiul a căpătat o dinamică nouă prin imagini și secvențe de film scurte, proiectate pe panouri glisante, unele rulând în loop ca niște amintiri stăruitoare. Întreaga recuzită s-a rezumat, în esență, la un simplu microfon conectat la instalația de sonorizare, la care actrița – de o forță și un talent copleșitoare – a cântat live, purtând de una singură întreaga încărcătură a spectacolului.
Am trăit acolo o adevărată soul drama. La final, am plecat purtând în noi acel gust amar și greu al dezrădăcinării pe care, cel mai probabil, l-a simțit dramaturgul evreu în lumea de după război – o dovadă în plus că teatrul lui Acriș nu caută să te comodizeze, ci să te lase puțin mai treaz și mai conștient de dramele lumii.
Teatrul ca laborator al emoției: Destinul nevăzut al lui Charlie Chaplin
După acest succes, este imposibil să nu mă opresc asupra spectacolului „Charlie Chaplin – The X-Ray of His Soul” / „Povestea lui Charlie Chaplin”, un proiect magistral ce l-a avut pe Cristi Iacob în rolul principal. Cele două reprezentații de la Sala Dalles au adus în fața publicului o altă piesă densă, grea, un alt one-man show memorabil și o nouă demonstrație de hibridizare a mijloacelor de expresie.
Privind din sală, ai senzația tot mai clară că Dumitru Acriș desfășoară un adevărat studiu de laborator asupra artei spectacolului și asupra modului în care aceasta se răsfrânge în conștiința spectatorului. Este un spectacol care merită și trebuie să se mai joace pe scenele noastre. Jocul și expresivitatea din montare marchează profund, iar destinul lui Chaplin – o viață mai puțin cunoscută publicului larg, probabil pentru că umbra uriașă a geniului său a acoperit totul în jur – capătă pe scenă o dimensiune umană cutremurătoare.
Universul părinților în viziunea lui Acriș: Când teatrul depășește barierele de limbă
Dar să ne întoarcem la Sibiu. Acolo, Dumitru Acriș a montat „Mutter”, o adaptare profundă după Bertolt Brecht, alături de studenții și masteranzii Facultății de Teatru. Privindu-i pe ”scenă”, realizezi rapid că nu ai în față niște simpli viitori actori, ci artiști deplini, modelați cu o rară finețe de talentul regizorului.
În oglindă cu această montare există și „Father” (după piesa renumită a dramaturgului francez Florian Zeller). Spectacolul se joacă la Teatrul Național „Radu Stanca”, pe scena Secției Germane. Faptul că este prezentat în limba germană nu reprezintă o barieră, deoarece există titrare, iar emoția pură depășește orice graniță lingvistică. Da, este o experiență intensă, o provocare lăuntrică ce te pune la încercare, dar o experiență de eliberare psihică pe care orice iubitor de teatru ar trebui să o trăiască măcar o dată. … Mai ales dacă este trecut de 60 de ani …
Peste granițe și limbi: Când dramaturgia lui Cehov devine punte culturală la Chișinău
Nu puteam, sub nicio formă, să ratăm întâlnirea de la Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” din Chișinău, unde Dumitru Acriș a montat „Unchiul Vanea”, după A.P. Cehov.
Tot ce pot spune este că orice iubitor autentic de teatru ar trebui să își facă mai des drum la Chișinău, pentru că acolo se întâmplă lucruri cu adevărat remarcabile. Contactul cu marea dramaturgie rusă și cu tradiția ei de interpretare nu dăunează, ci înnobilează până la urmă, cultura basarabeană reprezintă o componentă vitală și vibrantă a spațiului românesc, iar fermentul simbiozei cu spiritul teatral rus îi oferă o profunzime aparte (fiind de-a dreptul obligatorie prezența în sală și la spectacole de o forță uriașă precum „Macbeth”, în regia lui Slava Sambriș, sau „Richard al III-lea”, pus în scenă de Petru Hadârcă).
Dar să revenim la ”acrișul” nostru. „Unchiul Vanea” de la Chișinău are și o particularitate care îi amplifică forța: în distribuție apare Alexandr Șișchin, actor invitat, care îl interpretează pe profesorul Serebriakov. Șișchin este un actor cu o puternică amprentă a școlii teatrale ruse și aduce în spectacol exact acel tip de energie scenică pe care Acriș o caută și o valorifică. Nu întâmplător, regizorul îl mai distribuise și în „Casa”, după Maxim Gorki, unde Șișchin interpreta rolul lui Prohor Jeleznov. În „Unchiul Vanea”, întâlnirea dintre Șișchin și actorii Satiricus creează un spectacol în care tradiția cehoviană, școala rusă și spațiul teatral basarabean se întâlnesc pe aceeași scenă. Iar rezultatul nu a trecut neobservat: „Unchiul Vanea” a primit Premiul UNITEM (UNITER-ul moldovenesc) pentru cel mai bun spectacol dramatic, iar Dumitru Acriș a primit premiul pentru cea mai bună lucrare regizorală.
Cehov adus la București: Când ratarea idealurilor devine artă pură
Văzut la București într-un turneu al Ateneului Național din Iași, „Ivanov” marchează reîntoarcerea lui Dumitru Acriș la Cehov. Spectacolul surprinde o epuizare sufletească profundă: Nikolai Ivanov nu este un erou tragic clasic, ci un om obosit de propria viață, de responsabilități și de el însuși. Acriș aduce această neliniște în prezent, construind un spectacol intens despre depresia morală și pierderea sensului.
Meritul uriaș aparține distribuției de la Iași, care nu doar „joacă”, ci se lasă absorbită de personaje. Codrin Dănilă (Ivanov) transmite oboseala prin fiecare tăcere și privire, iar Erica Moldovan (Anna) oferă o interpretare memorabilă – izbucnirea ei în limba rusă, urmată de un simplu „te iubesc”, rămâne una dintre cele mai puternice imagini ale montării. În jurul lor, galeria de personaje reflectă propriile frustrări și disperări, transformând piesa într-o frescă a omului de astăzi, vorbindu-ne tulburător de direct.
De la Kurgan la Târgu Jiu și București: Coborârea în infernul intim al „Morfinei”
Tot la București am văzut o altă producție remarcabilă, venită de la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu: „Morfina”, montare prin care Dumitru Acriș revine la universul lui Mihail Bulgakov. Textul îi oferă regizorului exact materia lăuntrică pe care o explorează cu atâta finețe: omul confruntat cu propriile limite și prăbușirea ireversibilă a unei lumi interioare.
Având la bază povestirile autobiografice ale scriitorului rus, spectacolul urmărește coborârea în infern a unui tânăr medic care, încercând să își aline durerea fizică, cade pradă dependenței. Semnând atât dramatizarea, cât și regia, Acriș transformă această spovedanie intimă într-o meditație profundă despre singurătate, luciditate și autodistrugere. Producția reprezintă totodată redescoperirea unui autor drag regizorului (Vlad Fiu) – „Morfina” fiind montată de acesta încă din 2017, la Teatrul Dramatic din Kurgan, confirmând că revenirea la Bulgakov marchează o întoarcere la una dintre sursele majore ale formării sale artistice.
„Ce viață minunată am avut…”: Un al cincilea act din Pescărușul, între Cehov și Akunin
Weekendul trecut ne-a purtat la Brăila, la un festival găzduit de probabil cel mai frumos teatru de provincie din țară – Teatrul „Maria Filotti”. Cum nu ajunsesem la Reșița, am avut șansa ca la doar 200 de kilometri distanță să descoperim montarea realizată acolo, pentru Teatrul de Vest.
„Acrișul” reșițean propune o întâlnire fascinantă între Cehov și Boris Akunin prin spectacolul „Ce viață minunată am avut…”. Textul lui Akunin imaginează un fel de „al cincilea act” al Pescărușului, transformând presupusa sinucidere a lui Treplev într-o posibilă crimă. Doctorul Dorn devine investigator, iar fiecare personaj – un suspect cu propria versiune și propriile taine. Semnând traducerea, adaptarea, regia și scenografia, Acriș trece textul prin propriul filtru poetic, păstrând totodată mărcile stilistice care l-au consacrat: bilingvismul subtil, muzica și microfonul live, proiecțiile din fundal și acel minimalism scenografic de o mare forță expresivă.
Distribuția este provocată să joace nu doar personaje, ci versiuni alternative ale adevărului. Actorii lasă să se vadă simultan masca și ceea ce se ascunde în spatele ei, dovedind că, sub îndrumarea lui Acriș, o trupă din provincie poate reinterpreta marile texte cu o prospețime copleșitoare.
Dramele Rusiei adevărate: Suflet, suferință și spiritualitate în viziunea unui regizor nomad
Mie mi-au rămas încă multe piese de „vânat” pentru a-mi întregi colecția personală de „acriși”. Însă la Brăila am avut bucuria de a descoperi că nu suntem singurii astfel de colecționari patimași: la finalul spectacolului, am întâlnit și alți privitori care făceau cale întoarsă spre București, purtați de aceeași chemare teatrală. „Sufletul” nostru de căutători de teatru autentic știe că misiunea nu se termină niciodată; ne așteaptă noi montări, precum „Război și pace” la Metropolis-ul bucureștean sau „Romeo și Julieta” la Petroșani.
Nu știu ce ne atrage atât de hipnotic la spectacolele lui Acriș. Poate că, în spațiul nostru cultural, marea cultură rusă a fost adesea privită cu o anumită reticență, din cauza traumelor și atrocităților perioadei sovietice și postbelice. Însă Dumitru Acriș reamintește spectatorului că dincolo de politică există dramele Rusiei adevărate, o spiritualitate zbuciumată și o ortodoxie specifică „celei de-a treia Rome” care se oglindesc direct în păcatul, suferința și căutarea de sine ale personajelor din marea dramaturgie rusă.
