Plec de la o întrebare pe care vreau să o pun celor responsabili din statul român și din companiile de stat. Cum vedeți voi viitorul energetic nuclear al României ? Vreți până la urmă independență energetică? Care e viziunea voastră, pentru că cinstit ar fi să o știm și noi? Aveți vreo viziune, sau totul se joacă pe mize mici și politice?
Capitolul 1. Care este punctul de plecare actual al României în energie nucleară ?
Avem două grupuri CANDU-6 funcționale la Cernavodă — Unitatea 1, în exploatare comercială din 1996, și Unitatea 2, din 2007 — de circa 700 MWe fiecare. Aceste grupuri acoperă 20% din producția națională de energie electrică.
Unitatea 1 va intra în 2027 în retehnologizare (o investiție de 1,85 miliarde euro). Unitatea va fi oprită doi ani. Se va întoarce însă în sistem în 2029 pentru un nou ciclu de viață de 30 de ani.
Apoi, avem două grupuri în construcție: Unitățile 3 și 4, tot CANDU-6, pe un amplasament licențiat inițial pentru cinci unități, cu lucrările civile deja executate parțial din anii ’80 — aproximativ 52% la U3 și 30% la U4. Contractul EPCM a fost semnat în noiembrie 2024 cu un consorțiu Fluor, Sargent & Lundy, AtkinsRéalis și Ansaldo. Decizia finală de investiție este așteptată până la 30 iunie 2027. Punerea în funcțiune ar fi cam în 2031–2032, dacă totul merge bine.
Așadar, România se îndreaptă, în următorul deceniu, către o flotă de patru reactoare cu apă grea, cu uraniu natural, retehnologizate sau noi, cu orizont de funcționare până spre 2060–2090. Aceasta este infrastructura care generează, an de an, activul de care vom discuta mai jos.
Stocul de combustibil uzat de la Cernavodă nu este, cum se crede îndeobște, o problemă de gestionat, ci este un activ. În el se află astăzi de ordinul a 10 tone de plutoniu, cantitate care ar urma să crească spre circa 24 de tone odată cu intrarea în funcțiune a Unităților 3 și 4. Acest plutoniu poate fi materia primă a unui program de independență energetică pe urmatorii 50–100 de ani.
Nici o altă țară din Europa Centrală și de Est nu are această poziție de plecare. Iar alegerea SMR-PWR, în locul valorificării activului prin ciclul PHWR (CANDU) → FBR → Thoriu, nu este doar o eroare tehnică demonstrabilă: înseamnă că renunțam la un capital strategic național deja acumulat și care e deja plătit.
Ce înseamnă o tonă de plutoniu? Închipuiți-vă un cub cu latura de aproximativ 37 de centimetri — încape pe un birou, dar cântărește o tonă. În el sunt înglobate circa 23 TWh de energie termică primară, adică echivalentul a aproximativ 7 TWh de energie electrică livrată în rețea. România consumă în jur de 50 TWh electrici pe an: un singur asemenea cub acoperă, prin urmare, aproape o șeptime din consumul național anual de electricitate. Iar la Cernavodă sunt deja acumulate zece.
Aceasta este esența întregului raport tehnic care urmează și acesta este punctul nostru actual de plecare.
Capitolul 2. De ce avem nevoie de un ciclu nuclear închis
Dacă prelungim durata de viață a Unităților 1 și 2 și punem în funcțiune Unitățile 3 și 4, atunci va trebui să mergem mai departe și să închidem ciclul nuclear bazat pe fisiune. Altfel rămânem cu o cantitate mare de plutoniu fisionabil nefolosit — și, în loc să valorificăm acest activ, vom cumpăra uraniu îmbogățit din import pentru SMR-uri.
Închiderea ciclului nu este o rafinare tehnică oarecare. Ea schimbă însuși bilanțul combustibilului:
combustibil consumat < combustibil produs — plus electricitate, pe tot parcursul.
Aceasta este „magia” ciclului circular: reactorul nu doar arde combustibil, ci fabrică mai mult decât consumă, generând în același timp energie electrică.
NOTĂ. Cititorul nu trebuie să se teamă că inventăm aici un „perpetuum mobile”, deși, prin efectele ei, circularitatea chiar așa pare. Fizica nucleară elementară nu încalcă termodinamica: ceea ce se multiplică nu este energia, ci inventarul de material fisionabil, extras dintr-un rezervor de material fertil practic gratuit și practic inepuizabil.
Uraniul natural este în proporție de 99,3% U-238 și doar 0,7% U-235 fisionabil. Astăzi, U-238 este aruncat ca „deșeu” de reactoarele convenționale, iar toriul — Th-232, de trei-patru ori mai abundent în scoarța terestră decât uraniul — nu este folosit deloc. Amândouă sunt sterile în sine, dar nu rămân așa: bombardate cu neutroni, se transformă în combustibil, U-238 în Pu-239 și Th-232 în U-233.
Acesta este întregul mecanism al ciclului închis:
PHWR (CANDU) → reprocesare, extracția plutoniului → FBR cu manta fertilă de U-238 sau Th-232 → electricitate + Pu-239 și U-233 noi, care se întorc în ciclu. Iar la prima verigă, în reactoarele cu apă grea, se produce în paralel tritiu.
Nu se creează energie din nimic. Se transformă în combustibil o materie primă pe care astăzi o îngropăm.
România mai are, astăzi, toate cele patru resurse necesare: uraniu, plutoniu, toriu și apă grea. Dar mai ales are potențialul de a fi unul dintre foarte puținii producători de tritiu din lume — un club care se reduce practic la Canada, Coreea de Sud și România. Voi reveni mai jos asupra însemnătății cu totul excepționale a acestui fapt.
Ceea ce urmează ar trebui să fie relativ simplu de înțeles.
Ciclul nuclear închis produce electricitate în toate verigile sale și, în paralel, fabrică combustibil suplimentar — U-233 și Pu-239, care se întorc în aceiași reactori sau alimentează unități noi. Dar produce și tritiu, iar aici stă diferența: tritiul în cantități valorificabile apare doar în reactoarele moderate cu apă grea, adică în CANDU (PHWR) și, în măsură mai mică, în AHWR (Advanced Heavy Water Reactor).
Notă: Tritiul se produce în orice reactor — prin fisiune ternară, prin activarea borului din sistemele de control ale unui PWR, prin litiu. Diferența nu e de tip da/nu, ci de ordin de mărime și, mai ales, de recuperabilitate: în apa grea a unui CANDU tritiul se acumulează în cantități mari și, esențial, poate fi extras economic dintr-un flux dedicat. În alte filiere e disipat și practic nerecuperabil.
România a ajuns acum într-un punct critic de inflexiune în programul nuclear în care trebuie luate niște decizii care ne vor influența pe termen foarte lung.
Din acest motiv, trebuie stabilită doctrina de urmat în continuare în programul nuclear.
Ca să se vadă mai limpede despre ce vorbim și cât de complexă este alegerea, prezint mai jos trei scenarii pentru a fi analizate și evaluate. Ele nu diferă prin fizică, ci prin ambiție și prin cantitatea de resurse pe care România decide să le pună la lucru. Nu sunt trei tehnologii diferite, sunt trei niveluri ale aceleiași tehnologii.
Scenariul Minimal. Ciclu închis simplu: CANDU → PUREX (reprocesarea combustibilului uzat, cu extracția plutoniului) → reactor rapid (FBR), în care mantaua fertilă este U-238, nu Th-232. Se produce astfel plutoniu nou, nu U-233, iar ciclul toriului rămâne în afara schemei. Este varianta cea mai simplă, cea mai rapidă și cea mai puțin exotică tehnologic — și, tocmai de aceea, cea care poate fi începută imediat.
Scenariul A — Iso-generare (iso = „egal”, în greacă). Ciclul este dimensionat exact cât să acopere consumul intern, nimic mai mult: economie circulară aplicată la energie, cu minimizarea entropiei economice. Aici decizia nu mai e tehnică, ci de echilibru: cât plutoniu lăsăm nefolosit pentru generațiile viitoare, cât din U-238 și Th-232 valorificăm acum și, mai ales, dacă mai construim reactoare PHWR noi după închiderea celor actuale.
Scenariul B — Cascadă (expansiune energetică maximală). Se pornește de la același „capital” de plutoniu, dar se merge până la capăt. În faza a patra, România ar produce de două-trei ori consumul național actual de electricitate, exclusiv din ciclul închis, fără niciun import de combustibil nuclear — cu autoproducție masivă de material fisionabil și cu deșeuri cu viață lungă reduse la o fracțiune doar.
Maximizarea producției de tritiu. Obiectivul are două componente: venituri de export excepționale raportate la cantitate și, mai important, intrarea în clubul restrâns al statelor care participă la dezvoltarea fuziunii nucleare. Filiera PHWR are aici o capabilitate pe care celelalte filiere nu o au, iar tritiul se obține pe două căi:
- din apa grea însăși — deuteriul din D₂O captează un neutron și devine tritiu;
- din ținte de litiu iradiate în reactor — Li-6 se transformă, la captura de neutroni, în tritiu.
Prioritatea numărul unu. Înainte de orice altceva: o strategie de reprocesare a combustibilului uzat pentru extracția plutoniului. Concret, fie construcția unei instalații PUREX în România, fie o cooperare internațională — cel mai natural cu Canada, sub egida AIEA și EURATOM. Canada e furnizorul tehnologiei CANDU, are experiența tritiului la Darlington și este deja partener în U1 și U3-4.
Dimensionarea instalației depinde direct de scenariul ales dintre cele trei de mai sus: Minimal, Iso-generare sau Cascadă.
Varaintele de Cicluri închise (circulare) sunt prezentate principial mai departe,
Fig.1- Scenariu Minimal (ciclu închis, cel mai simplu)- potenţial 5400 MW (max.) în 2050. In legendă sunt descrise caracteristicile principale
Fig 2. Scenariul A „Iso-Generare” – potenţial 6000 MW pina la 2100 utilizarea resurselor pentru o producţie „ţintă”. Este un nivel ce poate fi decis intre Minim si Maximal (CASCADA)
Fig.3 Ciclu „cascadă” (Scenariul B) – potenţial 12.000 MW max. la 2080 (utilizare maximală a tuturor resurselor fisionabile din RO)
Concluzia strategică a scenariilor de mai sus
(întrebare către Președinte, Parlament, Guvern și Ministerul Energiei: ce cale alegem?)
România poate construi, valorificând infrastructura CANDU existentă și stocul de combustibil uzat deja acumulat, un ciclu energetic nuclear practic inepuizabil — bazat pe abundența Th-232 și pe multiplicarea U-233 — și îl poate construi înainte ca fuziunea să devină comercial relevantă, la o fracțiune din costul pe care fuziunea îl va implica la debut, cu control național complet și fără dependență de consorții internaționale controlate politic.
Altfel spus: ciclul nuclear închis ne oferă luxul de a aștepta fuziunea.
Pentru că fuziunea comercială, când va apărea, va fi o tehnologie pentru economii de mărimea SUA, Chinei sau a unei Uniuni Europene consolidate — nu pentru economii medii, care au nevoie de independență energetică acum și la costuri suportabile. Ciclul Th/U-233 rezolvă aceeași problemă cu câteva decenii mai devreme, la un cost de câteva ori mai mic și cu resurse de combustibil comparabile ca durată.
România este singura țară din regiune cu reactoare CANDU operaționale — singura filieră care produce plutoniu de calitate optimă pentru reactoarele rapide fără a necesita îmbogățire izotopică — și singura cu un stoc de combustibil uzat care constituie deja prima verigă a unui ciclu nuclear avansat complet.
Lanțul PHWR → PUREX → FBR cu manta de Th-232 → U-233 → FBR extins urmează, punct cu punct, logica unei economii circulare:
deșeul devine resursă — combustibilul uzat CANDU devine combustibil pentru FBR;
resursa se multiplică — FBR produce din Th-232 mai mult U-233 decât consumă;
dependența externă dispare — toriul este abundent, iar U-233 se produce intern;
deșeul final se reduce drastic — actinidele minore sunt transmutate în FBR, nu depozitate.
Arhitectura CANDU are, în plus, un al doilea avantaj structural, relevant pentru tranziție: capacitatea DUPIC. Combustibilul ars provenit din reactoare PWR — inclusiv din SMR-uri de tip PWR — poate fi refolosit în reactoare cu apă grea fără separare chimică a plutoniului, ceea ce ar extinde rolul Cernavodei într-un nod regional de valorificare a combustibilului uzat.
Poate România să își permită acest program?
Întrebarea este, de fapt, prost pusă. Cea corectă sună așa: își poate permite România să nu îl facă?
Iar dacă rămânem totuși la prima întrebare, răspunsul este că da. Programul presupune un CAPEX mediu de ordinul a 1,0–1,5 miliarde de dolari pe an, adică aproximativ 0,3–0,4% din PIB — sub nivelul de efort la care Coreea de Sud și Franța și-au construit independența energetică nucleară. Pentru o economie cu dimensiunea și traiectoria de creștere ale României, este accesibil.
Patru argumente susțin fezabilitatea financiară:
Efortul este întins pe 55 de ani. Nu există niciun moment în care România să fie obligată să mobilizeze o sumă excepțională. Vârful de efort anual, circa 1,9 miliarde de dolari în etapa a doua, este comparabil cu bugetele curente de infrastructură ale țării.
Programul se autofinanțează din producție. Veniturile cumulate, estimate la 152–193 miliarde de dolari, depășesc cu 90–140% totalul costurilor de investiție și operare. Surplusul net rezultat, de 27–107 miliarde, finanțează etapele avansate fără recurs la datorie externă.
Partenerii strategici există deja. Canada, prin AtkinsRéalis, Coreea de Sud, prin KHNP, și instituțiile europene de finanțare au un interes documentat în programul nuclear românesc. Angajamentele bilaterale pot acoperi 25–40% din CAPEX-ul total.
Finanțarea urmează aceeași logică circulară ca și ciclul tehnic. Fiecare etapă o finanțează pe următoarea din propriile venituri. Programul nu este o cheltuială, ci o investiție cu randament pozitiv și cu orizont de independență energetică completă.
Capitolul 3. România și strategia fuziunii
Încercăm aici să aliniem potențialul României pe următorii 80 de ani la o veche zicală din lumea fizicienilor: fuziunea nucleară este viitorul energiei — și așa va rămâne mereu.
Ironia aceasta ne oferă însă un motiv de confort: ne putem permite luxul de a aștepta, tocmai pentru că circularitatea nucleară ne cumpără timpul necesar.
Fuziunea se bazează pe deuteriu și tritiu (D-T), cei doi combustibili principali ai viitoarelor reactoare, care vor genera energie curată și abundentă… cândva. „Amănuntul” este că tritiul practic nu există în natură — iar România are exact ce trebuie ca să îl producă:
are apă grea — D₂O, adică deuteriu, și știe să o și producă. Vezi nota suplimentară de la sfârșitul articolului.
are centrale PHWR, în care apa grea servește simultan drept agent de răcire și moderator, adică „frână de neutroni” — iar în acest rol deuteriul captează neutroni și se transformă în tritiu.
Tritiul se produce oriunde există apă grea sub flux de neutroni; ce e rar e capacitatea de a-l extrage. Tritiul este, cantitativ, cea mai gravă strangulare economică a fuziunii D-T:
Preț. Circa 30.000 de dolari pe gram, adică ordinul a 30 de milioane de dolari pe kilogram — una dintre cele mai scumpe substanțe de pe planetă.
Stoc mondial. Doar 20–25 de kilograme în total, în scădere cu aproximativ 5,5% pe an prin simplă dezintegrare radioactivă (timp de înjumătățire 12,3 ani) — adică se topește de la sine, chiar dacă nimeni nu îl consumă.
Consum. Numai ITER va consuma, pe durata sa de viață, în jur de 12 kilograme — adică peste jumătate din tot tritiul existent astăzi pe Pământ.
Necesar comercial. Un singur reactor de fuziune comercial de 1 GW ar avea nevoie, potrivit estimărilor curente, de circa 55 de kilograme de tritiu pe an. Adică de peste două ori stocul mondial actual, în fiecare an, pentru o singură centrală — cu totul în afara oricărei capacități de producție existente.
Cost de pornire. Simpla încărcare inițială a unui reactor de fuziune cu cantitatea minimă de tritiu necesară pentru a-l porni costă, potrivit unei analize citate în literatura de specialitate, în jur de 2 miliarde de dolari.
Cifra aceasta din urmă spune totul despre economia reală a fuziunii, pentru cei convinși că ea ne va rezolva problemele energetice: costul dominant al fuziunii de „primă generație” nu stă în reacția în sine, ci în logistica combustibilului.
Iar sursa acestui tritiu este, astăzi, aproape în întregime aceeași: reactoarele cu apă grea, PHWR/CANDU. Nu e o coincidență convenabilă pentru argumentul de față — este structura reală a pieței. Canada, cu cele 17 reactoare CANDU ale sale, produce în jur de 2 kilograme de tritiu pe an, o unitate CANDU-6 tipică generând circa 130 de grame anual. Restul provine aproape exclusiv de la celelalte state care operează reactoare cu apă grea, iar Coreea de Sud și România sunt singurele contribuții cu adevărat relevante la stocul global.
Un SMR-PWR nu are, tehnic, această capabilitate — și nici perspectiva de a o dobândi.
Aici se află evenimentul cel mai important și cel mai puțin înțeles de clasa politică.
România intră chiar acum în acest club. La Cernavodă se construiește Instalația de Detritiere (CTRF) — a treia din lume, după cele din Canada și Coreea de Sud, și prima din Europa. Tehnologia este românească, dezvoltată de ICSI Râmnicu Vâlcea, contractul EPC a fost semnat în 2023 cu Korea Hydro & Nuclear Power, iar lucrările au început în iunie 2025, cu finanțare care include un împrumut de 145 de milioane de euro de la BEI. Instalația este dimensionată să proceseze 40 kg de apă grea pe oră, de la două reactoare CANDU, pe o durată de proiectare de 40 de ani.
Cu alte cuvinte, România nu doar „ar putea” să contribuie cândva la economia fuziunii, prin faptul că operează reactoare PHWR. Prin această investiție devine unul dintre foarte puținele state de pe planetă — alături de Canada și Coreea de Sud — cu capacitate reală de a extrage și de a vinde tritiu.
Iar poziția rezultată e mai puternică decât pare. Orice țară care urmărește fuziunea D-T depinde structural de tritiu provenit aproape exclusiv de la operatorii de reactoare cu apă grea, iar clubul furnizorilor este mic și greu de extins: singura cale de a crește producția mondială de tritiu este construirea de noi reactoare CANDU/PHWR. România nu are nevoie de un program propriu de fuziune ca să profite de asta. Prin simpla operare și extindere a flotei PHWR devine un punct de sprijin în lanțul de aprovizionare al unei industrii globale emergente — indiferent de propriile ei ambiții în materie de fuziune.
Concluzia acestui capitol este că avantajul românesc este de obicei subestimat, inclusiv de cei care îl invocă. România nu are doar un „avantaj de tranziție” către fuziune prin filiera PHWR; are, prin CTRF, o poziție de furnizor pe piața globală a combustibilului de fuziune — o piață care abia se formează și în care numărul de intrări posibile este foarte mic.
Tritiul merită, prin urmare, tratat ca al patrulea pilon strategic al programului, alături de cei trei deja enumerați: electricitate, plutoniu pentru reactoare rapide și U-233. Este un produs de export cu o valoare per unitate de masă fără termen de comparație în economia românească, complet distinct de electricitate, și obținut ca produs secundar al aceleiași infrastructuri PHWR. Nu cere un program separat, nu cere o investiție paralelă: cere doar ca infrastructura să fie extinsă, iar activul să fie recunoscut ca atare.
Capitolul 4. România are deja SMR-uri. Doar că nu știe.
Cernavodă funcționează de aproape treizeci de ani pe un principiu pe care astăzi îl cumpărăm din import, sub alt nume și la alt preț.
Sistemul CANDU (PHWR) este un mănunchi de vreo 380 de SMR-uri mici de cca 2 MW.
Un reactor CANDU nu este un vas de presiune unic, ca la PWR. Vasul său, calandria, conține aproximativ 380 de tuburi de presiune independente, fiecare cu propriile fascicule de combustibil — bare de zircaloy umplute cu pastile de uraniu natural — printre care circulă apa grea, cu dublu rol, de agent de răcire și de moderator. Împărțit la numărul de canale, fiecare tub revine la un echivalent de aproape 2 MW electrici. Arhitectura este, prin construcție, modulară și distribuită: exact caracteristicile pentru care se vinde astăzi conceptul de SMR.
Observația nu e o figură de stil, ci are o consecință practică imediată. Dacă puterea unei unități CANDU este suma canalelor sale, atunci o calandrie mai mică, cu mai puține canale, dă un reactor mai mic — iar acesta nu este un exercițiu teoretic. India operează comercial, de decenii, reactoare PHWR de 220 MWe, construite în serie, pe același principiu. Filiera cu apă grea a demonstrat deja ceea ce filiera PWR abia promite.
De aici, întrebarea care ar trebui pusă înainte de orice decizie de investiție: care este numărul minim de canale combustibile într-o calandrie care rămâne viabilă tehnic și economic? Este o întrebare la care AtkinsRéalis, deținătorul tehnologiei CANDU și deja partenerul nostru la Unitatea 1 și la Unitățile 3 și 4, poate răspunde cu un studiu. Nimeni nu a cerut vreodată acest studiu.
Concluzie
Un reactor de tip CANDU cu 80–100 de tuburi de presiune și combustibil MOX, cu un conținut de plutoniu de 2–4%, este fizic fezabil. Moderatorul cu apă grea permite atingerea criticității la concentrații de plutoniu semnificativ mai mici decât într-un PWR, iar economia de neutroni a D₂O compensează pierderile prin scurgere, inevitabil mai mari la un reactor de dimensiuni reduse. Puterea rezultată ar fi de ordinul a 150 MWe — adică exact clasa SMR. Principiile de funcționare rămân identice cu cele ale unui CANDU mare: aceeași fizică, același moderator, același tip de combustibil.
Aceasta este nișa pe care AtkinsRéalis nu a ocupat-o încă și care ar fi, pentru România, cea mai firească. Iar compania are toate motivele să o ia în serios: are simultan trei interese comerciale în România — Unitatea 1, Unitățile 3 și 4, plus un potențial reactor mic — și, ca deținător al tehnologiei CANDU la nivel global, un interes strategic propriu în a-i demonstra viabilitatea comercială. Merită amintit că primul SMR canadian, de la Darlington, nu este un reactor cu apă grea, ci un BWRX-300, tehnologie GE Hitachi.
Rămâne întrebarea de la care am pornit. România are ocazia să facă un lucru mai bun, mai ieftin, mai rapid și pe care îl cunoaște în detaliu de patru decenii — continuând cu ceea ce știe deja: PHWR mare, plus PHWR mic. Alege, în schimb, să importe o tehnologie pe care nu a folosit-o niciodată, pentru un combustibil pe care nu îl produce.
Există și o pârghie de negociere, pe care România nu a folosit-o niciodată. Țara noastră ar putea negocia poziția de client de lansare pentru un SMR cu apă grea — rolul pe care Polonia și l-a asigurat pentru BWRX-300 în Europa — în schimbul unui angajament canadian privind reprocesarea. Nu neapărat un transfer integral de tehnologie, ci co-dezvoltarea, în consorțiu, a componentei de reprocesare pentru combustibilul CANDU deja acumulat la Cernavodă, cu extindere ulterioară.
Este o negociere în care ambele părți au ce câștiga. Canada obține demonstrația comercială a unei filiere pe care o deține și pentru care nu are încă un prim client. România obține exact veriga pe care nu o poate construi singură — și fără de care întregul ciclu închis rămâne pe hârtie.
Capitolul 5. SMR-PWR NuScale – inutilitate sau utilitate pentru România?
Reactorul SMR-PWR NuScale (Small Modular Reactor — Pressurized Water Reactor) a fost propus ca opțiune pentru extinderea capacității nucleare românești, în contextul reevaluărilor guvernamentale post-2023. Analiza de față examinează sistematic argumentele pro și contra, în contextul specific al programului nuclear național și al strategiei (Minim, ISO, Cascadă).
5.1 Ce este NuScale VOYGR
| Parametru tehnic | Valoare / descriere |
| Tip reactor | SMR-PWR (Small Modular Pressurized Water Reactor) · apă ușoară · neutroni termici |
| Putere per modul | ~77 MWe/modul · configurație tipică 4–6 module = 308–462 MWe total |
| Combustibil | HALEU (High Assay Low Enriched Uranium) 5–20% U-235 · sau LEU 3–5% · import obligatoriu |
| Status comercial | ANULAT: proiectul VOYGR Utah (SUA) anulat noiembrie 2023 · cost estimat crescut de la 58 la 89 USD/MWh · 10 din 23 membri consorțiu s-au retras · niciun reactor NuScale operațional global |
| Cost estimat energie | Peste 170 USD/MWh la debut comercial (față de ~50–65 USD/MWh CANDU) · cu risc de creștere suplimentară |
5.2 Incompatibilități tehnice fundamentale (structurale) cu strategia română (normală)
| Incompatibilitate | Argumentul tehnic detaliat |
| Combustibil îmbogățit obligatoriu | NuScale necesită LEU 3–5% sau HALEU 5–20% U-235. România nu are capacitate de îmbogățire. Import obligatoriu din Urenco (UE), Orano (FR) sau URENCO USA — dependență externă structurală, opusă obiectivului independenței energetice. CANDU funcționează cu U natural 0,71%, eliminând complet această dependență. |
| Pu-239 de calitate inferioară | Burnup ridicat PWR (~45.000 MWd/t față de ~7.500 MWd/t CANDU) produce Pu cu fracție Pu-239 de ~55–60% și fracție Pu-240 (neutron-absorbant) mult mai mare. Calitate inadecvată pentru FBR de primă generație. Un SMR-PWR nu contribuie la stocul de Pu calitativ necesar ciclului Cascadă. |
| Incompatibil cu DUPIC | Conceptul DUPIC (Direct Use of spent PWR fuel In CANDU) funcționează în direcție inversă: CANDU poate utiliza combustibil uzat PWR, NU invers. Un SMR-PWR nu poate primi combustibil CANDU refabricat. Sinergia circulară exclusivă CANDU- valorificarea combustibilului uzat din parcuri PWR europene – dispare. |
| Rupe logica ciclului Cascadă | Cascada este construită pe PHWR ca primă verigă — producător de Pu-239 de calitate pentru FBR. SMR-PWR creează o a doua filieră tehnologică incompatibilă cu ciclul: produce combustibil uzat care nu poate intra în PUREX optimizat pentru CANDU și generează costuri duale de management al combustibilului. |
| Tritiu inferior | Spectrul neutronilor termali din PWR este mai puțin eficient pentru reacția ⁶Li + n → T decât spectrul CANDU. Producția de tritiu din bare Li₂O este mai mică în PWR decât în CANDU și mult mai mică decât în FBR. SMR-PWR se situează la capătul inferior al ierarhiei de producție T. |
| Incompatibil RED III | Energia SMR-PWR nu se califică drept regenerabilă. Nu poate fi utilizată pentru certificarea RFNBO a hidrogenului, pentru SAF RED III sau pentru Garanții de Origine. Nu contribuie la niciuna dintre obligațiile de țintă regenerabilee ale României pentru 2030. |
| Eșec comercial documentat | NuScale VOYGR — proiectul pilot Utah — anulat noiembrie 2023. Costul estimat crescut de la 58 USD/MWh la 89 USD/MWh. 10 din 23 membri au abandonat consorțiul. Niciun reactor NuScale operațional global. Riscul tehnologic și financiar rămâne ridicat. |
5.3 Există vreun scenariu în care SMR-PWR ar fi util pentru România?
Da — există un singur scenariu justificabil tehnic și strategic:
| Scenariu | Justificare și condiții |
| Sursă de bază izolată | Platforme industriale remote, zone izolate unde conectarea la rețea sau construcția CANDU este exclusă logistic. Utilizare de nișă, nu componentă a programului național, pentru aplicatţii / clienţi specifici, dacă îsi permit costul CAPEX-OPEX şi obligatiile legale în următorii 30 de ani cel puţin |
| Completare tranziție 2030–2040 | Dacă capacitatea CANDU este insuficientă în perioada de reabilitare simultană U-1+U-2 (2027–2040), un SMR de capacitate mică ar putea acoperi parțial deficitul. Condiție: să nu genereze combustibil uzat care interferează cu ciclul PUREX planificat. |
| Concluzie | SMR-PWR NuScale este inutil strategic pentru programul nuclear național al României. Poate fi tolerat în utilizări marginale de nișă, dar nu poate fi componentă a niciunei strategii de independență energetică sau de ciclu nuclear avansat. Adoptarea sa ca vector principal ar bloca accesul la Cascadă. |
Ceea ce am prezentat mai sus îl propun dezbaterii publice — chiar și tardiv, chiar și din afara colectivelor de strategi și macroeconomiști ai statului. Pentru că nu am găsit nimic asemănător: nici în PNIESC, nici în PNRR, nici în RePowerEU, nici măcar în treacăt în Strategia Energetică a Ministerului Energiei.
Poate că o astfel de planificare, pe cincizeci de ani, există totuși undeva. Dacă e așa, o aștept publicată.
Așa cum înaintașii noștri au planificat, în anii ’70, ceva ce a ajuns până la noi și încă ne ține, tot așa avem și noi datoria să planificăm ceva pentru cei care vin după. Programele de acest fel nu se decid de la o rotativă guvernamentală la alta și nu se implementează de cabinete trecătoare. Ele cer un efort continuu, an de an, al unei societăți care își dorește siguranță energetică la costuri suportabile — iar clasa politică are, în acest caz, o singură obligație: să execute ceea ce s-a stabilit că e în interesul tuturor.
Cât despre diplomația energetică, ar face bine să privească altfel spre Canada, spre Coreea de Sud și spre India. Toate trei operează reactoare cu apă grea. Toate trei au ceva de dat și ceva de câștigat.
Viitorul energetic al copiilor și al nepoților noștri se prefigurează sumbru. Noi am primit ceva bun de la părinții noștri. Nu știu daca generația noastră va lăsa ceva bun generațiilor ce vor veni.
NOTĂ suplimentară: Ce resurse are România, de fapt
Afirmația că România „mai are” uraniu, toriu și apă grea trebuie nuanțată, pentru că situația s-a schimbat mult în ultimii ani, iar un plan pe cinci decenii nu se poate construi pe un inventar depășit.
Uraniu: rezerve există, extracție nu. România nu mai extrage uraniu din 2021, când s-a închis ultima mină activă, Crucea-Botușana, din Suceava. Concentratul rafinat astăzi la Feldioara și transformat în fascicule de combustibil la Pitești este integral din import, inclusiv din Kazahstan. Rezervele geologice, în schimb, sunt reale: circa 8.800 de tone in situ la nivelul anului 2023, din care aproximativ 6.600 recuperabile la un cost sub 130 de dolari pe kilogram, plus alte circa 3.000 de tone prognozate, dar neconfirmate. Cel mai bogat zăcământ istoric, Băița-Bihor — peste 20.000 de tone, la o concentrație excepțională de 1,13% U —, a fost exploatat în anii ’50 în regim Sovrom, cu producția expediată integral în Uniunea Sovietică; este epuizat și folosit astăzi ca depozit de deșeuri radioactive. Speranța pe termen mediu este zăcământul Tulgheș-Grințieș, la limita dintre Neamț și Harghita, a cărui licență se află deja la o filială a Nuclearelectrica, iar în decembrie 2024 Guvernul a aprobat un pas-cheie pentru o uzină nouă de procesare la Feldioara. Există, deci, un plan de reluare a mineritului intern — dar deocamdată nu s-a extras nimic.
Toriu: potențial probabil, rezerve necuantificate. Aici trebuie spus limpede că nu există cifre publice de tonaj pentru România. Toriul apare de regulă asociat zăcămintelor de monazit și de pământuri rare, iar România are un potențial identificat de pământuri rare în zona Grădiștea de Munte, județul Hunedoara; prospecțiuni pentru resurse critice, inclusiv uraniu și toriu, s-au făcut în perioada comunistă prin institute cu regim secretizat, fără rezultate publicate. Prin urmare, orice afirmație despre rezerve românești de toriu rămâne, în acest moment, o presupunere rezonabilă, nu un fapt documentat. Nu este însă o problemă pentru arhitectura propusă: toriul se poate importa, iar India — care deține cele mai mari rezerve din lume și operează ea însăși reactoare cu apă grea — este un partener natural.
Apă grea: aici este corecția cea mai importantă. Ipoteza unui stoc strategic confortabil nu mai stă în picioare. RAAN, în faliment din 2016, a vândut în noiembrie 2024 ultima cantitate rămasă, peste 12 tone, către o companie din Elveția. Iar în iunie 2026 Nuclearelectrica a renunțat complet la proiectul de preluare și repornire a uzinei Romag Prod de la Halânga, invocând, într-un document intern citat de presă, starea avansată de deteriorare a instalațiilor de producție. În locul repornirii, compania urmărește acum testarea unei tehnologii noi de fabricație, cu fonduri europene, la Râmnicu Vâlcea — adică o capacitate construită de la zero, nu reactivarea combinatului istoric.
Reperul istoric merită totuși consemnat, pentru că spune ceva despre ce a putut face această țară: ROMAG-PROD a avut, la vremea sa, cea mai mare capacitate de producție de apă grea din lume, 360 de tone pe an, exportând în Coreea de Sud, China, Germania, Statele Unite și Elveția. Expertiza a existat cu adevărat, la nivel de vârf mondial.
Concluzia practică pentru astăzi este însă alta, și schimbă calculul oricărui plan de extindere a filierei PHWR: România nu mai are nici un stoc semnificativ de apă grea, nici o fabrică ușor de repus în funcțiune. Capacitatea trebuie construită din nou. Este exact genul de decizie strategică pe care articolul de față o reclamă — și primul test al seriozității cu care ea va fi luată.
