Turcia în epoca Erdoğan: remodelarea statului și dilema succesiunii

Despre Recep Tayyıp Erdoğan s-au scris cărți, articole elogioase, dar și critice, s-au compus cântece și chiar s-au deschis universități care îi poartă numele –  toate acestea în timpul vieții președintelui Turciei.

Acest articol este rezultatul notițelor pe care le-am făcut de-a lungul anilor, urmărind activitatea politică a unui lider care a marcat profund destinul acestei țări și al poporului său. Rândurile care urmează reprezintă opinia mea personală despre felul în care am perceput și am înțeles personalitatea liderului turc.

De ce acum? Pentru că în Turcia, semnalele apusului epocii Erdoğan devin tot mai vizibile, iar lupta politică pentru șefia statului devine din ce în ce mai acerbă. Pe lîngă schițarea unui tablou politic, voi încerca să trec în revistă principalele nume care i-ar putea succeda.  

Nu e tocmai ușor să scrii despre un președinte, iar lucrurile se complică și mai mult cînd vorbim despre un lider aflat la putere de mai bine de două decenii. Numele lui Recep Tayyıp Erdoğan a depășit de mult granițele Turciei. Pentru cei care nu i-au urmărit îndeaproape cariera, imaginea lui rămîne totuși familiară: o siluetă  înaltă, purtată cu un aer calculat, asupra căreia timpul și-a lăsat semnătura. Trăsăturile fizice au fost, în timp, modelate de forța gravitației, care i-a coborît discret conturul feței și zona din jurul gurii, inclusiv mustața atent îngrijită de bărbierul personal, toate acestea rezultând într-o expresie care oscilează între severitate și oboseală. Picioarele sale ușor arcuite au contribuit la formarea mersului său lent și ușor legănat, devenind nu de puține ori, material pentru imitații și ironii discrete atît în Turcia, dar mai ales în afara ei.  

Ani la rând, Erdoğan s-a aflat în topul preferințelor și încrederii turcilor. Funcția de lider al partidului AKP, prim-ministru și ulterior președinte al Turciei au contribuit decisiv la vizibilitatea sa. Numele său a devenit atît de popular în Turcia, încît nu m-a surprins să aud o turcoaică, cînd a fost întrebată de către un reporter în stradă, cine crede ea că e cea mai populară (cunoscută) femeie politician din Turcia, femeia fără pic de ezitare să răspundă: Recep Tayyıp Erdoğan. Popularitatea sa a început să scadă în 2018, o dată cu criza economică ale cărei repercusiuni sunt resimțite și astăzi.

Ascensiunea lui Recep Tayyıp Erdoğan

Recep Tayyıp Erdoğan a crescut într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale Istanbului, Kasımpașa,  într-o familie conservatoare originară din Rize, oraș din nord-estul Turciei. Deși şi-a dorit să devină fotbalist, tatăl său nu a agreat alegerea fiului, fiind orientat spre educație religioasă. După ce a intrat în politică, a urcat treptat pînă la funcția supremă în stat. Cunoscând îndeaproape problemele Istanbulului, în 1994 câștigă alegerile pentru Primăria Istanbului, unde implementează unele dintre cele mai grandioase proiecte, care contribuie la creșterea popularității sale în toată Turcia.

„Moscheile sunt cazărmile noastre, domurile coifurile noastre, minaretele baionetele noastre și credincioșii soldații noștri” sunt câteva versuri dintr-o poezie a poetului naționalist turc Ziya Gökalp, pe care Erdoğan le-a recitat în 1997 și pentru care a făcut închisoare, fiind acuzat pentru incitare la ură religioasă. Aceste versuri-manifest îl transformă în „martir”, într-o figură simbolică des folosită în politica internă a Turciei. Acest moment i-a consolidat imaginea de lider persecutat, un element care va conta în ascensiunea sa politică. A făcut pușcărie, așa cum face acum primarul de Istanbul, Ekrem Imamoğlu, lucru care l-a propulsat la putere, ajungînd să fie președintele Turciei. Dar, spre deosebire de Erdoğan, care a devenit președinte de țară, nu se știe dacă Imamoğlu va avea același destin, dar foarte mulți analiști și jurnaliști turci văd foarte multe asemănări între aceste două cazuri.

Consolidarea puterii

Una dintre consecințele arestării sale a fost interdicția de a ocupa funcții publice, de aceea Erdoğan fondează partidul AKP, în speranța că va câștiga majoritatea în parlament, putând elimina acestă restricție. Astfel apare pe scena politică a Turciei, partidul AK Parti, partid care domină scena politică turcă timp de peste două decenii. Rădăcinile ideologice ale AKP sunt în conservatorismul turc și dacă la începutul anilor 2000, partidul AKP era văzut cu mare admirație de către politicienii europeni: prin imaginea de islamiști, dar moderați cu viziuni pro-occident, în ultimii ani, atitudinea europenilor s-a schimbat radical vizavi de politica pe care o duce AKP în Turcia. În primii ani de guvernare AKP (2000-2012), Turcia a înregistrat succese economice notabile. Țara a trecut printr-o transformare profundă, unde inflația a scăzut semnificativ, iar investițiile străine au crescut. Tot în această perioadă au fost implementate mai multe reforme legislative pentru a îndeplini criteriile de aderare la UE, iar în 2005 au fost inițiate negocierile oficiale de aderare la UE. AKP a încercat să combine valorile islamice cu instituțiile democratice și economia de piață. Totuși, spre finalul acestei perioade apar primele semne de concentrare a puterii și presiuni asupra opoziției și a presei.

Rupturi și crize

Relația cu Fethullah Gülen a început din aceeași convingere cu a lui Erdoğan, aceea de a transforma Turcia într-o țară mai religioasă, mai conservatoare. Încă în anii 90 era clar că simpatizanții lui Gülen construiau un „stat profund” ( în unele surse găsiți „stat paralel” (tr: derin devlet) în Turcia, lucru pe care l-au atenționat mai multi jurnaliști turci. În 2010, mii de oameni au fost arestați în cadrul cazului Ergenekon, o presupusă organizație clandestină ultra-naționalistă acuzată că ar fi plănuit răsturnarea guvernului condus de Recep Tayyıp Erdoğan.  Aceasta era lupta împotriva așa numitului „stat profund”.  Ulterior, s-a descoperit că multe probe fuseseră fabricate de procurori și polițiști afiliați mișcării Gülen pentru a elimina opoziția secularistă.

În 2013 economia Turciei dădea deja semne de slăbiciune. În primăvara aceluiași an au avut loc protestele din parcul Gezi, loc pe care urma să fie construit un centru comercial, anulând unica zonă verde din inima Istanbulului. După cîteva zile, protestele împotriva acestei construcții, s-au transformat rapid în manifestații anti-guvernamentale. A urmat scandalul de corupție în care turcii au putut audia o înregistrare telefonică dintre președintele Erdoğan și fiul său, Bilal, înregistare audio despre care se spunea că ar fi fost un fals pus la cale de oamenii lui Gülen.

În 2014 Erdoğan devine președinte al Turciei, aceasta fiind prima alegere directă a președintelui de către populație, chiar dacă țara era la acel moment o republică parlamentară. Prim-ministru devine Ahmet Davutoğlu, care în mai 2016 își dă demisia din acest post.  

Relația cu mișcarea Hizmet, condusă de Fethullah Gülen devine din ce în ce mai tensionată. În iulie 2016 are loc puciul eșuat, în care scopul principal era chiar asasinarea președintelui. „Puciul este un dar din partea lui Dumnezeu” avea să spună Erdogan, „pentru că datorită acestuia vom curăța sistemul nostru de dușmani”, lucru care urma să se întîmple în lunile și anii care au urmat. În 2018, după referendumul constituțional, Turcia devine oficial republică prezidențială, consolidând puterea lui Erdoğan. Într-un documentar realizat de BBC, politologul turco-american Soner Çağaptay descrie această schimbare în termeni sugestivi, afirmând că „Erdoğan devine primul «sultan» al unei a doua republici, create de el și pentru el”. [1]

Erdoganismul și politica externă

Datorită notorietății și popularității sale, în sursele științifice și mediatice apare termenul de „Erdoganism” – termen care exprimă idealurile politice și agenda politică a lui Recep Tayyıp Erdoğan. Utilizarea, dar și popularizarea acestui termen a crescut o dată cu o mai mare recunoaștere a lui Erdoğan la nivel global, acolo unde Erdoganismul și-a dorit implementarea unor idei și idealuri de politică externă înrădăcinate în neo-otomanism. Au existat și mai există mulți critici ai Erdoganismului, acuzînd adepții acestuia de promovarea cultului personalității, adesea comparîndu-l cu Putinismul din Rusia sau Orbanismul din Ungaria.  

Erdoganismul este văzut în multe surse un rival al Kemalismului, Erdogan fiind  descris ca fiind „cea mai puternică personalitate de la Ataturk încoace”[2]. Nu de puține ori a fost pusă în discuție în spațiul public din Turcia această „rivalitate” sau concurență dintre actualul președinte al Turciei și fondatorul Republicii Turcia, Mustafa Kemal Atatürk. Nu în zadar, în urma alegerilor locale din 2014, Erdoğan a declarat următoarele: „Statul tutelar (Kemalist) a primit o palmă otomană din partea naţiunii”. [3]

Cei care cunosc bine societatea turcă, au putut auzi cum oamenii de rând preferă să folosească mai degrabă apelativul de „Reis” (lider, conducător) cînd vorbesc despre președintele lor. Acest aspect este menționat și în cartea Sabinei Fati „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi” (Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia), unde autorea mai menționează că în provincie oamenii sunt temători și evită să critice președintele lor.

În discursul politic, dar și academic din Turcia deseori apare comparația mai mult simbolică decît literală, dintre Recep Tayyıp Erdoğan și sultanul Abdulhamid II, pentru că ambii sunt percepuți ca lideri care au redus rolul instituțiilor, au promovat o identitate islamică mai vizibilă în stat, ambii sunt criticați pentru presiuni asupra presei, ambii fiind lideri puternici cu tendințe autoritare.

La nivel de politică externă Erdoğan a dorit să transforme Turcia într-un adevărat şi important jucător regional. Dacă i-a reușit acest lucru este discutabil. Un lucru este sigur, Turcia a devenit mai influentă în mai multe zone geografice cum ar fi Orientul Mijlociu, Mediterana Centrală, Balcani, Africa de Nord și de Vest, Caucazul de Sud, Asia Centrală. Prin intermediul retoricii sale „musulmane” (islamice), care este văzută ca o continuare a moștenirii politicii duse de fostul Imperiul Otoman, i-a permis lui Erdoğan să avanseze foarte rapid în zona țărilor musulmane.

În perioada inițială a guvernării sale, președintele Erdoğan a vorbit adesea despre rolul său de co-președinte a proiectului „Orientul Mijlociu Mare”. Turcia, împreună cu Spania, a fost un pionier în proiectul „Inițiativa Alianța Civilizațiilor”. Dialogul interreligios era foarte des amintit în discursurile înalților oficiali turci. Datorită politicii proeuropene și proamericane, Turcia era văzută cu admirație, fiind comparată cu o punte între Est și Vest.  Politica externă dusă de Erdoğan este totuşi una pragmatică, multidimensională, iar în ultimii anii este din ce în ce mai proactivă. Prin stilul său asertiv personalizat de a face politică a reușit să popularizeze și să implementeze termenul de neo-otomanism, prin care cei mai mulți comentatori străini, dar și turci comentează politica externă a lui Erdoğan. Preşedintele turc știe foarte bine să jongleze cu sentimentul intern anti-occidental în avantajul său și face acest lucru prin cartea naționalismului islamist.

În 2009, în timpul Forumului Economic Global de la Davos,Erdoğan devenea celebru pentru discursul său cunoscut ca „One minute”, cînd i-a fost alocat mai puțin timp pentru discurs, în comparație cu Shimon Peres (fostul președinte al Israelului). Atunci Erdoğan a criticat dur Israelul pentru actiunile sale din Gaza, după care a părăsit scena în semn de protest. Acesta a fost un moment prin care popularitatea sa a crescut puternic în lumea arabă. Erdoğan a rămas un critic aspru al atrocităților comise de Israel în Fâșia Gaza.

O altă replică care i-a adus faima, nu doar în lumea arabă, dar și pe alte continente, este replica „Lumea e mai mare de 5” („The world is bigger than five”) prin care declara că cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU ( SUA, Rusia, China, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii) care au drept de veto, nu ar trebui să decidă destinul lumii, criticând astfel sistemul ONU ca fiind unul nedrept și depășit.

În plan intern, astfel de declarații i-au alimentat constant popularitatea lui Recep Tayyıp Erdoğan, în special în cercurile conservatoare și religioase. Carisma sa nu derivă din sofisticarea discursului, ci din simplitatea lui: mesaje directe, simple, inteligibile și ușor de reținut, livrate cu un instinct politic remarcabil. În Turcia el este numit „politicianul surprizelor politice” pentru că știe foarte bine cum să compromită imaginea opoziției. Erdoğan își cunoaște foarte bine poporul, îi înțelege sensibilitățile și știe cum să transforme vulnerabilitățile acestuia în avantaje politice.   

              După mai bine de două decenii de guvernare, Erdoğan continuă să fie o figură profund  polarizantă. Pentru susținătorii săi, este simbolul forței și al stabilității; pentru critici este expresia concentrării excesive a puterii. Cert este că stilul său direct, retorica naționalistă și capacitatea de a activa emoțional electoratul l-au transformat într-un tip de lider care răspunde eficient așteptărilor unei părți importante a societății turce.   

Cine va conduce Turcia după Erdoğan?

Este întrebarea la care se caută răspunsul în ultimul timp. Mai devreme sau mai tîrziu, epoca Erdoğan va apune, de aceea întrebarea privind succesiunea devine tot mai relevantă. Cel mai des este menționat numele lui Bilal Erdoğan, fiul președintelui. Unele surse spun că Erdoğan se pregătește să-și facă fiul liderul AKP, nu președinte. După ce acesta va intra mai întâi în Parlament, printr-un amendament constituțional va fi stipulat că „președintele nu poate fi liderul partidului”. După ce Bilal Erdoğan va prelua conducerea AKP, calea va fi deschisă pentru candidatura lui Erdoğan la realegere. [4] Fiul președintelui nu are o funcție oficială în stat, nu se bucură nici de o popularitate mare, nu este un orator desăvărșit și nu are nici carisma tatălui său, cu toate acestea un scenariu similar Siriei sau Azerbaidjanului, cînd puterea a fost transferată de la tată la fiu este unul foarte real și în cazul Turciei.  Vizibilitatea tot mai sporită a lui Bilal Erdoğan la evenimentele pe care le organizează a alimentat speculațiile conform cărora aceasta este o „pregătire pentru era post-Erdoğan”. Totodată, aceste zvonuri provoacă neliniște în rândurile AKP, unde mulți membri ai partidului nu agrează candidatura acestuia.

Alte posibile candidaturi la cârma țării sunt actualul ministru de externe, Hakan Fidan. Datele ultimului sondaj, arată că rata în clasamentele de popularitate a ministrului de externe Hakan Fidan este de 45%, acesta situându-se pe locul trei după Mansur Yavaș (actualul primar Ankarei) și președintele Erdoğan. [5]

Un alt nume este Selçuk Bayraktar,  ginerele lui Erdoğan, căsătorit cu una dintre fiicele sale. Acesta este imaginea publică a ascensiunii tehno-naționaliste a Turciei și o persoană din ce în ce mai prezentă la tribunele oficiale și în mediul online, o persoană care a devenit idolul generației tinere.

Deși scenariile variază, rămâne incert dacă viitorul lider va putea reproduce influența și carisma actualului președinte.

În loc de concluzie

Turcia este o țară în care nu există dezbateri politice televizate, ceea ce face dificilă evaluarea publică a nivelului de pregătire al candidaților la funcția de președinte. Tot ce pot vedea turcii sunt discursuri individuale ale politicienilor, prezentate fără confruntări directe sau dezbateri structurate. Turcia este țara contrastelor, dar și al multor paradoxuri. Spre exemplu, televiziunile și jurnaliștii critici la adresa puterii se bucură de cele mai înalte audiențe, însă opinia electorală a populației s-a îndreptat constant, de mai bine de două decenii, către AKP sau către președintele Erdoğan.

În Turcia o întreagă generație a crescut sub guvernarea AKP, fără a experimenta o alternativă politică majoră. În acest context, chiar dacă sfârșitul epocii Erdoğan se conturează treptat, influența sa asupra Turciei va continua să modeleze politica și societatea pentru mult timp de acum înainte!

[1] https://www.youtube.com/watch?v=JWh5KEvjsHU

[2] https://www.middleeastmonitor.com/20160523-erdoganism-and-turkeys-new-prime-minister/

[3]  „Palma otomană” este o expresie metaforică, care evocă moștenirea Imperiul Otoman și sugerează o reacție puternică, venită din partea „poporului autentic”. Prin această formulare, Erdoğan a vrut să transmită că electoratul a respins elitele kemaliste și a susținut o direcție mai apropiată de identitatea tradițională și religioasă.

[4] https://t24.com.tr/politika/erdoganin-bilal-erdoganli-plani-ilk-secimlerde-milletvekili-olacak-anayasa-degistikten-sonra-akpnin-basina-gececek,1298312

[5] https://atlas360.news/tr/haber/son-anket-yava-lider-erdoandan-8-puanlk-byk-k-mnd1ek2i?utm_source=atlas-bulten.beehiiv.com&utm_medium=newsletter&utm_campaign=dava-icinde-dava&_bhlid=1687d67dbe830cebabab294717737a7ceecf0dba