Ce-ar mai fi astăzi de spus despre povestea omului? Ce se întâmplă cu felul nostru de a fi? Dar cu resursele și cu instrumentele pe care le avem pentru a înțelege ceea ce ni se întâmplă?
Reflectez, mai jos, la umanitatea noastră și la soarta umanioarelor. Umanioarele nu ne fac automat mai umani, însă evidenta lor sărăcire ne-a lăsat mai puțin capabili să recunoaștem ce se pierde, ce se schimbă și ce ar merita păstrat din povestea omului.
Nu adaug, cu acest text, încă o prognoză la tot ce se scrie zilele astea despre apocalipsa tehnologică. Sunt alții mai bine pregătiți să evalueze prezentul și viitorul inteligenței artificiale. Eu doar încerc, foarte succint, pornind de la câteva întrebări care mă preocupă, să reflectez asupra schimbărilor în felul nostru de a fi oameni și de a înțelege lumea. Discut un pic și viitorurile posibile care se întrevăd în aceste schimbări.
Nu te mai poți sustrage tehnologiei, dar nici nu o mai poți cuprinde cu mintea.
Te poți adapta, ca tot omul, la această colonizare tehnologică a vieții. Sau îi poți limita efectele în viața ta, cu efort maxim și rezultate modeste. Să te rupi cu totul de tehnologie, însă, e sinucigaș; ar însemna să te excluzi din mai toate formele vieții comune. În fine, să modulezi eficient rolul tehnologiei în viața ta de fiecare zi ar cere o înțelepciune pe care nimeni nu o are.
Putem fi perfect funcționali (în termenii lumii de azi) și totuși din ce în ce mai puțin capabili să ne explicăm lumea sau pe noi înșine. Cum așa? Pentru că Homo technologicus nu se mai raportează la lume în primul rând prin observație directă. Dacă ar face-o, s-ar confrunta cu interminabile erori. Apoi, la ce bun să observe lucruri asupra cărora el, Homo technologicus, nu are niciun control? De fapt, ce nu poți controla de la butoane începe să pară inexistent! Când tot mai mult din ceea ce-ți dorești e digitalmente realizabil, ai tot mai puține motive să te îndoiești de magia tehnologiei.
Aici, întrebarea despre umanitatea noastră devine una despre umanioare. Cum mai înțelegem schimbarea, dacă ne preocupă doar să ne adaptăm la ea? Și cum distingem între ceea ce ne ușurează viața de ceea ce o sărăcește, când același lucru le face firesc pe amândouă?
Prăbușirea umanioarelor face că nu mai suntem în stare să ne explicăm nici lumea, nici pe noi înșine. Nu fiindcă umanioarele ar deține, singure, explicația ultimă, ci fiindcă în ele se păstrează și se înnoiește permanent, cu fiecare generație, o relație cu lumea în care ceea ce am fost și suntem nu poate fi despărțit de întrebarea despre ceea ce am putea deveni.
Din punctul ăsta de vedere, a face doar știință (asistată, firește, de AI) seamănă cu o rostogolire accelerată spre neant; nu pentru că știința ar fi „rece” (dimpotrivă!), ci pentru că, singură, conduce la o pierdere rapidă de semnificație și inteligibilitate. Știința nu ne poate spune ce merită iubit, ce îi datorăm altuia sau ce înseamnă ratarea.
Totodată, nimic mai anti-literar decât a face doar literatură. O literatură care nu se mai lasă tulburată de nimic din afara ei sfârșește prin a confunda lumea cu propriile procedee. Dar despre păcatele umanioarelor, ceva mai încolo.
Cred că azi, mai mult ca niciodată, trebuie să ne bizuim simultan pe mai multe tipuri de chestionare a lumii. Nu să le confundăm, ci să nu-i cerem niciuneia să țină locul celorlalte. Nu mai știm, de pildă, teologie și metafizică, iar asta are consecințe dezastruoase. Ele infuzau gândirea științifică și simțul comun în feluri imponderabile, dar decisive. A le cunoaște nu înseamnă neapărat să subscrii la o credință sau să ții morțiș să restaurezi autoritatea vreunui sistem. Înseamnă să recunoști întrebările din care vine ființa umană, inclusiv atunci când tu personal simți că trebuie să refuzi răspunsurile. Altfel, riști să confunzi pierderea unui vocabular cu depășirea problemelor pe care acel vocabular le numea. Fără teologie și metafizică am ajuns la o sărăcie incredibilă a interpretării și a experienței. O astfel de lume nu mai poate da decât spirite mărunte, de o elocvență ridicolă, terorizate de limitele timpului, spațiului și de propria insignifianță. Mă tem că am devenit niște triști și niște ridicoli.
Și acum, câteva vorbe despre păcatele umanioarelor – nu doar victime ale acestei sărăciri, ci și părtașe la ea. Științele naturii par astăzi, deodată, mai spectaculoase și mai imaginative decât o bună parte din umanioare, care sunt (de decenii, nu de la apariția IA!) afundate în contabilități absurde, intertextualitate, hermeneutici autoreferențiale, deconstrucții și alte aiureli. Odată cu IA, capacitatea de a prinde lumea în cuvinte astfel încât cel care citește să o poată nu doar înțelege mai bine, ci și simți și atinge — adică ceea ce făceau mai cu seamă marii poeți — a scăzut dramatic. Numai că nu IA a început. Autorii contemporani lucrau deja cu prefabricate. Arhitectura metaforelor e șubredă fiindcă umaniștii de azi nu cunosc nici genealogia metaforelor și nici nu au noțiuni limpezi despre ceva, orice; iar pe introspecție și păreri nu poți clădi nici măcar o emfază ca lumea. IA poate reproduce aceste prefabricate la o scară nemaiîntâlnită, dar umanioarele erau deja stăpânite de autori pierduți în limbaj. Nici natura, nici cultura nu mai încăpeau în frazele acestor autori. Până și simpla consemnare a unor fapte devenise, pentru ei, imposibilă.
Cei mai nostimi îmi par azi scriitorii care se stropșesc la IA fiindcă, ce surpriză, IA scrie exact ca ei! Le-a preluat clișeele, „gustul” pentru „frumos” și, desigur, le-a dat oamenilor obișnuiți posibilitatea de a livra exact aceleași giuvaiere. Până mai ieri era privilegiul umaniștilor să le scornească; de-aia se și simțeau atât de bine între ei, se lăudau, se pupau, se premiau. Ceilalți asudau șlefuind un paragraf și tot prost le ieșea postarea pe Facebook. Acum, ce să vezi? Le iese exact ca maeștrilor! Și fără sudoare. Tropăie deodată toți prin strălucitoarele sanctuare ale umanioarelor și fură, cu grație, followerii simțitori și devotați, considerați cândva de-ai casei.
Cititorii să-mi ierte ironia. Sigur că nu toate obiecțiile la folosirea IA vin din vanitatea rănită a unor scriitori cărora li s-a automatizat talentul. Dar problema de fond rămâne și nu e deloc comică: acolo unde prestigiul unui text se sprijină doar pe semnele exterioare ale profunzimii, e suficient să reproduci semnele ca să concurezi (și chiar zdrobești) autorul. Nu trebuie să ai ceva de spus; trebuie să sune ca și cum ai avea. Și nu IA a inventat confuzia asta. Doar că acum o poate întreține, cu succes, absolut oricine.
De aceea mirarea, misteriosul și imaginația, sacrul și SF-ul par să se fi mutat, toate, în cărțile de fizică, de biologie, de matematică. Nu pentru că științele ar ține locul literaturii, teologiei sau metafizicii, ci pentru că discursul științific conține totuși explicații și realități care nu cedează la simpla reformulare. Oamenii de știință se simt, totuși, obligați să renunțe la o idee care se dovedește incorectă chiar și după ce au exprimat-o admirabil – o neplăcere de care umaniștii sunt puși la adăpost. Pentru cei din urmă, tot ce le trece prin cap este gândire și tot ce simt este cunoaștere. Între noi fie vorba, nu cred să existe sport mai absurd decât documentarea obsesivă a propriilor stări interioare: fiecare tresărire de pleoapă, fiecare idee năstrușnică, fiecare junghi. De fapt, atenția încordată la tine însuți (iar umaniștii slabi nu se slăbesc din ochi!) face autocunoașterea imposibilă. E ca atunci când, îngropându-te în fluxuri de știri, devii dezinformat fiindcă pierzi cu totul perspectiva; ești bombardat cu aiureli, banalități și alarme false („săriți, e nenorocire!). De-asta ți se pare că ai înțeles tot taman când înțelegi cel mai puțin. Cine stă zi și noapte cu lupa pe stările proprii stă prost cu autocunoașterea. Stă, însă, excelent cu altceva: cu autocompătimirea. Or, autocunoașterea și autocompătimirea sunt, aproape fără excepție, invers proporționale.
Viitorul imediat al umanioarelor e sumbru. Arta și literatura pierd teren până și ca escapism. Pentru escapism există astăzi scroll și substanțe (curând legalizate), ambele mai la îndemână și mai puțin pretențioase. Pe termen lung, nu știu ce se va întâmpla, însă nu cred că umanioarele vor mai conta prin ele însele. Un scenariu optimist: pe umaniștii de azi îi apucă disperarea și se lasă, vanitos, de meserie. Și atunci poate că umanioarele vor emerge organic din alții și din altceva.
Dar să ieșim puțin din texte. Dinspre umanioare, înapoi la umanitatea noastră. Căci nu se schimbă doar felul în care scriem și analizăm, ci și ceea ce așteptăm de la ceilalți. Iar ceilalți au acest cusur: nu sunt făcuți pe măsura așteptărilor noastre. Ne contrazic, ne refuză, ne reproșează, sunt plini de capricii, răutăți și idiosincrasii. Cu inteligențele artificiale ne-am deprins, tot mai mult, să fim scutiți de asemenea neplăceri.
Folosim IA și suntem folosiți de IA. Relația rămâne, în fond, una instrumentală. O conversație cu o IA, oricât de rafinată, este însă despre generarea unor răspunsuri adecvate. Interacționăm cu un „ceva” responsiv. Disponibilitatea unei IA nu este disponibilitatea unui om care se învoiește să își facă timp pentru tine, într-o viață care nu îți aparține.
Dialogul dintre doi oameni presupune întâlnire și prezență. Ceea ce se pierde, deci, odată cu scăderea în importanță a relațiilor interumane, este chiar capacitatea de a fi prezent și de a prețui prezențe. Nu mai ținem să fim prezenți nici măcar pentru noi înșine, darămite pentru alții. Întâlnirea cu o prezență reală e tot mai devalorizată și mai rară, căci amenințătoare: e cu riscuri, cu limite, cu capcane, cu neînțelegeri, cu gafe. Nu spun că trebuie să idealizăm aceste dificultăți. Dar nici nu le putem elimina integral fără să schimbăm natura însăși a întâlnirii umane.
Oamenii viitorului vor evalua totul în funcție de gradul de responsivitate. Nici n-ar mai ști cum să evalueze altfel; iar după niște astfel de generații de interacțiuni cu sisteme responsive, s-ar putea să se piardă memoria faptului că relațiile cu ceilalți presupuneau odinioară confruntarea cu o prezență imprevizibilă și asumarea propriei imprevizibilități. S-ar putea schimba astfel chiar structura ontologică a relației. Apoi, trăsăturile omenești care îți pot face anumiți oameni realmente simpatici – exuberanța, vitalitatea, spontaneitatea – sunt aproape irecognoscibile în online. Cu cât se înmulțesc mijloacele tehnologice de a ajunge unii la alții, cu atât pare să ajungă mai puțin din noi la ceilalți.
Consecințele depășesc cu mult sfera intimității, ajungând în cea a negocierilor și deciziei politice. Democrația presupune și confruntarea cu oameni ale căror preferințe și priorități sunt incompatibile cu ale noastre. Dacă imprevizibilul prezenței umane poate fi evitat în tot mai multe situații cotidiene, atunci oamenii viitorului își vor înțelege altfel libertatea. Ce va mai însemna, în fond, să fii liber în era IA? Să gestionezi niște opțiuni deja croite după preferințele, limitele și istoria ta.
Firește, nu orice personalizare ne anulează autonomia. Dar una e să alegi ce ți se potrivește și alta să poți cerceta ce anume și de ce ți-a zgândărit niște nevoi mai degrabă decât altele. Libertatea de conștiință nu înseamnă mare lucru dacă felul în care se formează conștiința rămâne în afara discuției; iar să aperi procedurile democratice când oamenii și-au pierdut cu totul capacitatea de a-și examina propriile opțiuni înseamnă să păzești urna degeaba; căci problema e la alegător. Tehnologia nu ne răpește dintr-odată umanitatea. Doar că fiecare dintre noi și toți laolaltă acceptăm substituții tehnologice rezonabile, în fiecare zi, una câte una; până când nu mai știm ce anume a fost substituit.
Ce se întâmplă cu nevoile pe care nu mai suntem în stare să le recunoaștem? Dar cu experiențele pe care nu mai avem nici răbdarea să le descoperim, nici cuvintele cu care să le declarăm pierdute? Vom pierde, până la urmă, pierderea însăși.
„Ultimii oameni” se caută încă între ei, luând urma unor „bunuri” pe cale de dispariție: încredere, fidelitate, bună conviețuire, amintiri retrăite împreună, momente de admirație, interpretări muzicale irepetabile, bucuria unei conversații sau a unei piese de teatru. În baza a ce? În baza unor vechi dorințe și așteptări; din vanitate, nostalgie sau dintr-un soi de încăpățânare sentimentală.
Cine are încă scrupulele, ambițiile, obsesiile și snobismele lumii pe care a cunoscut-o până acum câțiva ani ar trebui să se întrebe mai întâi cât din acea lume încă există. Ogorul vechi e epuizat. Orice ai semăna în el, recolta iese firavă — și va fi tot mai firavă, tot mai firavă, până va pieri cu totul. Vechea configurație a lumii, cu toate oportunitățile, capcanele și abundențele ei — pe care am fost învățați să le recunoaștem, să le stăpânim și să le punem în valoare — nu mai duce nicăieri.
Ce ne rămâne de făcut e să căutăm lumea mai în adânc; să o stăpânim și să o iubim acolo unde ea încă, poate, mai rodește.
