Ceea ce vedem în aceste zile pe scena politică din România nu este o noutate. Diferența majoră față de trecut este că actorii implicați nu se mai obosesc să își pună măști. Taberele sunt la vedere, liniile de demarcație au fost trasate cu linie groasă, iar în jurul marii mize, puterea absolută, gravitează personaje care își arogă, direct sau prin interpuși, rolul de unici salvatori ai interesului național.
Dar cum s-a ajuns, de fapt, aici?
Explicația stă într-un scenariu care se repetă cu precizie de ceasornic la fiecare schimbare de mandat. Odată instalat la Cotroceni, noul locatar descoperă destul de repede o realitate frustrantă: Constituția îi oferă considerabil mai puțină putere reală decât își imaginează electoratul și decât se aștepta el însuși să aibă după câștigarea alegerilor.
În acel moment de aparentă confruntare cu limitele constituționale, apare și marea tentație. Singura pârghie capabilă să extindă artificial influența șefului statului este relația privilegiată cu serviciile de informații, președintele fiind, prin CSAT, șeful lor de jure. În loc ca influența acestor structuri asupra vieții politice să fie diminuată, așa cum promit toți candidații, mecanismul consacrat în ultimele decenii este perpetuat fără nicio ezitare. Nu asistăm la o invenție a actualului președinte, ci la un model instituțional preluat aproape automat, la sugestia binevoitoare a generalilor din jur, indiferent de numele celui care semnează decretele.
Președintele Dan pare să fi îmbrățișat rapid această logică. Fie din dorința de a-și impune autoritatea, fie lăsându-se convins că aceasta este singura cale de a guverna eficient printr-un sistem de „proxy”, mirajul puterii supreme l-a împins pe nesimțite într-un joc cu reguli deja scrise. Este un joc de oglinzi în care serviciile îi prezintă președintelui mesaje atent construite, asigurându-l că acțiunile sale de culise sunt singura garanție pentru stabilitatea economică a țării și pentru păstrarea parteneriatelor externe strategice.
Este o lecție pe care sistemul o predă fiecărui președinte la doar câteva zile după ce acesta se așază pe scaunul de la Cotroceni: adevărata putere nu stă în litera legii, ci în capacitatea de a dirija instituțiile și partidele prin rețele informale, folosind actori de influență plasați strategic în politică, servicii și în justiție.
Marele paradox este că, deși fiecare președinte trăiește cu iluzia că el deține pârghiile și controlează jocul, în realitate lucrurile stau exact invers. Liderii politici se succed la fiecare câțiva ani, însă mecanismul rămâne intact, se perfecționează. Oamenii se schimbă, structura persistă. Iar la final, șeful statului riscă să devină el însuși o marionetă a sistemului pe care credea că îl conduce, cu o singură excepție: cazul în care președintele cunoștea deja aceste dedesubturi dintr-o eventuală relație de racolare din trecut.
Mandatul lui Klaus Iohannis este un exemplu ilustrativ pentru acest mod de operare. În timp ce pe scenă livra discursuri solemne despre independența justiției și neamestecul politicului, în culise se perfecta o alianța politica. Aceiași actori din umbră, prin vocea președintelui, transmiteau mesaje prin care celor din justiție li se sugera subtil că politicienii trebuie „lăsați să lucreze liniștiți pentru popor”, fără a mai fi deranjați de procurori. Mai mult, pe acest fundament s-a conturat un amplu proiect politic, menit să domine scena publică timp de un deceniu, beneficiind de sprijinul acelorași centre de influență care au supraviețuit mai multor administrații prezidențiale.
De unde vine această siguranță aparent neclintită a băieților deștepți din umbră?
Din convingerea profundă că ei se situează deasupra jocului democratic și a alternanței la guvernare. Ei se consideră eminențele cenușii ale statului, singurii care știu cum trebuie să funcționeze România și singurii capabili să o apere, privindu-i pe ceilalți cetățeni ca pe o categorie inferioară în procesul decizional. Iar din moment ce fiecare nou președinte acceptă să bată palma cu aceleași structuri pentru a-și securiza mandatul, aceste cercuri își întăresc convingerea că ele reprezintă, de fapt, adevărata putere a statului. Politicienii sunt doar trecători; sistemul este etern.
În contextul actual, o astfel de abordare naște un pericol uriaș. Atunci când deciziile majore se iau în cercuri restrânse și netransparente, se produce o ruptură profundă între elite și societate. Iar istoria ne arată că exact aceste falii reprezintă combustibilul perfect care aruncă electoratul în brațele unor personaje populiste, cu trasee educaționale și profesionale cel puțin discutabile. Se creează percepția că un grup restrâns de privilegiați decide întotdeauna ce este „bine” pentru țară, în timp ce restul societății este chemat la urne doar pentru a ștampila formal niște decizii luate deja în alte birouri.
Din această simbioză toxică dintre puterea oficială și cea informală nu profită însă doar oamenii din servicii. În jurul lor se coagulează rețele economice abile, oameni de afaceri dependenți de contractele publice și grupuri de interese care prosperă.
Așa se blochează o țară, atunci când puterea este folosită nu pentru a guverna, ci pentru a se perpetua.
