„Vreau o țară ca afară” – acest slogan a definit percepția de sine a societății românești în epoca post-comunistă. De la preferințele muzicale la papilele gustative ale românilor, opțiunea experienței occidentale în detrimentul celei autohtone se manifestă pretutindeni. Occidentul ca punct de reper plasează România, în imaginarul colectiv, printr-un exercițiu de comparație, în stadiul periferic. În acest fel, mimetismul, anume tendința de a imita modele străine și de a le împrumuta fără un exercițiu de adaptare locală, a ajuns să devină soluția de consens pentru parcursul țării. Așa cum îl prezintă Ivan Krastev, de pildă, acest mimetism ajunge să devină o sabie cu două tăișuri, atunci când el se clădește pe clivaje și inegalități. Decalajele importante de dezvoltare, modelele socio-economice vag definite și cultura politică lacunară constituie explicații pertinente ale acestui sindrom; diagnosticul unei Românii percepută drept inferioară a ajuns, în cele din urmă, să contribuie la declanșarea unei noi crize în societate: ascensiunea discursului național-reacționar.
Insecuritățile ontologice ale românilor sunt un fenomen politic în sine, fenomen care derivă din nesiguranța pe care cetățeanul o experimentează în raport cu propria identitate. Termen conceptualizat de sociologul Anthony Giddens, insecuritatea ontologică se transpune prin teama și rușinea pe care un individ le resimte în raport cu propria identitate și cu biografia comunității sale de proveniență. Românul se simte cetățean de mâna a doua atât în străinătate, atunci când devine martor direct al decalajelor de dezvoltare, cât și în propria țară, atunci când interacționează cu instituțiile unui stat aflat în stadiu pre-birocratic. Dincolo de relația dintre stat și individ, însă, insecuritățile ontologice se manifestă și în planul banal, cotidian, iar simpla interacțiune cu produsele de patiserie constituie un bun exemplu. „Croasantul”, ca produs de sorginte franțuzească, produs ce conține, în formă pură și autentică, unt în compoziția sa, este considerat a reprezenta o civilizație spre care se orientează aspirațiile noastre. „Merdeneaua”, în schimb, produs în care margarina poate fi ușor integrată, ilustrează, în această logică, un instinct oriental, periferic mai degrabă decât un exponent demn al tradiției gastronomice locale.
Într-o astfel de interpretare, lupta dintre elitism și provincialism definește câmpul de luptă pentru busola civilizațională a țării. Patiseria de cartier, de colț, este blamată pentru acest impas civilizațional al României; între timp, patiseria „de specialitate” devine, într-un astfel de tipar de gândire, un catalizator pentru saltul cultural pe care România trebuie să îl parcurgă. Desigur, verdictul este clar: aceasta este o dezbatere neproductivă. Ea, însă, scoate la suprafață un complex al românilor care a ajuns să fie articulat atât în conversații ce domină spațiul public, cât și în mișcări politice. Fuga de tradiția autohtonă, de reperele de creație locale și de cultura națională s-a metamorfozat, în decursul anilor, într-un proces la intersecția dintre identitate, intimitate și populism. Acest articol propune o scurtă revizuire a fenomenului și, în cele din urmă, și o soluție pentru adresarea problematicii.
„MerdeneaGate” – Luptă de clasă sau tevatură ideologică?
Între statutul de „Micul Paris” cristalizat în secolul al XIX-lea și vecinătatea balcanică, între aspirațiile occidentale și istoricul otoman, între soclul arhitectural neoromânesc, influențele victoriene și brutalismul stalinist, criza identitară a acaparat Capitala ultimelor decenii. Nicio campanie politică nu a reușit să articuleze această dispută identitară și, eventual, să o ancoreze într-un proiect coerent de oraș. Bucureștiul a avut, în ciuda acestui fapt, de câștigat în urma angoaselor sale civilizaționale; în loc să devină un impediment, criza identitară a permis o dezvoltare policentrică a vieții urbane. „Bucureștiul ca mozaic” a dus la un oraș în care, în același perimetru, o brutărie de școală veche se învecinează cu o cafenea alternativă de specialitate, iar, peste stradă, un local exclusivist și un bar de narghilea își dispută clienții. Între suflul pan-european, puseele vibrante de balcanism, socializarea sa otomană și factorul mioritic autentic, Bucureștiul nu a reușit să-și articuleze un profil cultural-identitar și un proiect multiregional autentic, în ciuda potențialului său incontestabil.
Edmond Niculușcă, fondatorul „La Mița Biciclista – Stabiliment creativ”, este cu siguranță conștient de acest farmec al urbei. Tocmai de aceea, acest articol nu propune vreo critică aspră la adresa declarației sale. De peste 20 de ani, Edmond Niculușcă a livrat contribuții impresionante la viața culturală locală. De la campanii de informare care vizau situația precară a patrimoniului cultural local la tururi ghidate prin cartierele uitate ale Capitalei, de la inițiative în administrația publică până la un proiect de revitalizare a unui spațiu marcant pentru viața urbană a epocii interbelice, Niculușcă este un „antreprenor urban” veritabil. Sporirea modelelor de bună practică pe care acesta le-a definit ar fi de bun augur într-o Capitală care caută să își sporească capitalul de imagine și să își potențeze amprenta culturală.
În aceeași măsură, însă, „Patiseria Amzei” este un depozitar de memorie urbană pentru o urbe marcantă de schimbări, tranziții și turbulențe. Capitala unui stat care a traversat, în decursul unui secol, schimbări multiple și radicale de regim și direcție politică, Bucureștiul de astăzi rămâne totuși autentic prin aceste spații alternative pe care orașul a reușit să le ocrotească. Funcția pe care locații precum Patiseria Amzei o îndeplinesc este, astfel, esențială în viața unui oraș în care, pe de altă parte, costurile de trai explodează, iar zone întregi ajung să fie gentrificate. În cele din urmă, o astfel de locație chiar îndeplinește un rol în disputa de clasă: acela de spațiu accesibil, de punct de întâlnire și, eventual, de numitor comun între diverse segmente de populație.
Fuga de românesc – Elitism sau frică?
Într-o țară precum România, țară aflată la confluența diverselor matrici civilizaționale, simbolurile dețin o mare încărcătură emotivă. Așa cum ilustra și Bourdieu, gustul se încadrează și el în logica simbolisticii; el devine o formă de capital care, prin convertirea în poziție socială, plasează posesorul său, în funcție de preferințe, într-o anumită postură ierarhică. O alegere culinară banală poate să devină, astfel, o formă de „violență simbolică” atunci când astfel de simboluri sunt „esențializate”, deci sunt plasate drept elemente de identificare pentru un curent de opinie, mișcare ideologică sau clasă. În România, elemente specifice patrimoniului cultural local, de la muzică folclorică până la produse de patiserie precum merdenelele, au fost adesea instrumentate în această „violență simbolică” între produsul de sorginte vestică și cel tradițional, fie prin idealizarea celui autohton în detrimentul „Occidentului decadent”, fie prin plasarea sa la periferia lanțului valoric.
Există, astfel, și o rațiune geopolitică importantă în această fugă de referințele românești. Pe de-o parte, acestea profită de „auto-colonizarea” pe care Alexander Kiossev o definea. Nicio instanță culinară franceză nu a argumentat calitatea superioară a croasantului în detrimentul merdenelei; un astfel de discurs, însă, de persiflare a produsului local, a realității românești prin comparație cu punctul de reper occidental este un exercițiu deja instinctiv. Rușinea internalizată a românilor amplifică, însă, criza de statut pe care societatea, în întregimea sa, o resimte. O altă manifestare se traduce sub forma „orientalismelor în cascadă” (original, nesting orientalisms) pe care le descria Milica Bakić-Hayden. Specifice Balcanilor și Europei de Est, în competiția pentru „reîntoarcerea în Europa”, în sânul comunității vestice, statele din regiune, cu cât mai aproape de Vest, le plasează pe celelalte inevitabil în brațele „Orientului”. Acest fenomen se manifestă, însă, și în micro-comunități, iar piața Amzei este un bun exemplu: patiseria autohtonă, de tradiție, este clasată drept secundară în competiția autoindusă a apropierii față de Occident prin comparație cu patiseria de inspirație franceză.
Fereastra de oportunitate care se deschide pentru insecuritățile ontologice la intersecția dintre violența simbolică, orientalismele în cascadă și auto-colonizare sunt cel mai bine accesate de către forțele populiste, de extremă dreaptă. Într-o țară în care aspirațiile occidentale sunt asociate, adesea, cu o formă de elitism, de mimetism sau chiar parvenire, iar îmbrățișarea activă a culturii locale este privită drept instinct provincial, siguranța de sine în fructificarea propriei identități este fragmentată. Conceptul de insecuritate ontologică fructifică întocmai aceste îndoieli și angoase identitare; mai departe, însă, forțele populiste le transpun într-un discurs reacționar, discurs menit să condamne Occidentul și pe adepții săi pentru cultivarea acestor ierarhii și forme de „violență simbolică”. În realitate, însă, atât merdenelele, cât și conflictele culinar-civilizaționale sunt creații eminamente locale, „made in Romania”.
Și cum rămâne: margarina salvează România?
Preferințele culinare au acaparat, timp de câteva zile, dezbaterea publică. În ciuda unor tematici politice, economice și de securitate urgente, această dezbatere a ridicat o temă mult mai importantă, dincolo de un scandal episodic, pe care românii nu au purtat-o încă. Puterea României de a oferi securitate ontologică cetățenilor săi este o problematică esențială; capacitatea statului de a stimula o formă de demnitate în raport cu identitatea națională depășește granițele unei lupte de clasă. Statutul de „cetățean de mâna a doua” va continua să alimenteze nu numai scandaluri episodice pe rețelele sociale, ci și scena politică în condițiile în care un exercițiu mai larg de reflecție strategică nu este concretizat.
Trei lecții pot fi desprinse, deci, pe trei planuri distincte, din acest „MerdeneaGate”. În plan local, urbanistic, locații precum Patiseria Amzei, adevărate instituții, depozitare de memorie colectivă, pot inspira o strategie mai largă de profilare urbană. Farmecul Bucureștiului este surprins de astfel de puncte de atracție pe harta locală, iar calitatea Capitalei de „mozaic cultural” merită o reflecție mai amplă. Într-o notă economică, ideologică, într-un moment precum cel prezent, dominat de o criză a costurilor, sprijinirea afacerilor locale, „de cartier”, devine esențială nu numai pentru supraviețuirea economiei locale, ci și ca fond de siguranță pentru cetățenii care, în detrimentul unui prânz exclusivist, preferă și optează rațional pentru o merdenea.
În cele din urmă, o lecție care merită o atenție deosebită este cea care vizează proiecția de sine a României: brandul de țară și biografia națională, așa cum o ilustra și Mihaela Herbel într-un material pe această temă, soft power-ul național, capitalul reputațional. Investiția în acestea determină, automat, și o adeziune mai largă a tuturor segmentelor, fie cei etichetați drept „elitiști”, fie cei etichetați drept „provinciali”, odată ce țara acumulează o proiecție mai consistentă pe scena internațională. Spre exemplu, cu numai câteva sute de mii de euro, România ar putea sprijini români din diaspora în a deschide, în locații centrale din marile capitale europene, locații de patiserie tradițională care vând, printre altele, și merdenele, într-un exercițiu de diplomație culturală.
Muzica autohtonă, inclusiv manelele, portul tradițional și preparatele autohtone sunt poli de atracție încă nefructificați de către România. Într-o bună măsură, acestea au devenit deja produse de export pe care români din diverse industrii au reușit să le distribuie pe piețe internaționale. De la muzica Europop a anilor 2010 până la ia românească, audiențele străine au receptat aceste referințe; de la branduri internaționale care au plagiat modelul iei românești la artiști de talie globală precum Selena Gomez sau Zara Larsson care citează muzica românească drept sursă de inspirație pentru discografia lor, soft power-ul românesc s-a construit și în lipsa unor instituții care să îl șlefuiască. Inclusiv patiseria românească a depășit granițele; lanțul „Luca” este acum, la Varșovia, printre cele mai renumite covrigării din capitala Poloniei. O strategie care cultivă așa cum se cuvine toate aceste referințe, într-o rețetă care îmbină untul și margarina, s-ar putea să fie pe gustul unor audiențe mai largi decât ne-am putea imagina.
