Eurovisionul produce rareori reflecție politică serioasă. De obicei produce spectacol, scandal, sentimentalism și politică atent igienizată. Dar uneori, o apariție scenică sparge cadrul divertismentului și arată ceva mai mare decât ea însăși.
Piesa Croației la Eurovision 2026, Andromeda, interpretată de grupul LELEK, a făcut exact acest lucru.
Cinci femei croate au apărut pe scena Eurovisionului cu cruci și semne asemănătoare tatuajelor pe mâini și pe fețe. Au cântat despre fiice născute în frică, despre mame, morminte, sclavie, răni, trădare și refuzul de a fi supuse.
Europa a văzut folclor.
Turcii au auzit o acuzație.
Și, în acest caz, turcii au fost mai aproape de adevăr.
Spectacolul nu a fost doar folclor. El a adus pe scena europeană o memorie despre care Europa contemporană nu a învățat niciodată să vorbească până la capăt: memoria stăpânirii otomane așa cum a fost trăită de comunitățile creștine din Balcani.
Semnele de pe trupurile interpretelor trimiteau la sicanje, vechea tradiție de a marca trupurile femeilor croate catolice din Bosnia și Herțegovina, Dalmația și regiunile învecinate cu semne creștine. Cronologia etnografică exactă a acestor semne nu este problema centrală aici. Ceea ce contează politic este altceva: la un anumit moment al istoriei balcanice, un semn pe trup a devenit o graniță.
Crucea de pe mâna unei fete nu era doar podoabă sau mărturisire de credință. Ea spunea: acest trup aparține unei alte lumi. Această fată nu este materie primă pentru un imperiu. Ea nu este o viitoare sclavă, concubină, convertită, slujitoare sau pradă a cuceririi. Ea aparține unui popor, unei credințe, unei memorii.
Sub stăpânirea otomană, comunitățile creștine din Balcani știau foarte bine că trupul putea deveni obiect politic. Băieții puteau fi luați în sistemul imperial. Femeile puteau fi atrase sau absorbite în lumea sclaviei, căsătoriei forțate, convertirii sau exploatării sexuale. Comunități întregi puteau fi obligate să trăiască sub presiunea permanentă a puterii imperiale islamice.
De aceea, versul din Andromeda, „mamele noastre nu au născut sclavi”, nu poate fi auzit în mod cinstit ca o simplă formulă poetică. Este o afirmație istorică. Ea vorbește dintr-o lume în care mamele știau că fiicele pot fi luate, fiii pot fi transformați în slujitori ai unei alte ordini, iar un popor cucerit poate fi silit nu doar să se supună, ci să devină altceva.
Pentru cititorii din Europa Centrală și de Est, întrebarea importantă nu este doar ce spune această piesă despre Croația. Întrebarea mai profundă este ce se întâmplă atunci când memoriile imperiale revin în viața publică după decenii în care au fost domesticite, estetizate sau reprimate.
Europa Centrală și de Est cunoaște bine această problemă. Memoria imperială rusă nu este moartă. Memoria sovietică nu este moartă. Memoria habsburgică, memoria otomană și memoria iugoslavă continuă să structureze reflexe politice mult după dispariția imperiilor ca state. Imperiile mor mai întâi ca forme politice. Ca memorii, ele mor mult mai târziu.
Balcanii sunt unul dintre locurile în care acest lucru se vede cel mai limpede. Stăpânirea otomană nu este doar un capitol din manual. Ea rămâne parte a geografiei simbolice a regiunii: în memoria bisericilor, în memoria familiilor, în tradiția populară, în miturile naționale, în arhitectură, resentiment, nostalgie și frică. A o trata numai ca patrimoniu cultural înseamnă a nu înțelege viața ei politică de după moarte.
De aceea Andromeda a contat. Ea a arătat că trecutul otoman se poate întoarce nu printr-o declarație guvernamentală, nu printr-o criză diplomatică, nu printr-o conferință academică, ci prin femei care cântă pe scena Eurovisionului cu cruci pe mâini.
Europa contemporană și-a construit o ierarhie strictă a suferințelor istorice acceptabile. Victimele colonialismului sunt acceptabile. Victimele rasismului sunt acceptabile. Victimele fascismului sunt acceptabile. Victimele imperialismului sunt acceptabile, cu condiția ca imperiul să fie occidental, creștin sau european.
Dar victimele expansiunii islamice, ale dominației otomane, ale jihadului, ale convertirii forțate, ale sclaviei și ale subordonării comunităților creștine și evreiești sub puterea imperială musulmană sunt mult mai greu de introdus în limbajul Europei contemporane. Această memorie tulbură harta morală actuală. Ea cere să spunem ceva ce multe instituții europene nu vor să spună: islamul nu a fost doar obiect al imperialismului. În multe locuri și în multe momente ale istoriei, el a fost și putere imperială.
Aceasta nu înseamnă că islamul ca religie este dușmanul. O asemenea formulă ar fi falsă și politic primitivă. Problema nu este islamul ca rugăciune, teologie sau civilizație. Problema este imperiul islamic ca formă politică: cucerire, convertire, supunere, tribut, sclavie și dreptul puterii dominante de a absorbi trupurile și memoria celor cuceriți.
Această distincție contează fiindcă prezentul a făcut întrebarea inevitabilă.
Hamas, ISIS, imperialismul revoluționar iranian și proiectul politic neo-otoman al lui Erdoğan au readus în lumea modernă forme vechi de putere: ostatici, război sacru, martiriu, cultul morții, pretenția asupra trupului altui popor și tentativa de a șterge o altă identitate.
După 7 octombrie, niciun israelian nu mai poate pretinde că toate acestea aparțin doar istoriei. După ISIS, niciun kurd nu poate spune că sclavia a rămas doar în manuale. După expansiunea regională a Iranului, niciun vecin arab al Iranului nu poate spune că imperialismul religios este doar o categorie veche. După Erdoğan, nimeni nu poate spune cinstit că memoria otomană este numai un obiect de muzeu.
Nu afirm că trecutul se repetă mecanic. Istoria nu se repetă niciodată atât de simplu. Afirm însă că anumite forme politice revin: violența sacră, absorbția imperială, transformarea forțată, folosirea trupurilor ca teritoriu și cererea adresată popoarelor cucerite de a uita numele puterii care le-a rănit.
De aceea Andromeda aparține unui moment politic mai larg.
Formula veche a lui Samuel Huntington despre „ciocnirea civilizațiilor” nu mai este suficientă. Ea conține încă un adevăr: limbajele civilizaționale, memoriile religioase și identitățile istorice contează. Dar harta lui Huntington este prea rigidă. Cele mai adânci rupturi de astăzi nu trec ordonat între islam și Occident sau între creștinism, iudaism și islam. Ele trec în interiorul civilizațiilor, în interiorul religiilor, în interiorul națiunilor și în interiorul comunităților politice.
Am înțeles pentru prima dată acest lucru, cu ani în urmă, dintr-o poveste din Kuweit.
După apariția filmului 300, un prieten de-al meu a văzut filmul într-un cinematograf din Salmiya, în Kuweit City. Publicul era bogat, arab, musulman, conservator și, în sensul cultural obișnuit, cu siguranță nu era occidental. Filmul este grosier din punct de vedere istoric, dar puternic din punct de vedere mitologic: spartanii stând în fața Imperiului Persan.
Te-ai fi putut aștepta ca un asemenea public să respingă filmul. La urma urmei, el pare să prezinte conflictul ca pe o confruntare între grecii liberi și o monarhie asiatică, între Sparta și Persia, între Occident și Asia. Kuweitul este o monarhie arabă musulmană, nu o republică occidentală.
Dar publicul i-a susținut cu pasiune pe spartani. În momentele cele mai dramatice, oamenii strigau avertismente către regele Leonidas: „Nu-i întoarce spatele! Este persan! Nu poți avea încredere în ei!”
Ei nu se gândeau la Grecia antică.
Se gândeau la Iran.
Pentru acești spectatori kuweitieni, Persia de pe ecran nu era arheologie. Era o imagine politică vie: Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, miliții proxy, expansionism religios și frica permanentă de a fi înghițiți de un vecin imperial.
Această scenă spune mai mult decât multe documente strategice. Un arab kuweitian se poate recunoaște într-un spartan care stă împotriva puterii imperiale persane. Un ayatollah iranian sau un luptător al Gardienilor Revoluției poate sta de o parte a rupturii, în timp ce un activist iranian de opoziție sau un exilat politic în Occident, care protestează împotriva puterii ayatollahilor, poate sta de cealaltă parte. Un saudit sau un emiratez poate înțelege pericolul Iranului mai limpede decât un profesor european. Un israelian poate recunoaște ceva profund familiar în femeile croate care cântă că mamele lor nu au născut sclavi.
Aceasta nu este o ciocnire între civilizații fixe. Este un conflict privind tipul de ordine politică ce va guverna trupurile, granițele, memoria și identitatea.
Aceeași ruptură se vede și în interiorul Europei. Mulți europeni obișnuiți înțeleg intuitiv că unele popoare încă luptă nu pentru prestigiu, ci pentru supraviețuire. În schimb, multe elite culturale par mai tulburate de autoapărarea națională, de simbolurile religioase și de memoria istorică decât de forțele care fac această autoapărare necesară.
Acest lucru s-a văzut și la Eurovision. Israelul a devenit din nou un test al instinctelor morale ale Europei. Publicul și elitele culturale nu au citit aceleași semne. Aceeași orbire a apărut și în reacțiile la memoria croată: o cruce pe mână devine „problematică”; memoria violenței otomane devine „divizivă”; refuzul unui popor de a deveni sclav devine „controversat”.
Dar uneori „controversă” este doar numele pe care îl dau adevărului cei care nu vor să-l audă.
De aceea mitologia a redevenit politic serioasă. Aș spune-o mai apăsat: mitologia a devenit o știință militară.
Nu fiindcă miturile înlocuiesc faptele. Nu fiindcă istoria nu mai contează. Ci fiindcă miturile permit popoarelor să recunoască structurile pericolului mai repede decât le poate explica limbajul diplomatic.
Spartanul de la trecătoare nu este doar un războinic antic. Este imaginea unei mici comunități care spune unui imperiu: până aici.
Andromeda nu este doar o figură din mitologia greacă. Ea este femeia oferită monstrului, trupul transformat în tribut, victima pe care cetatea este gata să o sacrifice pentru a supraviețui.
Fata croată tatuată nu este doar o figură din memoria balcanică. Este copilul pe care mama îl marchează fiindcă lumea a devenit periculoasă, iar trupul însuși trebuie să poarte granița identității.
Acesta nu este folclor. Este un sistem de recunoaștere.
Versul din Andromeda despre întrebarea adresată bunicii, de ce a născut fiice în frică, este atât de puternic fiindcă este o instrucțiune pentru transmiterea memoriei interzise.
O lumânare. O bunică. O întrebare.
Niciun minister, niciun comitet european, nicio birocrație culturală, nicio corectitudine politică nu poate intra în acea cameră ca să rescrie răspunsul.
Europa de Est și Balcanii ar trebui să înțeleagă acest lucru mai bine decât oricine. Ele știu că memoria nu dispare odată cu prăbușirea unui imperiu. Se retrage în bucătării, biserici, cântece, povești de familie, morminte, tatuaje și întrebările copiilor. Apoi, într-o zi, revine pe scena publică.
Croația nu a adus nostalgie la Eurovision. A adus un semn.
Iar semnele de acest fel se întorc numai atunci când vechiul pericol se întoarce odată cu ele.
Andromeda zboară spre noi nu din trecut, ci din viitor. Ea avertizează Europa că vechile forme de violență nu au dispărut. Au învățat limbi noi, și-au creat departamente media, au intrat în forumuri diplomatice și și-au găsit apărători noi.
Dar vechea întrebare rămâne.
Cine aparține de noi?
Cine vine să ia ceea ce este al nostru?
Cine ne cere să uităm?
Și cine mai are curajul să spună: mamele noastre nu au născut sclavi.
De aceea Andromeda a grupului LELEK nu a fost doar piesa Croației la Eurovision.
A fost un avertisment pe care Europa nu își mai poate permite să nu-l audă.
De mult nu am citit ceva mai bun.
Articolul a fost scris de un om binecuvantat de Dumnezeu cu multa intelepciune, cultura si umanism.
Un articol excelent, care indeamna la „trezirea adormitilor”. Care trezire, acum, in aceasta perioada complicata, nu poate fi perceputa doar ca optiune, ci trebuie perceputa ca necesitate, ca obligatie morala.
Elitele culturale europene au in aceasta perioada relativ la pericolul imens reprezentat de Iran si Rusia aceeasi atitudine pe care elitele culturale europene au avut=o relativ la condamnarea comunismului.
Nu mai are rost sa consemnam legaturile intense care au existat intre regimurile comuniste si regimul ayatollahilor. E un fapt binecunoscut. Numai ca unii au preferat sa uite, sa nu bage in seama acest fapt esential in intelegerea a ceea ce se petrece acum.
Ce doreste autorul e sa bage batul prin gard si sa stirneasca sentimente anti-musulmane si in doar subsidiar anti-turce, ca altfel n-ar fi amestecat ISIS, Iran, Hamas cu Turcia lui Erdogan.
Eu cred ca trecutul trebuie studiat dar lasat la locul lui, nu readus la viata prin episoadele sale cele mai negative pentru a ataca tari, grupuri etnice, religii, in numele unor pescuitori in ape tulburi care interpreteaza istoria in mod selectiv.
Lasindu-l la o parte pe autor, care istoric fiind, nu pare a cunoaste multa istorie, si in special istoria propriului popor, e greu de spus ca Imperiul Otoman a fost mai rau decit alte imperii, vezi Spania in America Latina sau chiar Tarile de Jos, Anglia si Franta in Africa, etc.). Poate citeste un pic si despre Decretul spaniul din 1492 (Alhambra), cind mii de evrei sefarzi si musulmani au fost salvati de flota trimisa de Bayezid II si primiti cu bratele deschise.
Unul dintre cele mai pertinente comentarii.
Nu mai vorbim de „Dezbină și conduce” vorbim de amestecă adevăruri și minciuni (în timp și spațiu)și să vedem ce iese!
Putem analiza pe rând sau împreună,la nivel european presiunile externe și interne și reacția autorităților din fiecare stat:
1.Croația, Bosnia, Kosovo, Macedonia vin la pachet
2.Bande de infractori în Stockholm
3.MENA în Spania
4, Magrebieni in Franța și Benelux
5.Origini conflict arabo -israelian
6.Responsabilul din spatele atacului împotriva Iran
Să stabilești limita între bine și rău, între moral și imoral, între adevăr și minciună e din ce in ce mai greu.
Eu personal cred că trebuie raportat totul la actualitate,la momentul prezent.
Exemplu: După genocidul armean pot avea Turcia și Armenia relații normale?
Si mie mi s-a parut ca s-a spus cam mult despre o melodie de 3 minute la Eurovision (la care chiar imi place linia melodica), numita dupa numele unei galaxii. Capul in sus, nu in spate.
Ca părere, victimele islamismului au fost mai puține numeric decât victimele imperialismului spaniol, englez, francez, american. Să nu uităm, în America de Sud și de Nord popoare întregi au fost EXTERMINATE de cuceritorii spanioli, englezi și americani. Idem în Africa și Australia. Acum aceste popoare ne dau lecții de democrație și libertate! În SUA până prin anii 1970 discriminarea rasială era acceptată.
Hai cu ideologia! Cuceritorul nu este mesia. Pe tot parcursul istoriei, unii mai puternici i-au cucerit pe altii mai slabi. Oare de ce cei incriminate de dumneata au putut sa cucereasca si sa se impuna si altii nu? Trebuie sa vezi dincolo de propaganda neomarxista.
Da, americanii dau lectii de democratie pentru ca pot si au de ce si cu ce. Romania nu poate sa dea si aproape nici sa ia lectii de democratie din multe motive, dar se victimizeaza in permanenta intr-o tanguire fatalista, blestemand geopolitica si zacand de sindromul drobului de sare. De ce n-am fost si noi cuceritori aprigi ca acum sa ne bata altii la cap?
Cuceririle si imperialismul au avut rolul lor in istorie si n-avem nevoie de justitie sociala sau falsa morala, de noua discriminare rasiala sau de teoriile nebunesti de gen aplicate in orice context. Lumea merge inainte si timpul se grabeste. Daca vom continua cu lamentatiile ca ”albii e rai” s-ar putea sa nu mai deschidem gura in fata hoardelor.
Sunt FAPTE ISTORICE nu ideologie. Nu se poate spune că ACELEAȘI FAPTE în unele cazuri sunt bune(când sunt înfăptuite de „ai noștri”), dar în alte cazuri sunt rele( când sunt înfăptuite de „ai lor”, considerați dușmani). De exemplu, imperialismul vestic a provocat două războaie mondiale și asta a fost acceptabil, comunismul și nazism/fascismul în schimb sunt rele. Ba mai mult, pentru Europa și SUA comunismul a fost acceptabil(Roosevelt și Stalin au fost aliați), dar nazismul/fascismul au fost rele.
@Monica _ „Cuceritorul nu este mesia.”
Într-adevăr, dar mult prea multe crime au fost comise în numele religiei.
Iar Inchiziția este un exemplu.
Sunt însă de acord cu dumneavoastră, astăzi asistăm la invazii cutremurătoare precum cea a Rusiei în Ucraina, ori cea a guvernului extremist Netanyahu asupra vecinilor, iar genocidul din Gaza este poate cel mai relevant exemplu.
hmm, in primul rand cred ca omiteti cu gratie multiplele masacre la ordinea zilei inclusiv astazi din africa subsahariana. apoi, amerindienii erau orice numai pasnici nu. in fiecare dintre zonele cucerite de catre spanioli sau portughezi cuceririle au au avut loc mai mult prin amestecul in razboaiele civile care deja trenau atat in imperiul inkas cat si in cel aztec, sau alte zone. da, bolile transmise prin intermediul europenilor au decimat serios populatii deja slabite de razboaie si decenii de foamete dar nu mai mult decat ciuma neagra adusa pe filiera asiatica, datorita cuceririlor mongole si a miscarilor ulterioare acestora, care a injumatatit pur si si simplu populatia europeana. sa nu uitam de gripa spaniola ce veni cu vaporul taman din americi.
aceeasi ciuma a mai poposit cu succes pe vremea lui Iustinian. pe de alta parte in ziua de astazi in continuare o populatie amerindiana si metisa numeroasa in toata america latina, deci n-au disparut ci o duc chiar binisor fiind oricum mult mai numerosi decat pe vremea lui Columb.
concluzia – cancel culture face rau ratiunii!
”Să nu uităm, în America de Sud și de Nord popoare întregi au fost EXTERMINATE de cuceritorii spanioli, englezi și americani. Idem în Africa și Australia.”
E uimitor cum rușii nu au masacrat niciodată pe nimeni 😀
E uimitor cum propaganda anti-americană / anti-occidentală difuzată de KGB în anii ’80 ajunge astăzi regurgitată pe forumurile de limbă română.
Foarte adevarat si frumos scris. Strabinicii si bunicii materni ca evreic au fost prigoniti din Ucraina catre Basarabia. Dar toate povestile si tragediile de familie nu se uita si merg din generatie in generatie desi nu le mai stim mormintele. Suferinta indurata nu are uitare.
Ucraina nu exista pe vremea străbunicilor tăi, nu mai răspândi propagandă rusească. Cea mai pare parte a Ucrainei de azi era în Imperiul Țarist, împreună cu o parte din Polonia de astăzi. În rest, mai existau Galiția și Bucovina, care erau în Imperiul Austro-Ungar. Deci Ucraina nu e responsabilă nici pentru ce făcea administrația de la Viena, pe vremea străbunicilor tăi.
Nici imperiul țarist nu exista acum cinci sute de ani, aș fi adăugat
Total de acord că ”Memoria habsburgică, memoria otomană și memoria iugoslavă continuă să structureze reflexe politice mult după dispariția imperiilor ca state”. Cu toate astea ”reflexele politice” care rămân în memoria colectivă după dispariția mult blamatelor imperii nu mi se pare că ar reprezenta 100% ceva negativ. Și mă refer strict la monarhia dunăreană, că e clar că nu avem ce discuta despre Imperiul Otoman (în afară de cafeaua turcească, picturile lui Delacroix și Ingres, muzeele din Istanbul și literatura lui Pierre Loti) și ”nomina odiosa” Imperiul Țarist ( Temnița Popoarelor sau Mongol Rus’ cum bine-i zice Timothy Snyder). Pentru noi românii Imperiul Habsburgic a făcut și bine nu numai rău. Dacă nu erau ei nu aveam școala ardeleană, nu-l aveam pe Gheorghe Lazăr, pe Damaschin Bojinca și nici Iuliu Maniu poate n-ar fi fost politicianul democrat de excepție fără anii de ”practică” în Parlamentul de la Budapesta.
Școala ardeleana o datoram Romei și nu habsburgilor.
Mai deunazi, un neicanimeni din Iran, imbracat in haine europenesti, in termeni si cu mijloace tehnice generate prin filonul civilizatiei europene, spunea cum, in recut, au invins ei (persanii) Roma. Si ca tot asa il vor invinge si pe Trump.
Lasand la o parte ca Trump este unul din multele accidente ale evoultiei civilizatiei elensiste-romane, victoria lor asupra romanilor a ramas fara urmari in istorie.
Tot asa, habsburgii nu au putut sa se desprinda de romanism, pentru ca nu aveau de aratat radacini civilizationale (ma scuzati pentru barbarism) mai vechi… si, din asta, Școala Ardeleana a avut avantajul descendentei directe…
Erau, da, multi care s-ar fi revendicat continuatori ai Romei in secolele XV-XVIII si mai devreme….
Se pare ca n-ati inteles comentariul meu. Scoala ardeleana este rezultatul unirii cu Roma. Fara acceptarea unei parti a clerului ortodox a subordonarii fata de papa Scoala ardeleana n-ar fi existat.
Admirabilă claritate în observarea faptelor.
Sa crezi ca circul numit Eurovision poate avea vreo influența în geopolitica Europei este o dovada de mare naivitate.
Poți baga un bat prin gardul sultanului dar perdanții nu sunt în final turcii ci tarisoarele care se cred acum pe cai mari.
„Pentru noi romanii…. Dacă nu erau ei nu aveam ….etc. etc.”
dar atunci, alternativ, ce-am fi avut ?…poate ar fi fost mai bine, nu-i asa ?…nu stim !…sau mai rau !…dar, „tot raul e spre bine” zice-o vorba din batrini
Extrem de emotionanta grija autorului pentru Balcani si pentru intreaga Europa!Inteleg ca aici se exprima doar jurnalistul/analistul politic/rabinul, intr-un admirabil apel pentru toleranta si pace in lume.”Fericiti facatorii de pace,ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”(Matei 5,9)!Pare ca acest demers face parte dintr-o actiune mai larga a intelectualilor israelieni-intre ei dl ministru Itamar Ben Gvir,cunoscut pentru sinceritatea sa debordanta-care incearca sa determine trezirea in constiinta a cetatenilor din democratiile occidentale,cetateni aflati intr-o periculoasa eroare (despre care avertizeaza si autorul acestui text) in ceea ce priveste evaluarea actiunilor pe care Statul Israel pretinde ca le desfasoara chiar in scopul apararii lor.Textul „Andromeda zboara…”este obiectiv,analitic,neutru, echilibrat.Si-mai ales-onest,deoarece autorul chiar nu alege sa-si manipuleze cititorii (pe cei usor impresionabili) prin aplicarea modelului Distrage/Denatureaza/Sperie.Oricum,distinsul autor-analist politic, jurnalist,rabin-merita toata aprecierea pentru efortul depus.Chiar daca-asa cum spunea dl Netanyahu la CBS-retelele sociale au creat in randul publicului occidental o perceptie noua/diferita asupra Statului Israel, acest moment va fi depasit gratie eforturilor oneste ale agentilor de influenta/ propagandistilor israelieni.In mod sigur.
” Întrebarea mai profundă este ce se întâmplă atunci când memoriile imperiale revin în viața publică după decenii în care au fost domesticite, estetizate sau reprimate.”
Excelentă observație…
Ba, aș spune că în cazul Europei de Est „memoriile imperiale” n-au dispărut timp de decenii, prentru a reapărea, ci au fost prezente mereu.
Iar în cazul nostru Adevăratele memorii imperiale sunt legate de Rusia și imperiul sovietic, a cărui înverșunare împotriva statelor pe care le-a cotropit a fost chiar mai mare decât cea a Imperiului Otoman.
Milioane de oameni au murit pe „altarul” socialismului științific și al materialismului dialectic.
Prigoana comuniștilor sovietici împotriva creștinilor a fost mai aprigă și mai eficientă decât a celor care au cerut „tribut” creștinilor cotropiți care au dorit a-și păstra credința religioasă.
…Dar văd că, în ultimul timp, „promotorii libertăților” se dovedesc prietenii Rusiei, inclusiv în privința invaziei barbare din Ucraina, dar sunt inamicii fraților întru părintele nostru, Avraam.
Pentru cine nu mai tine minte, a uitat, nu stie ori ignora cu buna stiinta. Yaser Arafat (Nobel pt pace) si semintele lui…
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/am-terminat-o-cu-acest-secretar-general-antonio-guterres-a-atras-furia-israelului-dupa-un-raport-al-onu-privind-abuzurile-din-gaza-3790493
https://unwatch.org/unrwa-terror-network/