Negocierile pentru încheierea războiului din Ucraina și posibilitatea unei normalizări a relațiilor dintre Rusia, Statele Unite și Uniunea Europeană ridică o problemă geopolitică insuficient discutată: cum privește China perspectiva ca principalul său partener strategic să iasă din izolarea occidentală? Pentru Beijing, o Rusie dependentă economic și tehnologic este un cvasi-aliat util în competiția cu Washingtonul. O Rusie reabilitată internațional, capabilă să negocieze simultan cu americanii, europenii și chinezii, ar putea deveni însă un actor mult mai autonom. Miza depășește viitorul Ucrainei și privește transformarea balanței globale de putere, într-o perioadă de tranziție de la ordinea hegemonică americană spre o nouă super-dezordine internațională.
China și paradoxul păcii europene
Este plin internetul, zilele acestea, cu analize geopolitice și strategice despre implicațiile negocierilor de la Abu Dhabi asupra securității europene și asupra relațiilor transatlantice, ceea ce este absolut normal și benefic pentru toți cei interesați de acest domeniu. Dar nu am prea găsit articole sau studii dedicate poziției și intereselor Chinei. La prima vedere, am spune că probabil Beijingul nu ar avea motive să privească negativ perspectiva încheierii războiului ruso-ucrainean. China a susținut oficial necesitatea negocierilor, a prezentat propriile propuneri de pace și a pledat pentru construirea unei arhitecturi europene de securitate care să țină cont de preocupările tuturor actorilor implicați. Conducerea politică chineză a insistat constant asupra importanței respectării principiilor din Carta ONU, susținând că doar soluțiile pașnice pot aduce stabilitate în regiune. O Europă mai stabilă ar putea avantaja economia chineză, dependentă de comerțul internațional, de accesul la piețele occidentale și de funcționarea relativ predictibilă a lanțurilor globale de aprovizionare. Companiile chineze au investit timp de decenii în economia Ucrainei, iar războiul le-a cauzat și lor pagube importante.
Totuși, credem că există o contradicție între acest discurs și interesele strategice ale Chinei. În volumul meu Noua (super-)dezordine globală. MAGA, visul chinezesc („Zhōngguó Mèng”) și lumea rusă („Russkiy mir”)[i], am analizat relația ruso-chineză ca pe un parteneriat strategic profund asimetric, în care izolarea internațională a Moscovei sporește influența economică și politică a Beijingului. China are nevoie de Rusia ca partener în contrabalansarea puterii americane, dar nu este neapărat interesată de transformarea acestei relații într-o alianță militară formală, cu obligații reciproce de apărare.
Rusia este utilă Chinei atât prin capacitatea sa de a contesta ordinea occidentală, cât și prin faptul că absoarbe resurse și atenție strategică americane în Europa. Sancțiunile occidentale au obligat Moscova să își reorienteze comerțul, exporturile energetice și importurile tehnologice către Asia, accentuând dependența de piața chineză. Beijingul a câștigat astfel o poziție favorabilă în negocierea prețurilor la energie, în accesul la resurse și în extinderea influenței sale economice în spațiul eurasiatic. Dacă China și Rusia s-ar înțelege să provoace simultan două crize grave – de pildă, prima atacând Taiwanul în scopul reunificării forțate, iar a doua invadând un stat baltic –, SUA ar fi nevoite să își disperseze forțele militare pe două teatre de operații îndepărtate atât de teritoriul național, cât și unul de celălalt.
O normalizare a relațiilor ruso-occidentale ar putea modifica această configurație. Dacă Rusia ar redobândi treptat accesul la piețe europene, investiții occidentale și tehnologii alternative, dependența sa de Beijing s-ar putea diminua. China nu ar pierde neapărat un partener strategic, dar ar pierde o parte din avantajul de negociere acumulat după februarie 2022. Aceasta ar putea genera preocupări în cercurile de planificare strategică chineze, chiar dacă nu avem dovezi publice că liderii de la Beijing privesc actualele negocieri cu anxietate. În plus, europenii s-au înarmat masiv din 2022 încoace, iar dacă Rusia ar înceta să mai fie văzută ca marele adversar al NATO (ceea ce acum pare foarte puțin probabil), Xi Jinping și anturajul său s-ar putea întreba la ce vor folosi europenii acele arme. Nu cumva le-ar păstra în stocuri spre a le folosi cândva contra Chinei, ca aliați ai SUA, sau le-ar vinde inclusiv Taiwanului? Piața chineză le rămâne oricum închisă, deoarece embargoul occidental asupra vânzărilor de arme și tehnologii militare către RPC, instituit după represiunea sângeroasă din Piața Tiananmen din 1989, este încă în vigoare.
Visul chinezesc, lumea rusă și limitele solidarității revizioniste
Parteneriatul dintre China și Rusia, reconfigurat în 2022, are la bază o convergență de interese, dar și două proiecte geopolitice distincte. În volum am analizat asemănările dintre Zhōngguó Mèng, visul chinezesc al rejuvenării naționale, și Russkiy mir, conceptul lumii ruse. Ambele proiecte sunt asociate cu recuperarea unui statut istoric de mare putere și cu contestarea unor aranjamente geopolitice considerate nefavorabile de elitele conducătoare.
Pentru Xi Jinping, rejuvenarea națională presupune consolidarea puterii economice, tehnologice și militare a Chinei, precum și realizarea obiectivelor de reunificare națională, în primul rând în privința Taiwanului. Pentru Vladimir Putin, refacerea influenței ruse în fostul spațiu sovietic reprezintă o componentă centrală a viziunii sale asupra securității și statutului internațional al Rusiei.
Există o convergență evidentă în opoziția celor două puteri față de hegemonia americană, extinderea alianțelor occidentale și promovarea internațională a modelului liberal-democratic. Dar convergența nu înseamnă identitate de interese. China și Rusia nu urmăresc construirea aceleiași ordini mondiale. Fiecare dorește să își maximizeze autonomia, să își consolideze propria sferă de influență și să evite subordonarea față de un alt centru de putere.
Am insistat asupra contradicției dintre discursul chinez privind respectarea suveranității statelor și refuzul Beijingului de a condamna explicit agresiunea rusă împotriva Ucrainei. China nu a recunoscut anexările teritoriale rusești, dar nici nu a cerut în mod ferm retragerea trupelor Moscovei din teritoriile ocupate. Această ambiguitate reflectă o alegere strategică: menținerea Rusiei ca partener în competiția globală cu Statele Unite.
Solidaritatea revizionistă poate deveni mai puțin robustă dacă Rusia își obține o parte dintre obiectivele naționale printr-o negociere directă cu Washingtonul. Moscova ar putea considera că a câștigat recunoașterea statutului său de mare putere și că nu mai are nevoie de aceeași intensitate a confruntării cu Occidentul. Beijingul ar continua însă să se confrunte cu presiunea americană în Indo-Pacific, cu restricțiile tehnologice și cu sistemul regional de alianțe construit în jurul Japoniei, Coreei de Sud, Australiei și Filipinelor.
O paradigmă Kissinger inversată?
La începutul anilor 1970, președintele american Richard Nixon și consilierul său pentru securitate națională, Henry Kissinger, au exploatat ruptura sino-sovietică pentru a apropia Washingtonul de Beijing și a îmbunătăți poziția strategică americană față de Uniunea Sovietică. China maoistă, temătoare de puterea militară sovietică, a acceptat deschiderea diplomatică americană, contribuind la modificarea echilibrului global al Războiului Rece. În triunghiul geostrategic SUA–URSS–China, Uniunea Sovietică s-a trezit izolată și „trădată” de sora ei socialistă. Mao înțelesese că pentru națiunea chineză, sovieticii, aflați în imediată vecinătate terestră, sunt mai periculoși decât americanii.
Astăzi, o parte a dezbaterii strategice americane privește posibilitatea unei manevre inverse: reducerea ostilității dintre Washington și Moscova pentru a diminua coeziunea parteneriatului ruso-chinez. Ideea unui Kissinger inversat este atractivă din perspectiva teoriei balanței de putere, de aceea apare în analizele multor experți europeni și americani. Dacă principala competiție sistemică a Statelor Unite este cea cu China, atunci reducerea presiunii exercitate de Rusia în Europa ar putea permite concentrarea resurselor americane în Indo-Pacific.
În carte am analizat posibilitatea ca Statele Unite să încerce slăbirea coaliției puterilor revizioniste, evitând confruntarea simultană cu mai mulți adversari strategici. Totuși, Rusia și China nu se află astăzi într-o situație comparabilă cu ruptura sino-sovietică din anii 1960. Nu există o confruntare militară directă între ele, iar interdependențele economice și coordonarea diplomatică sunt mult mai dezvoltate.
În mod cert, Moscova are motive să suspecteze intențiile Washingtonului și să evite o ruptură cu Beijingul. China îi oferă piețe, tehnologii, resurse financiare și sprijin diplomatic. Și îi propune o ordine mondială multipolară și cu respectarea strictă a sferelor de influență. Trump nu promovează multipolaritatea ca proiect normativ, însă acceptă ideea sferelor de influență legitime și nu e un adept al valorilor liberale. O apropiere ruso-americană ar putea produce o diversificare a relațiilor externe ale Moscovei, nu neapărat o schimbare de tabără. Nici nu este necesară destrămarea parteneriatului chino-rus pentru ca balanța globală de putere să se modifice: ar fi suficient ca Rusia să devină mai puțin dependentă de China (de pildă, să reia vânzarea masivă a gazelor și a produselor petroliere către statele UE ori să ofere SUA acces la pământurile rare rusești) și mai dispusă să adopte poziții autonome în anumite dosare strategice.
Negocierile privind Ucraina și posibilitatea unei noi înțelegeri între marile puteri
Informațiile publicate de Ekho și preluate de Novaya Gazeta Europe despre o presupusă listă de condiții privind securitatea europeană sunt relevante pentru că sugerează o negociere mult mai amplă decât simpla încetare a războiului. Potrivit relatării, printre propunerile discutate s-ar afla neutralitatea Ucrainei, demilitarizarea porturilor Odesa și Mykolaiv, renunțarea NATO la baze militare în Estonia, Letonia și Lituania, ieșirea Finlandei din Alianță, federalizarea Republicii Moldova și introducerea unor mecanisme care să limiteze extinderea NATO. Finlanda ar redeveni neutră, primind garanții de securitate, așadar NATO ar renunța pentru prima dată la un membru… Aceste informații nu sunt confirmate oficial și nu trebuie confundate cu poziții acceptate de negociatori.
Dacă Moscova urmărește într-adevăr un acord asupra arhitecturii europene de securitate, obiectivul său ar putea fi obținerea unei recunoașteri occidentale, explicite sau implicite, a unei sfere privilegiate de influență în vecinătatea rusă. Russkiy mir (doctrina lumii ruse) ar fi acomodată cu Politica europeană de vecinătate. O asemenea înțelegere ar putea aduce Kremlinului beneficii diplomatice, economice și strategice imense, fără ca Rusia să fie obligată să renunțe la parteneriatul cu China. Dar oare Beijingul va sta pasiv în fața acestor evoluții greu de anticipat până de curând?
China contestă sistemul alianțelor americane și promovează o ordine internațională multipolară, dar nu are probabil interesul ca Washingtonul și Moscova să stabilească bilateral regulile securității europene, fără o participare chineză la discutarea problemelor cu implicații globale. Rusia ar putea obține recunoașterea statutului său de mare putere printr-o negociere separată cu americanii, în timp ce China ar rămâne principalul competitor strategic al Statelor Unite. Crede cineva că Xi ar fi gata să accepte așa ceva?
Am discutat în cartea sus-menționată și posibilitatea unei noi înțelegeri între marile puteri, asemănătoare prin logica sferelor de influență cu aranjamentele de la Ialta, dar adaptată unui sistem internațional diferit. Un asemenea compromis ar putea diminua temporar riscurile unui război major, însă ar pune probleme serioase statelor mici și mijlocii, a căror securitate ar putea deveni obiectul negocierilor dintre actorii dominanți. Din perspectiva Chinei, o înțelegere americano-rusă ar putea fi acceptabilă doar dacă ar legitima indirect principiul existenței unor sfere de influență, inclusiv în Asia de Est; ar deveni problematică dacă Washingtonul ar recunoaște unele interese rusești în Europa, dar ar continua să respingă pretențiile Beijingului privind Taiwanul.
O dimensiune insuficient analizată a eventualei reconcilieri ruso-occidentale privește Asia Centrală. În capitolul dedicat relației ruso-chineze și competiției pentru această regiune, am arătat că parteneriatul strategic dintre Moscova și Beijing coexistă cu o rivalitate geoeconomică și geopolitică reală. Rusia a considerat tradițional Asia Centrală parte a zonei sale privilegiate de influență, beneficiind de legături istorice, infrastructură energetică, relații militare și organizații regionale. China a pătruns treptat în regiune prin investiții, infrastructură, comerț, proiecte energetice și Inițiativa Belt and Road.
Războiul din Ucraina a accelerat această transformare. Concentrarea resurselor militare și diplomatice ruse asupra frontului ucrainean a diminuat capacitatea Moscovei de a acționa ca principal garant regional de securitate. Statele central-asiatice au căutat să își diversifice relațiile externe, iar China și-a consolidat rolul economic, fără a înlocui integral influența politică și militară rusă.
O Rusie care ar încheia războiul și ar obține o reducere semnificativă a sancțiunilor occidentale ar putea încerca să își refacă pozițiile în Asia Centrală. Beijingul ar trebui atunci să negocieze cu o Moscovă mai puțin constrânsă economic și mai interesată să își reafirme rolul tradițional în fostul spațiu sovietic. Rivalitatea nu ar conduce automat la deteriorarea parteneriatului strategic, dar ar putea modifica raportul de forțe din interiorul acestuia. Iar Xi și anturajul său ar putea chiar să ia în calcul grăbirea schimbării leadership-ului de la Moscova, ca să se asigure că Rusia rămâne strategic și politic de partea Beijingului.
Taiwanul și riscul concentrării puterii americane în Indo-Pacific
Analiza publicată recent în FLANC #11 de Marco Badea subliniază dificultatea Statelor Unite de a susține cu aceeași intensitate mai multe teatre de operațiuni majore. Angajamentele din Europa, Orientul Mijlociu și Indo-Pacific înseamnă că va exista concurență pentru capacități militare, muniții, sisteme de apărare antiaeriană, forțe navale și resurse logistice.[ii]
Logic, dacă Washingtonul ar reuși să stabilizeze relația cu Moscova și să transfere europenilor o parte mai mare din responsabilitățile apărării continentale, ar putea dispune de resurse suplimentare pentru competiția cu Beijingul. Consolidarea prezenței americane în Pacific, dezvoltarea cooperării militare cu Japonia, Australia și Filipine și accelerarea producției de armament destinat descurajării Chinei ar putea modifica mediul strategic în care conducerea chineză își calculează opțiunile privind Taiwanul.
În cartea menționată am analizat dezvoltarea QUAD și temerile chineze privind încercuirea strategică. Beijingul interpretează consolidarea parteneriatelor militare americane din Indo-Pacific ca pe o încercare de limitare a ascensiunii sale. O reducere a presiunii militare asupra Statelor Unite în Europa ar putea intensifica această percepție.
Există însă și un scenariu diferit. Dacă un acord ruso-american ar slăbi coeziunea NATO, ar genera neîncredere între Washington și capitalele europene sau ar sugera că Statele Unite sunt dispuse să negocieze interesele aliaților lor, Beijingul ar putea interpreta situația ca pe o oportunitate. Pentru China nu este decisivă numai încheierea războiului, ci natura păcii.
Europa și tentația autonomiei strategice
China urmărește modul în care o eventuală reconciliere ruso-americană influențează relațiile transatlantice. Beijingul are interesul să evite constituirea unui bloc occidental complet solidar în competiția economică și tehnologică cu Republica Populară Chineză. Autonomia strategică europeană poate reprezenta atât o oportunitate, cât și un obstacol.
În carte am analizat vizitele lui Xi Jinping în Europa și încercările diplomației chineze de a valorifica diferențele dintre statele membre ale Uniunii Europene. Beijingul a acordat atenție deosebită capitalelor care susțin o politică externă europeană relativ autonomă față de Washington, precum și statelor interesate de investiții și cooperare economică cu China.
Dacă negocierile cu Rusia ar produce tensiuni între Statele Unite și Uniunea Europeană, Beijingul ar putea încerca să își consolideze relațiile economice cu europenii. Dar dacă normalizarea relațiilor ruso-europene ar permite Europei să își reducă vulnerabilitățile energetice și să își consolideze autonomia militară și industrială, aceasta ar putea deveni un actor mai capabil să reziste presiunilor economice chineze. Sprijinul economic acordat de China Rusiei în timpul războiului a deteriorat încrederea multor guverne europene în intențiile Beijingului.
BRICS, Sudul Global și problema coeziunii axei revizioniste
O eventuală normalizare a relațiilor ruso-occidentale ar avea consecințe și asupra BRICS și asupra încercărilor Chinei de a construi o ordine internațională mai puțin dependentă de instituțiile și instrumentele de putere occidentale.
BRICS nu reprezintă o alianță politico-militară comparabilă cu NATO, ci o grupare eterogenă de state cu interese uneori divergente, unite mai ales de dorința de a obține o influență mai mare asupra guvernanței economice și politice globale. India întreține relații strânse cu Rusia, dar se confruntă cu China în privința frontierelor și cooperează cu Statele Unite în cadrul QUAD. Brazilia și Africa de Sud urmăresc obiective care nu coincid integral cu cele ale Beijingului și Moscovei.
Rusia a fost unul dintre principalii promotori ai utilizării BRICS ca instrument de contestare a dominației occidentale. O Moscovă care ar redobândi accesul la piețe, finanțare și tehnologii occidentale ar putea deveni mai puțin interesată de accelerarea unor mecanisme alternative de plăți și de reducerea radicală a dependenței de dolar. Totuși, Rusia ar putea considera util să păstreze instrumentele dezvoltate împreună cu China și celelalte state BRICS, pentru a dispune de alternative în eventualitatea unei noi deteriorări a relațiilor cu Occidentul.
Între balanța de putere și o nouă super-dezordine globală
Din perspectiva teoriei relațiilor internaționale, ne aflăm într-un moment în care structura sistemului global este încă nedeterminată. În carte am descris tranziția de la unipolaritatea americană spre o multipolaritate dezechilibrată, cu tendințe de bipolarizare în jurul Statelor Unite și Chinei. Rusia rămâne o mare putere nucleară, dar capacitățile sale economice și tehnologice sunt inferioare celor ale celor doi competitori principali. Uniunea Europeană dispune de o putere economică majoră, dar continuă să întâmpine dificultăți în transformarea acesteia într-o capacitate strategică și militară unitară.
Într-o asemenea configurație, Rusia poate avea rolul unui actor de echilibru, capabil să influențeze competiția sino-americană prin apropierea sau distanțarea față de unul dintre cei doi poli principali. Această posibilitate ar deveni mai importantă dacă Moscova ar ieși din izolarea occidentală și ar dispune de mai multe alternative economice și diplomatice.
Pentru Beijing, o Rusie suficient de puternică pentru a contrabalansa Statele Unite, dar suficient de dependentă pentru a rămâne apropiată de China, reprezintă o configurație avantajoasă. O Rusie complet slăbită, eventual destabilizată intern, ar putea genera riscuri de securitate la frontiera nordică a Chinei. O Rusie reabilitată internațional și capabilă să negocieze autonom cu Washingtonul ar putea deveni mai puțin previzibilă.
Nu există suficiente dovezi publice pentru a afirma că Beijingul urmărește deliberat perpetuarea ostilității ruso-occidentale. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca o Rusie pacificată și mai prosperă să fie un partener strategic mai valoros decât una epuizată economic și militar. Anxietatea strategică a Beijingului trebuie tratată ca ipoteză analitică, nu ca fapt demonstrat.
Concluzie: China și riscul unei noi geometrii strategice
Negocierile pentru încheierea războiului din Ucraina ar putea deveni unul dintre factorii care modifică raporturile dintre cele trei mari puteri ale sistemului internațional. Armand Goșu afirmă că nu va exista un tratat semnat (deoarece ratificarea ar necesita votul a două treimi dintre senatorii prezenți), ci un aranjament cu care Putin să fie de acord, iar Trump să îl poată vinde opiniei publice ca pe marea sa realizare diplomatică.[iii]
Dacă Rusia obține o normalizare substanțială a relațiilor cu Statele Unite și Uniunea Europeană, Beijingul ar putea constata că principalul său partener strategic nu mai depinde în aceeași măsură de sprijinul economic și diplomatic chinez. Washingtonul ar putea încerca să reducă angajamentele militare europene pentru a concentra mai multe resurse asupra competiției din Indo-Pacific. Rusia ar putea încerca să își recâștige influența în Asia Centrală, iar Uniunea Europeană ar putea deveni fie mai autonomă, fie mai fragmentată, în funcție de natura acordurilor încheiate.
Desigur, există și posibilitatea ca o înțelegere ruso-americană să legitimeze indirect politica sferelor de influență, să slăbească solidaritatea occidentală și să ofere Chinei argumente suplimentare pentru propriile revendicări regionale. Un asemenea rezultat nu ar reprezenta neapărat un dezavantaj pentru Beijing. De altfel Xi și Putin consideră probabil că Trump, în ciuda defectelor și imprevizibilității sale politice, are avantajul că nu pune preț pe valorile liberale și dreptul internațional, ci pe puterea brută și avantaje pragmatice, deci e omul care acceptă că sferele de influență sunt necesare în relațiile internaționale. Ceva ce un Obama sau Biden nu ar fi făcut.
În concluzie, miza fundamentală nu este simpla normalizare a relațiilor dintre Rusia și Occident, ci efectul acesteia asupra structurii sistemului internațional. China nu are motive să se teamă de orice pace europeană, ci de o configurație în care Rusia devine mai autonomă, iar Statele Unite își consolidează simultan poziția strategică în Asia.
În această nouă super-dezordine globală, alianțele și parteneriatele nu trebuie privite ca structuri imuabile. Statele își adaptează comportamentul în funcție de amenințări, oportunități și schimbările balanței de putere. Solidaritatea dintre Moscova și Beijing este importantă, dar nu anulează interesele naționale distincte ale celor două puteri și nici rivalitățile lor latente.
Pentru Beijing, adevărata problemă ar putea apărea exact în momentul în care Rusia ar redeveni o mare putere capabilă să negocieze simultan cu Washingtonul și cu China, fără a depinde decisiv de niciuna dintre ele. Nu ar fi neapărat sfârșitul parteneriatului strategic ruso-chinez, dar ar putea reprezenta începutul unei etape mai tranzacționale, mai competitive și mai puțin previzibile.
Astfel, pacea din Ucraina ar putea modifica nu numai securitatea Europei (deja grav afectată de război), ci și raporturile de putere din Asia. Într-o lume în care balanțele strategice se reconstruiesc, o reconciliere între doi adversari poate deveni o sursă de incertitudine pentru un al treilea, chiar dacă acesta nu este direct implicat în negocieri.
[i] Șerban Filip Cioculescu, Noua (super-)dezordine globală. MAGA, visul chinezesc („Zhōngguó Mèng”) și lumea rusă („Russkiy mir”), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2025.
[ii] Marco Badea, https://www.explicativ.com/p/flanc-11-sua-nu-pot-lupta-cu-aceeasi?utm_source=email&redirect=app-store-no-desktop&inbox=true&utm_campaign=email-read-in-app&triedRedirect=true, 13 noiembrie 2026.
[iii] Armand Goșu, „Pacea lui Trump, războiul lui Putin. Abu Dhabi: trei delegații, trei agende”, Contributors.ro, 11 noiembrie 2026, disponibil la: https://www.contributors.ro/pacea-lui-trump-razboiul-lui-putin-abu-dhabi-trei-delegatii-trei-agende/ (accesat la 13 noiembrie 2026)
