În primul rând, salut faptul că tema austerității a devenit, în sfârșit, obiectul unei dezbateri reale. Este o dezbatere necesară într-un moment în care constrângerile fiscale ale României nu mai pot fi ignorate. Textele recente ale lui Cristian Pîrvulescu și Eugen Rădulescu ilustrează foarte bine această dezbatere. Primul argumentează, pe baza literaturii economice, că austeritatea nu este un instrument valid de creștere economică. Al doilea arată că, în condițiile actuale, România nu mai are luxul de a alege și este obligată să reducă deficitul pentru a evita un dezechilibru major. Un pic de strawman și destulă pasiune dau un plus de savoare acestei dezbateri.
Ambele poziții sunt, într-un anumit sens, corecte, deși, aparent, sunt contradictorii. Iar tocmai această aparentă contradicție arată că problema austerității nu este una de opțiune simplă, ci una de constrângere și design al politicii publice.
Este austeritatea o politică economică sau o politică bugetară?
O parte importantă a confuziei din jurul austerității provine dintr-o ambiguitate conceptuală: este austeritatea o politică economică în sens larg sau doar un instrument bugetar?
Răspunsul corect este că austeritatea este, în primul rând, o politică bugetară. Ea vizează direct reducerea deficitului public, prin scăderea cheltuielilor în primul rând și, eventual, creșterea veniturilor fiscale. Obiectivul său imediat este stabilizarea finanțelor publice, nu stimularea creșterii economice. Austeritatea este o necesitate în anumite situații în care apare riscul de incapacitate de plată a statului. In acest sens domnul Rădulescu punctează corect situația din 2025 a României.
Politicile economice sunt de patru categorii, politici de macrostabilizare, de alocare, de redistribuire și de dezvoltare. Austeritatea poate fi eventual inclusă la politicile de macrostabilizare, dar este discutabila si aceasta includere, pentru că nu stabilizează economia ci bugetul statului. Austeritatea, în sine, nu stabilizează economia, nu există dovezi consistente că ar face-o în mod sistematic.
Sintagma „Austeritate expansivă” este un concept derivat din doctrina politică a statului minimalist conform căreia economia se dezvoltă mai bine dacă statul este minimal și intervine cât mai puțin în economie. Această politică poate fi regăsită, în forme contemporane, inclusiv în politicile lui Javier Milei, despre care am vorbit pe larg în articole mai vechi pe această platformă.
Rădăcinile acestei abordări sunt vechi, și această abordare a avut nenumărate denumiri și forme în diverse țări în diverse momente ale timpului. La un moment dat se numea „laissez-faire” și era dominantă în politica economică americană în perioada premergătoare și în faza inițială a Marii Depresiuni.
Politicile Keynesiene au fost de fapt ulterioare acestei politici a ”statului minimalist” fiind create ca urmare a eșecului statului minimalist în administrarea crizei. Politicile keynesiene fac parte din ceea ce se poate numi mai larg curentul intervenționist care presupune că economia poate atinge un nivel de performanta mai ridicat dacă statul intervine și susține creșterea economică, și, corectează aberațiile pieței care pun în pericol echilibrul economic.
Adepții ”statului minimalist” și adepții ”statului intervenționist” dezbat această problemă de foarte mult timp și sub foarte multe forme. Nu cred că problema este soluționată, nu există un câștigător clar al acestei discuții.
”Austeritatea expansivă” presupune că efectul de redresare sau creștere economică ulterior unei politici de austeritate este cauzat de austeritate, sau că austeritatea produce o redresare mai rapidă și o dezvoltare mai sănătoasă. De aici apare ideea că ”austeritatea” este o politică economică fezabilă și dezirabilă.
În acest sens, domnul Pârvulescu folosește sintagma ”Austeritate expansivă” și indică și sursa conceptului, Alesina, Blanchard, Leigh, Batini și alții. Prin urmare nu se referă la austeritate în sensul folosit de dl. Rădulescu.
Austeritatea-un instrument necesar sau periculos
In primul rând austeritatea numită ca atare sau numită disciplină financiară, trebuie să fie permanentă nu ocazională. Administrarea responsabilă a fondurilor publice este o obligație fundamentală a statului. Inevitabil realitatea generează priorități de diverse tipuri care fac abstracție de previziunile și rațiunile bugetare. Bugetul este un instrument de administrare a resurselor, dar nu este criteriul esențial de alocare a lor. Există o mulțime de priorități care pot fi decise politic mai presus de prioritățile bugetare. Acumularea de alocări pe alte criterii decât financiare sau mai presus de cele financiare nu e neapărat problematică, dar, în timp, duce la acumularea de deficit bugetare ne-sustenabil.
Un deficit devine ne-sustenabil atunci când creditorii ajung la concluzia că debitorul (statul) ar putea ajunge în situația în care nu va putea plăti datoriile acumulate. În momentul respectiv finanțatorii se retrag și austeritatea nu mai este o politică ci o realitate inevitabilă.
Din acest considerent, dacă și când acel punct critic este apropiat, austeritatea voluntară, sau politica de austeritate bugetară, este o politică necesară și inevitabilă. În acest moment și context, austeritatea ca politica voluntara permite o marjă de manevră și o selecție de priorități.
Efectele austerității sunt destul de documentate și cunoscute, și, nu sunt întotdeauna cele intenționate. Dacă deficitul bugetar a fost folosit ca stimulent economic, austeritatea generează o inhibare a economiei, care poate duce inclusiv la recesiune, și chiar la recesiune gravă. De aici apare o problemă de identificare a formulei de austeritate adecvată situației concrete din locația, momentul și contextul social și legal în care se implementează. O formulă inadecvată generează efecte negative care pot fi mult mai ample decât ar fi justificat să fie.
Nu există rețete pentru o austeritate corectă. Nu există austeritate prietenoasă sau plăcută. As folosi o analogie, austeritatea este pentru buget, ceva asemănător unei operații chirurgicale periculoase, cu riscuri și efecte secundare care trebuie avute în vedere. Trebuie executată precis, de persoane care se pricep, și chiar și așa, poate avea efecte negative.
Fiind o operație dureroasă dar necesară, austeritatea este aproape invariabil prezentată ca o opțiune inevitabilă. Când se aleg detaliile de conținut și mod de efectuare apare o problemă eminamente politică, justificarea efortului, justificarea măsurilor. Aici se opresc finanțele și economia și începe zona de decizie și comunicare politică.
Personal aici încadrez ”Austeritatea expansivă”, în zona ”framing-ului” politic, nu în zona logicii dezvoltării economiei. Austeritatea poate avea efecte pozitive, are sigur efecte negative în plan economic.
Austeritatea în România, 2026
După ani de zile de deficit bugetar peste limita considerată optimă de 3% este evident că austeritatea a devenit necesară. Nu sunt sigur că formula politică aleasă a fost cea mai potrivită. Nu sunt sigur că avem austeritate reală ci o formulă de butaforie pe care nu o înțeleg în totalitate.
Austeritatea expansivă, devenită o formulă destul de agresiv promovată de unii politicieni cu formație economică, face parte dintr-un peisaj de comunicare foarte parazitat de manipulări emoționale. Exprimările peiorative, atacurile la pături socioprofesionale, generalizări nepermise, atacuri la demnitatea unora și altora sunt frecvente și foarte adesea partizane politic. În acest context, mă tem că decidenții sunt prinși în capcana propriilor jocuri politice și a propriilor percepții subiective. Am senzația că chirurgul nostru nu operează după un protocol medical clar, ci după preferințe discutabile. Problema nu este intervenția în sine, ci lipsa criteriilor după care este realizată.
Prin urmare avem o problemă mult mai gravă decât decizia de a avea austeritate bugetară, problema formei și a conținutului austerității.
Un pericol masiv pentru orice politică de austeritate este distrugerea capacității administrative. Un stat mai ieftin nu este implicit mai eficient.
Salariile mici și incerte creează probleme în atragerea persoanelor competente, sau chiar duc la ieșirea din sistem exact a persoanelor necesare sistemului. Reducerile de salarii și concedierile nu afectează niciodată pe cei care decid așa ceva. Există întotdeauna un risc ca concedierile să fie un mecanism de epurare politică, un proces de eliminare a persoanelor incomode. Ori problemele de eficiență sunt preponderent, dacă nu în totalitate, probleme generate de management, nu de angajați. În cazul statului o administrație devine eficientă prin profesionalizarea conducerii în primul rând. Politicienii sunt o resursă cel puțin discutabilă de competență administrativă, pot fi mai degrabă o resursă de obediență creativă.
Cheltuielile materiale pot fi reduse și ele, dar cu limite. S-a practicat de exemplu blocarea cheltuielilor de reparații, Asta este o măsura care poate reduce contabil cheltuielile temporar, dar, în timp duc fie la incapacitate de funcționare fie la distrugeri care generează ulterior costuri mult mai mari.
Investițiile sunt poate cea mai flexibilă zonă de reducere a cheltuielilor statului. Statul român, ca orice stat, are o istorie lungă de investiții prost orientate și prost implementate. Nu pot să uit terenuri de joacă construite în mlaștini, terenuri de sport înclinate, poduri neutilizate, studii de fezabilitate uitate, planuri tehnice îngropate, investiții începute și neterminate. Dar, investițiile în infrastructură, fie că vorbim de drumuri, poduri, căi ferate, școli, spitale, facilitează dezvoltarea economică, fie o permit fie o potențează, fie creează un mediu care permite o productivitate mai ridicată.
Banii publici colectați prin taxe și impozite, dar și prin credite, pot fi reintroduși în economie prin două canale: primul canal sunt salariile, care presupun o distribuție indirectă spre consum,. Al doilea canal sunt cheltuieli materiale și investiții, care presupun o redistribuire directă spre operatori privați. Din perspectiva corupției cele două generează forme de corupție distincte, la salarii corupție pentru obținerea de joburi, investițiile generează corupție la atribuire de contracte sau la recepție. Tehnic vorbind Marea Corupție est invariabil generată de Mari Investiții. În acest sens, pentru un stat corupt ca România alocarea pentru investiții generează oportunități de corupție la nivel central politic.
Statul poate redistribui mai larg banii spre toată societatea prin salarii sau mai concentrat prin investiții. Dacă admitem că, pentru o parte dintre politicieni, corupția este un factor motivațional real, atunci devine clar de ce investițiile sunt pentru ei mai importante decât salariile. Nu pentru că ar fi mai eficiente economic, ci pentru că acolo se joacă miza cea mare a corupției. Iar corupția este, la nivel fundamental, cea mai periculoasă formă de degradare a instituțiilor statului.
Și așa ajungem la ceea ce spune domnul Pârvulescu foarte elegant, cu multe straturi de perdele intelectuale: ”Reducerea cheltuielilor publice într-un context de capacitate administrativă deja fragilă nu produce eficiență, ci erodează și mai mult capacitatea statului de a implementa politici coerente. ”
Are dreptate? Eu tind să cred că da, pentru că văd concedieri planificate ca număr țintă nu ca rezultate din optimizări legale sau procedurale.
Nu pot să uit cazul unui primar care în prima decadă a anilor 2000 a ”eficientizat” primăria și a ”optimizat deciziile” ”fluidizând procesul decizional” prin concedierea Contabilului Șef al primăriei (de altfel propriul șef pentru că nu avea alți contabili). Evident, ulterior, Curtea de Conturi, și procuratura au reușit să răsplătească exemplara eficiență administrativă a primarului cu câțiva ani de viață complet subvenționată de bani publici (câțiva ani de pușcărie).
Dacă bugetarii sunt o armată, și criza e un război, nu are logică să concediezi armata în plin război. După război, normal, natural, etapizat, se lasă războinicii la vatră.
Concluzii
Am senzația că domnul Rădulescu îl ceartă pe domnul Pârvulescu degeaba. Argumentele domnului Rădulescu în problema austerității sunt perfect corecte, dar nu la acea austeritate se referă domnul Pârvulescu. Austeritatea expansivă este un concept diferit de austeritatea bugetara, care nu are nici o legătură cu ce se întâmplă acum la noi. Îi dau dreptate domnului Pârvulescu, într-adevăr, austeritatea prost aplicată poate degrada calitatea administrației, având efecte negative pe termen lung mult mai ample decât economiile făcute pe moment.
Nu cred că vreun economist responsabil poate ignora nevoia reducerii deficitului bugetar la un procent apropiat de 3%. Nu avem un nume mai bun pentru acest proces decât cel de Austeritate. Nu este un proces plăcut, nu e frumos, generează suferințe. Prezentarea austerității ca un motor de dezvoltare este exagerat și fără supărare, demonstrația acestei prezentări este o gimnastică intelectuală greu de acceptat.
Ce poate fi acceptat, este că pentru un stat care refuză să accepte că politicile economice trebuie să fie anti-ciclice austeritatea în plină criză este o necesitate dureroasă. Dacă lecția asta este învățată de dat asta, am putea vedea ulterior politici economice care să genereze expansiunea economică sănătoasă pe care ne-o dorim.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dupa o perioada de DEZMATz vine si perioada de INFOMETARE.
Dupa cum cunoasteti deja, unii se infometeaza intermitent pe parcursul unei saptamani – dar nu tin POST – altii mai dihai pe parcursul unor luni sau a unui an, in Numele… a CEVA.
Ce-i atat de greu de inteles?
Poporul Pesede – si nu doar el, in PRINCIPAL – nu vrea sa inteleaga asta deoarece… asta e STRUCTURA lui
(cere continuu de pomana)
cat cei care profita de pe urma Sa.
Daca a gresit ceva Bolojan e faptul ca NU a sesizat de la inceput adevaratele Gauri Negre in care dispare fara URMA cea mai mare parte din bugetele statului mafiot si a inceput cu taieri minore de pe unde a apaucat.
(adica, nu se vede nimic – nicio raza de speranta/ lumina – dupa ce BUGETUL a fost inhatzat de mafiotzii care detin statul european multiplu membru)
Cei care s-au „dezmățat” realmente se „dezmață” in continuare. Austeritatea lovește în forma ei actuală pe toți restul.
Ghiara întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!
Autorul pare a vrea să spună că „adevărul este la mijloc” cu concluzia solomonică că „ambii au dreptate”. Sunt de acord cu autorul că în acest moment nu avem a face cu o „austeritate economică” ci cu o „austeritate bugetară”. Care „austeritate bugetară” este inevitabilă având în vedere că „pacientul” este la „terapie intensivă” în stare critică. Mi se pare aiurea să citezi tot felul de doctrine economice valabile pentru o economie sănătoasă când de fapt economia României este în stare critică.
Poate, înainte de toate, ar trebui analizat DE CE s-a ajuns aici. Eu aș zice că am ajuns la terapie intensivă din cauza politicilor economice eronate ale PSD-Socol de a forța creșterea economică prin creșterea nejustificată a consumului( în general prin creșteri nesustenabile de pensii și salarii) care, toate, au dus la deteriorarea balanței comerciale și a creșterii deficitelor, totul provocând creșterea accelerată a datoriei externe. A fost o politică economică FALIMENTARĂ.
Un exemplu:Grecia, care a trecut prin aceeași situație ca acum România. Numai că Grecia a fost ajutată de toată lumea, plus că erau condiții economice normale, nu erau crizele internaționale suprapuse din prezent. Și Greciei i-au trebuit vreo 20 de ani ca să-și revină…
Acum toată lumea economică înjură pe Bolojan. Este ca și cum ai înjura chirurgul care te operează…
Dar fiți fericiți, iată că vom scăpa de Bolojan! Și PSD+AUR vă vor da Hrană, Apă, Energie gratis. Toată lumea va fi fericită și cu lacrimi pe obraz …
”Reducerea cheltuielilor publice într-un context de capacitate administrativă deja fragilă nu produce eficiență, ci erodează și mai mult capacitatea statului de a implementa politici coerente. ”
Mde… aceasta opinie/concluzie..poate fi interpretata si ca : ” Ei ne-au bagat in criza..ei sa ne scoata”. In fine..de undeva statul trabuie sa-si imbunatateasca acea ” capacitate administrativa fragila”.
Da. Evident. Prin legi mai bune, norme și proceduri mai bune, mai clare, ușor de implementat. Pe cale de consecință scade nevoia de personal.
Dacă actualmente pentru o hârtie igienică într-un wc la guvern trebuie 70-80 de semnături conform legii, dacă îmbunătățești legile și ajungi la 30 de semnături, eliberezi jumătate din timpul necesar și implicit nevoia de muncă, deci poți elibera jumătate din personal. Dacă reduci jumătate din personal fără să schimbi legile rămâi fără hârtie igienică.
”actualmente pentru o hârtie igienică într-un wc la guvern trebuie 70-80 de semnături conform legii,”
În România este larg răspândită ideea neroadă că mai mult control va face lucrurile să meargă mai bine. Nu contează ce nivel de control există deja, întotdeauna este invocată necesitatea de mai mult control. Nu se conștientizează faptul că mai mult control înseamnă mai multe costuri și mai multă corupție.
În practică, din cauza sărăciei generalizate din anii ’80, furtul a ajuns metodă de supraviețuire pentru două generații de români. În plus, a lucra la stat s-a dovedit mereu mai profitabil, pentru că e mai puțină muncă și mai mulți bani, tichete de masă, tichete de vacanță etc. Faptul că se dă șpagă pentru angajarea la stat e o formă de manifestare a pieței, reflectă o evaluare economică.
Niște oameni care au crescut în sărăcie, obișnuiți să fure, după care au dat șpagă ca să se angajeze la stat, își vor recupera șpaga respectivă de zeci de ori, indiferent cât control există. Dincolo de asta, controlul în instituțiile bugetare nu e chiar atât de sever pe cât se invocă (am ”surse” personale în cadrul ANAF, deci sunt la curent cu situația la zi).
Există un discurs de auto-victimizare a bugetarilor, menit în realitate să să justifice controlul excesiv pe care-l exercită ei asupra agenților economici direct productivi. Exemplele didacticist-vulgare cu hârtia igienică (de ce nu hârtia de imprimantă?) tocmai asta demonstrează. Hârtia igienică e o nevoie personală de bază pe care trebuie să le-o asigure instituția bugetară, în timp ce hârtia de imprimantă poate să lipsească o săptămână întreagă și nu e nicio pagubă, nu se plânge nimeni în presă 😀
Ce nu înțeleg bugetarii și cum este deturnată realitatea economică de către partidele aflate la guvernare după 2016: în mod normal, este necesară o activitate economică reală, produse și servicii pe care clientul să le cumpere și să le plătească fără a fi obligat prin lege. Taxele și impozitele aplicate asupra acestei economii reale permit instituțiilor bugetare să funcționeze. În România, ”bani europeni” reprezintă o formulă magică, o adevărată mantra care le permite funcționarilor publici inclusiv majorarea salariilor, sub pretextul că ei ”lucrează cu fonduri europene”, de parcă asta merită un premiu în sine.
Înlocuirea de șine de tramvai și înlocuirea de conducte de termoficare nu reprezintă o activitate economică reală. Achiziția de tramvaie noi și de garnituri noi de tren nu reprezintă o activitate economică reală. Acele tramvaie noi, acele trenuri noi și acele conducte noi de termoficare produc pierderi operaționale în funcționarea lor normală, ele nu generează profit într-o Românie în care toate sunt ale statului (sau ale autorităților locale, whatever).
Despre așa-zisa austeritate: cum se poate vorbi de ”austeritate” la deficitul bugetar actual cu care funcționează România? Cum se poate vorbi de ”austeritate”, la împrumuturile de câte 50 de miliarde de euro pe an cu care funcționează actualmente România? Dacă statul nu mai oferă 10.000 de euro subvenție pentru achiziții de autoturisme electrice, asta înseamnă normalitate, nu austeritate. Dacă statul nu ar mai oferi 90% subvenții pentru transportul de pasageri pe calea ferată, asta ar însemna normalitate, nu austeritate.
Am folosit exemplul cu hârtia igienică pentru a exemplifica birocrația necesară pentru cele mai triviale bunuri. Și 70-80 e un exemplu conservator. Am văzut caz cu peste 130 de semnături și avize.
Poate ar trebui o discuție largă despre ce anume se justifică și ce nu și de ce, când ne referim la subvenții. Transportul subvenționat are o logică simpla. Permite persoanelor din zone limitrofe orașelor să lucreze la salarii mici. Se justifică? Nu știu.
Nu ați înțeles funcționarea.statului.
E vorba de disiparea răspunderi.
Dacă semnează 80 ceva greșit și îi prinde o forma de control atunci toți vor fi inculpați. Deci nimeni responsabil și totul se va NUP/prescrie/cazurile se vor disjunge și nimeni nu va fi vinovat (mai punem 2-10 politruci in scenă și gata cu infracțiunea). De aia nu se ia decizia doar de 1, ci de cat mai multi că sa fie o responsabilitate comuna.
daca ai o companie din care traiesti (asadar iti pasa), pe cine angajezi? pe aia care vin cu dosare cu sina pline de hirtii cu studii, masterate si doctorate in „interes” national (vezi generalul izmana si citi ca el)? ai falimenta a doua zi. dar daca compania i „statul”, iti pasa? de aceea n USA (si alte tari functionale/meritocratice) bugetarimea (minimala de altfel) nu este foarte bine platita, sint simpli slujbasi (n au valente iesite din comun) in solda cetateanului, isi fac treaba bine, nu, un sut in fund si la revedere. faptul ca platesti toti militienii/caschetarii semianalfabeti si purtatorii de robe cu lefuri nerusinate, nu i face nici mai buni nici mai cinstiti, dimpotriva! Romania i raiul aristocratiei bugetare (prosti dar multi, oricind capabili sa cistige orice alegere „democratica”!)
”Transportul subvenționat are o logică simpla.”
În România, transportul feroviar subvenționat are o logică prea simplă, care distruge complet orice șanse de profitabilitate ale domeniului. În Franța și în Germania, deși socialiste și ele, există totuși 30% transport comercial de pasageri pe calea ferată. În România, transportul de pasageri pe calea ferată e 100% serviciu social.
Transportul unor persoane anume (dar nu categorii sociale întregi, gen angajați, elevi etc.) poate fi subvenționat de firma sau instituția unde lucrează, prin mecanisme asemănătoare tichetelor de masă. Dar generalizarea biletelor de tren la preț ridicol face ca trenurile să fie colonizate de o faună specifică și exclude tocmai pasagerii civilizați, care și-ar permite să plătească mai mult.
Pe scurt, compania feroviară (operatorul feroviar de transport) ar trebui să-și încaseze banii integral, egal dacă unii pasageri primesc subvenții sub formă de facilități salariale sau sociale (anumite categorii de elevi). Când statul îi subvenționează pe toți, statul rămâne fără bani, nu există alt final.
””70-80 e un exemplu conservator. Am văzut caz cu peste 130 de semnături și avize.”
Și nu tot niște bugetari au implementat un asemenea sistem? România e condusă prin ordonanțe de urgență și ordine de ministru, de parcă ar fi în stare de război. Modul cum folosiți dvs termenul ”austeritate” n-are nicio legătură cu realitatea. E doar auto-victimizare, așa cum am scris deja.