„Bătrânețea înseamnă naufragiu. Și, pentru a nu fi cruțați de nicio încercare, bătrânețea mareșalului Pétain avea să se identifice cu naufragiul Franței.” – Charles de Gaulle
Trenul șerpuiește cu o cadență monotonă și liniștitoare, iar prin fața ochilor podișul regiunii Auvergne se așterne bucolic. O emoție latentă mă cuprinde totuși și, încet-încet, îmi dau seama că mă apropii de o nouă întâlnire cu istoria. Ceea ce pare doar o zi însorită, o excursie către o așezare balneară cochetă, cu o aură vindecătoare încă de pe vremea romanilor, numită „vici aqua caldis”, este mai mult de atât. Văd deja, cu ochii minții, nu neapărat clădirile maiestuoase ale Casino-ului, Operei, Parcului cunoscut sub numele de „Parc des Sources”, toate purtând amprenta perioadei cunoscute drept „La Belle Époque”, ci cu totul altceva: figura mareșalului Philippe Pétain, cel care, deși aureolat de victoria atât de scump plătită a Franței din primul război mondial, mai târziu a capitulat în fața Germaniei naziste, în funesta vară a anului 1940.[1] Și da, mă îndrept spre Vichy, care, pentru câțiva ani, mai precis între iulie 1940 și august 1944, a fost capitala așa-numitului „Stat Francez”[2], cunoscut sub numele de „regimul de la Vichy”.
Am ajuns aici mânat nu atât de curiozitatea istorică propriu-zisă, ci mai degrabă de dorința de a-mi răspunde la câteva reflecții: este greu să ai o memorie istorică națională unitară, nedominată de ideologie sau tendința ideologizării, de clișee sau soluții comode și acomodante în același timp. Sunt sau suntem oare împăcați cu propria istorie sau demonii muzei Clio încă ne bântuie, ne perturbă memoria colectivă? Resimțim totuși o „istorie imediată”, cu bunele și relele sale? Cobor pe peronul gării din Vichy, loc în care am venit pentru a descoperi sau a redescoperi o traumă istorică: „Regimul de la Vichy”, pactizarea unui mareșal al Franței cu nazismul, „Statul Francez”, colaboraționismul, interzicerea libertăților publice, persecutarea și deportarea evreilor din lagărele de tranzit de la Pithiviers, Compiègne, Drancy și Beaune-la-Rolande și de acolo mai departe pe drumul suferințelor, crimelor și morții, infama „Milice française” a lui Joseph Darnand; toate acestea alcătuiesc un ansamblu de care, mulți ani, Franța postbelică a încercat să se disocieze şi și-a impus, fără să reușească pentru că asumarea este inevitabilă la scara istoriei, să-l uite cât mai repede.
Sub un soare blând dar neiertător mă îndrept spre centrul orașului-stațiune. Străzi pitorești și prospere, atmosferă tihnită de sezon turistic și balnear aflat la debut, explozie florală a naturii și zâmbesc gândindu-mă la versurile lui Lucian Blaga: „De pe stamine de alun/din plopii albi, se cerne jarul/…” La un moment dat resimt chiar bucuria de a străbate strada numită…Rue de Roumanie!
Clădiri de o eleganță aristocratică ușor vetustă, o Operă impresionantă, cu o capacitate de 1480 de locuri, construită în anul 1865 la inițiativa Împăratului Napoleon al-III-lea, spațiu care a găzduit în anul 1935 Congresul Internațional al Muzicii și în care însuși Richard Strauss a fost prezent la punerea în scenă a operei sale într-un singur act „Salome”, „Parcul Izvoarelor” („Parc des Sources”) de la Vichy, ale cărui ape termale sunt cunoscute pentru virtuțile terapeutice și cosmetice în întreaga lume, într-un cuvânt o lume idilică, aparent neatinsă de vicisitudinile istoriei.
Așezat pe o bancă în „Parc des Sources” îmi mijesc ochii datorită strălucirii soarelui și aproape mă cuprinde Orfeu în brațele sale. Trebuie să fie acea stare de tihnă, acea „langueur monotone” a lui Paul Verlaine. Dar oare am scăpat de fantasmele trecutului, am uitat ceea ce istoriografia franceză a numit „obsesia națională”? Poate că da, nici nu aș putea să lupt acum împotriva acestei stări tihnite….Privirea-mi se oprește asupra unei clădiri impunătoare care se întrezărește printre frunzele copacilor de un „iunie este/verde poveste”. Reușesc să citesc ce scrie pe frontispiciu: „Hotel du Parc”. Tresar imediat și pașii mă poartă singuri către ceea ce a fost sediul guvernului de la Vichy. „Hotel du Parc”…
Sunt încordat, resimt o tensiune la început imperceptibilă dar care crește cu fiecare pas. Acesta este Vichy, acel „trecut care nu trece”[3], „istoria-bumerang”[4] care dinamitează „uitarea aparentă” sau „negarea”. Sunt în fața clădirii: construită la mijlocul secolului XIX, denumită din anul 1862 „Hotel du Parc”. Proprietara unui hotel modest, o anume doamnă Larbaud, mama scriitorului Valéry Larbaud[5], l-a angajat pe Joseph Aletti[6], în proiectul de transformare al unui hotel de 15 camere într-o amprentă durabilă a turismului balnear și termal de lux, acesta demarând lucrări ample de reamenajare și reconfigurare a hotelului, între anii 1905-1907.
La parterul „Hotel du Parc” au apărut magazine precum „Louis Vuitton” sau „Van Cleef@Arpels”, iar în scurt timp a devenit emblema luxului și serviciilor turistice de calitate în Vichy. Cele două războaie mondiale au răvășit și aceste locuri, „Hotel du Parc” devenind spital militar de campanie în prima conflagrație mondială a secolului XX. Ulterior, în iunie 1940, a fost rechiziționat de statul major al unei unități militare franceze conduse de generalul Georges însă, peste doar câteva zile, „Hotel du Parc” avea să fie ales de Philippe Pétain, „maréchal de France”, sediu al noii forme statale franceze învinse de Germania nazistă. Pe 1 iulie 1940, Pétain a sosit la Vichy, iar „Statul Francez” s-a instalat la „Hotel du Parc” pentru că „este central, printre cele mai încăpătoare și mai prestigioase”. Pétain a ocupat etajul III, mai precis camerele 124 și 125, medicul său personal și secretarul particular Bernard Ménetrel s-a instalat la camera 126, iar Pierre Laval[7] a ocupat etajul II al Hotelului.
În ”Hotel du Parc” au mai avut sediul Ministerul Afacerilor Externe (etajul I), serviciul de fotografie, respectiv consilierii lui Philippe Pétain (etajul IV, așa numitul „etaj al filosofilor”). Adresa Hotelului (21-23, „Rue du Parc”) avea să fie schimbată, previzibil cumva, în „Rue Pétain”, până la „Eliberare”. Pe 26 august 1944, „Hotel du Parc” a fost martorul plecării precipitate a funcționarilor infamului regim de la Vichy, al eliberării orașului și, la fel de previzibil, al revenirii la vechea denumire a străzii, de la „Rue Pétain” la „Rue du Parc”. „Hotel du Parc” nu a mai revenit niciodată la menirea și strălucirea de odinioară. Nici nu mai avea cum. Locația celui care pactizase cu Hitler, gest simbolizat de strângerea de mână de la Montoire[8], care înlocuise „liberté, egalité, fraternité” cu „travail, famille, patrie”, pur și simplu nu mai putea să redevină un spațiu al relaxării și vilegiaturii. Inițial a fost Tribunal, în care s-au judecat crime de război, mai apoi spital și, în cele din urmă, inclusiv astăzi, bloc de locuințe cu 101 apartamente. Și acum sunt în fața acestei clădiri în care trauma istorică se simte chiar dacă este marcată simplu de câteva cuvinte, instalate pe o plachetă situată la intrarea în imobil: „Hotel du Parc/Circuit Vichy 1939/1945”.
Tăcere, discreție, semne aproape invizibile ale unui trecut istoric traumatizant, de neuitat. Rotesc privirea și aud glasul lui Pierre Laval, atunci, în iunie 1942, din mesajul înregistrat la „Hotel du Parc” și difuzat la radio: „doresc victoria Germaniei”; aud vocea capitulardă a mareșalului Pétain din 17 iunie 1940: „Cu inima strânsă vă spun astăzi că trebuie să încetăm lupta”. Aud însă, deopotrivă, o altă voce, acea voce a acelui unic „Général de Gaulle” care a rostit apăsat, din Londra, la 18 iunie 1940: „A fost spus ultimul cuvânt? Speranța trebuie să dispară? Înfrângerea este definitivă? Nu! Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenței franceze nu trebuie să se stingă și nu se va stinge”. Rotesc din nou privirea pentru că în apropiere sunt mai multe hoteluri care au găzduit la rândul lor instituții ale regimului de la Vichy: Diplomații străini la „Hotel des Ambassadeurs”, Legiunea Franceză a Combatanților la „Hotel de Séville”, Ministerul de Război la „Hotel Thermal”.
Mă întorc către „Hotel du Parc”. De aici s-a pus în scenă caricaturala „Revoluție Națională”, de aici a fost evacuat în grabă și mai mult pe sus Pétain de germani[9] (20 august 1944) și tot aici s-au născut decizii mai mult decât reprobabile care amintesc de cuvintele lui George Santayana: „Cine își uită trecutul este condamnat să-l repete”.
Privesc fațada „Hotel du Parc” și mă gândesc din nou la „trecutul care nu trece”. Pe de o parte, locația nu are caracter memorial și nu se poate vizita. O anume ADMP[10], „Asociația pentru Apărarea Memoriei Mareșalului Pétain”, a achiziționat în anul 1970, printr-o coincidență stranie anul decesului fostului președinte francez Charles de Gaulle, apartamentul de la etajul III ocupat odinioară de mareșalul Pétain, devenit muzeu privat și în care accesul este permis doar membrilor asociației sus-menționate. Pe de altă parte, revelația și asumarea trecutului sunt inevitabile. La data de 14 aprilie 1971, în sala cinematografului „Saint-Séverin” din Paris, a fost proiectat „Le chagrin et la pitié”[11], film care a atacat mitul memoriei colective a Franței unite și rezistente în fața ocupației naziste. Documentarul a reliefat, prin prezentarea societății și vieții din orașul Clermont-Ferrand din anii celui de al doilea război mondial, complicitatea mai extinsă decât s-a crezut cu ocupantul nazist, precum și dimensiunea colaboraționismului.
Am părăsit intrarea principală a hotelului de odinioară. Nu m-am uitat înapoi, ci am preferat să privesc înainte și să îmbrățișez cu privirea eleganța unui Vichy însorit. Pentru că „Bătrâna Doamnă” cu a sa distincție de oraș-stațiune nu are o vină anume față de dramele unui capitol tragic al istoriei Hexagonului şi nu numai. Culpa aparține oamenilor, deciziilor și actelor acestora. Mă urc în trenul care mă readuce în Clermont-Ferrand, capitala regiunii Auvergne. „Hotel du Parc” și Vichy rămân în urmă. Agatha Christie scria undeva: „Călătoria cu trenul trezește vise pe care le credeam uitate”. Vise frumoase și mai puțin frumoase, însă cred că până la urmă poate nu oraşul Vichy este atât de important, ci amintirea și însemnătatea sa în istorie, dintotdeauna „magistra vitae”.
Varianta iniţială a articolului a fost publicată în Revista de cultură Tribuna, anul XXIV, nr.567, 16-30 aprilie 2026, pp.13-14.
[1] Philippe Pétain (1856-1951), din anul 1918 mareșal al Franței, erou al primului război Mondial, s-a distins în luptele de la Marna și Verdun. Ulterior, urmare înfrângerii Franței din vara anului 1940, conducător al „État Français”, regim politic autoritar, vasal al Germaniei naziste (1940-1944).
[2] Înființat la 11 iulie 1940, după dizolvarea Republicii a-III-a la 10 iulie 1940 și a instalării unui nou guvern la Vichy la 2 iulie 1940, condus de mareșalul Pétain. Regim abolit odată cu eliberarea orașului Vichy la 26 august 1944.
[3] Vezi cartea lui Éric Conan și Henry Rousso, „Vichy, le passé qui ne passe pas”
[4] Expresie a lui Pierre Nora (1931-2025), istoric francez
[5] Valéry Larbaud (1881-1957), scriitor și poet francez, născut la Vichy
[6] Joseph Aletti (1864-1938), născut în Elveția și decedat la Vichy, antreprenor în domeniul hotelier (segmentul de lux)
[7] Pierre Laval (1883-1945), prim ministru al „Statului Francez”, din aprilie 1942. Condamnat la moarte și executat pentru trădare în octombrie 1945
[8] La Montoire, în 24 octombrie 1940, a avut loc pe peronul gării singura întâlnire între Hitler și Pétain
[9] Transportat și internat ulterior la Sigmaringen
[10] În original „Association pour la Défense de la Mémoire du Maréchal Pétain”
[11] „Durerea și mila”, document de 4 h și 20 min realizat de Marcel Ophuls și André Horris
Sic transit gloria Mundi….
Franța s-a războit aproape 800 de ani cu UK și în final s-au împăcat, iar Franța a ajuns un mare Imperiu sub conducerea lui Napoleon III.
Tot în timpul lui Napoleon III au început conflictele Franța vs Germania pentru hegemonia în Europa. Franța nu voia ca Germania să devină Imperiu și în 1870 începe războiul. Franța este învinsă rușinos, Împăratul cade prizonier, și, umilință supremă, Împăratul Germaniei se încoronează în Sala Oglinzilor din Versailles. Plus că se mai pierd Alsacia și Lorena, bașca colonii prin Africa….
Franța nu a uitat umilința și a fost una din declanșatoarele WW1, tocmai pentru a se răzbuna pe Germania! Și s-a răzbunat, cam fără drept, dar s-a răzbunat impunând Germaniei condiții umilitoare care vor duce la WW2…
În WW2 Franța a fost din nou umilită, ocupată de Hitler și transformată în vasal al Germaniei.
Într-un final, De Gaulle a salvat-o cu sprijinul SUA și UK, cu acceptul scrâșnit al URSS( de felul: Franța NU a luptat în război….).
Dar Franța a rămas „mare putere”, membră cu drept de VETO în Consiliul de Securitate al ONU.
Apoi și-a pierdut Imperiul dar….ifosele imperiale i-au rămas. S-a mai zbatut puțin prin Vietnam, prin Algeria, a acordat cu greu independența statelor africane, a mai inițiat fiascoul cu „primăvara arabă” și a mai luptat nițel prin Libia, Maghreb, Sahel. A pierdut din nou peste tot, dar ifosele au rămas. Acum, împreună cu Germania (!!) vor să fie motorul Europei, cu Franța Suveranul principal. Ridicol.
Franța nu va mai fi niciodată ce a fost!…
Sic transit gloria Mundi….
Pétain a fost un politician mediocru care în împrejurări tragice a încercat sa mențină un minim de stat francez, starlt ale cărui colonii erau vânate de nemți, italieni, britanici, japonezi si americani. A făcut compromisuri impardonabile și si-a mânjit onoarea de militar tolerand crime oribile. Momentul când a dat mana cu Hitler a fost începutul sfârșitului lui Petain ca om politic onorabil.
Procesul lui Pétain, un act de justiție necesar, a fost intinat de blocarea, obstructionarea sau reducerea la tăcere a avocaților, de cenzurarea relatarilor din sala de judecata și a manifestărilor de simpatie fata de Pétain din fata sălii de judecata.
Singurul poltucian care s-a dovedit un om de stat a fost de Gaule care a comutat pedeapsa capitala decisa de judecători pentru Pétain, in închisoare pe viata.
Ca și în România post-decembrista mulțimea de noi gaulisti care cereau moartea mareșalului erau cei care-l slujisera fidel între 1940 și 1944. De Gaule a înțeles ca noul regim nu putea sa arunce în pușcărie mii de prefecți, primari, ofițeri, diplomați care activasera sub regimul de la Vichy. Și mii de comuniști care pana în iunie 1941 erau și ei adepții alianței cu Germania lui Hitler. Istoria este plina de lucruri urâte.