Există lucruri aparent mărunte care explică o societate mai bine decât volume întregi de strategii naționale, comisii prezidențiale și dezbaterile televizate seară de seară. În cazul României, unul dintre ele este pârleazul. Nu autostrada promisă „pentru anul viitor”, nu mall-ul care ne face să ne simțim occidentali până ieșim din parcare și nici blocul nou cu nume englezesc și vecini care încă discută cine are voie să pună murături pe balcon. Ci pârleazul. Nu este vorba nici de gardul care separă clar, nici de drumul care ne organizează, ci de trecerea improvizată dintre ele: suficient de practică încât să funcționeze, suficient de instabilă încât să păstreze mereu o urmă de risc și negociere.
Poate că în acest spațiu al pârlezului locuim cultural de foarte mult timp: între reguli și relații, între Occident și Balcani, între modernizare și supraviețuire, între instituții și descurcăreală. Nici complet înăuntru, nici complet afară. Mereu în traversare, mereu „aproape rezolvat”.
În „Apologia pîrleazului”, Vintilă Mihăilescu transforma pârleazul într-o metaforă subtilă a mentalității românești: spațiul flexibil dintre lumi, locul negocierii permanente și al adaptării inteligente. Iar la aproape două decenii distanță, recentele cercetări prezentate în volumul „România între lumi. Valorile angajaților români”, ne confirmă statistic aceeași intuiție: România nu este o societate fără valori. Problema noastră este alta: dificultatea de a transforma valorile individuale în încredere colectivă stabilă. Aici începe, cel mai probabil, adevărata dilemă românească.
Suntem mai buni decât credem și mai suspicioși decât recunoaștem
Una dintre concluziile cele mai interesante ale cercetării apare din comparația dintre cele trei oglinzi prin care românii se privesc: cine cred că sunt, cum își văd colegii, de muncă și cum văd societatea românească. Rezultatul are ceva aproape balcanic în sinceritatea lui involuntară.
În evaluarea proprie, cei mai mulți concetățeni se descriu drept oameni morali, colaborativi și bine intenționați. Citind scorurile, aproape că îți vine să ai mai multă încredere în omenire.
Dar când întrebarea devine „cum sunt românii, în general?”, imaginea se schimbă brusc. Încrederea scade, suspiciunea apare instantaneu și fiecare pare să creadă că este un om rezonabil prins într-o societate alcătuită din oameni considerabil mai puțin rezonabili. Paradoxul este fascinant: dacă ne-am întâlni statistic cu noi înșine, probabil că ne-am verifica discret portofelul.
Această ruptură nu este doar una psihologică. Este și economică și instituțională. Pentru că societățile funcționale nu se construiesc din virtuți individuale declarate, ci din capacitatea oamenilor de a presupune că și ceilalți vor respecta normele și regulaile chiar și atunci când nu îi controlează nimeni direct. Civilizația începe în momentul în care nu mai simți nevoia să verifici de trei ori contractul pentru cineva care tocmai ți-a spus că poți avea încredere în el.
Pârleazul românesc: între reguli și relații
Vintilă Mihăilescu observa că românii au dezvoltat o adevărată inteligență a adaptării. Și nici nu e foarte greu de înțeles de ce. Istoria nu ne-a răsfățat cu instituții stabile și previzibile. Așa că am învățat altceva: flexibilitatea, improvizația, alianța personală și celebrul „lasă că vedem noi”. Și trebuie spus că această abilitate nu este o inferioritate culturală, ci o formă sofisticată de supraviețuire. Când regulile sunt instabile, oamenii investesc în relații. Când instituțiile nu oferă suficientă predictibilitate, încrederea se mută în familie, prieteni și „cineva care știe pe cine trebuie”. Problema apare atunci când mecanismele excelente pentru supraviețuire încep să blocheze dezvoltarea. Pentru că o economie modernă nu poate funcționa exclusiv pe relații personale și talent pentru improvizații. La un moment dat, ai nevoie de norme și reguli care funcționează și luni și marți dimineața, nu doar când îl cunoști pe director.
Cu alte cuvinte, poți traversa singur un pârleaz, dar nu poți construi o cale ferată negociind fiecare șurub la o cafea. Poate de aceea suntem atât de buni în gestionarea excepției și atât de obosiți de normalitate.
Fascinația Occidentului și frica discretă de consecințele lui
În „Fascinația diferenței”, Vintilă Mihăilescu surprinde admirabil relația ambiguă a românilor cu Occidentul. Admirăm eficiența, meritocrația și predictibilitatea occidentală, dar păstrăm față de toate acestea și o rezervă defensivă. Relația noastră cu modernitatea seamănă puțin cu relația cu dieta sănătoasă: o admirăm sincer, vorbim frumos despre ea… după care mai tăiem o felie de cozonac „doar ca să nu se usuce”. Vrem meritocrație, dar fără disconfortul competiției reale. Vrem autonomie, dar și protecție permanentă. Vrem inovație, dar fără riscul erorii. Vrem performanță occidentală, dar cu siguranța emoțională a relațiilor tradiționale. Pentru că modernitatea vine cu ceva ce culturile relaționale suportă mai greu: responsabilitatea individuală într-un sistem impersonal. Iar sistemele moderne au o formă rece de corectitudine: regula trebuie să funcționeze chiar și pentru oamenii simpatici.
Școala care ne învață să răspundem, dar mai puțin să construim împreună
Școala românească a fost construită pentru disciplină, reproducerea corectă a cunoașterii și reducerea erorii. Produce oameni capabili să învețe mult și să suporte presiune, dar mai puțin oameni antrenați să construiască împreună ceva în condiții de incertitudine.
Suntem educați să nu greșim, dar mai puțin să explorăm. Elevul bun este încă, de multe ori, cel care răspunde corect, nu cel care pune întrebarea incomodă. Iată de ce școala românească produce adesea indivizi inteligenți separat și mai rar comunități funcționale împreună. Iată de ce nu este deloc întâmplător faptul că primul contact autentic al multor tineri cu ideea de cooperare modernă apare la primul job serios. Acolo descoperă că: nu este suficient să fii deștept, trebuie să poți colabora, nu este suficient să ai dreptate, nu în ultimul rând, trebuie să construiești ceva împreună cu oameni care uneori te irită sincer. Civilizația începe în clipa în care reușești să faci un proiect bun și cu cineva care mestecă zgomotos și răspunde târziu pe e-mail.
Organizațiile: locurile unde România învață viitorul
În mod paradoxal, multe organizații au fost obligate să evolueze mai repede decât școala sau instituțiile publice. Nu din idealism, ci pentru că piața nu are răbdare pedagogică. O companie care nu învață pierde clienți, oameni și bani. Așa se face că multe organizații au devenit laboratoare sociale ale modernizării: locuri unde oamenii învață feedback, colaborare, responsabilitate și cooperare între necunoscuți. Și asta nu pentru că firmele ar fi spații morale ideale. Uneori sunt exact opusul. Dar piața corectează relativ repede ceea ce nu funcționează.
În multe organizații moderne, relația nu mai este: „eu transmit și tu execuți”, ci: „hai să rezolvăm împreună o problemă reală”. Pentru mulți tineri români, organizația devine astfel primul spațiu unde descoperă că pot contrazice un superior fără să urmeze imediat o dramă feudală.
România care se descurcă și România care construiește
Există două Românii care trăiesc simultan una lângă alta. Prima este România adaptării rapide: inventivă, flexibilă, rezistentă, capabilă să găsească soluții aproape în orice situație. România care „se descurcă”. A doua este România construcției lente: cea a regulilor stabile, a meritului predictibil și a încrederii între necunoscuți. Prima este foarte vie. A doua încă învață să existe fără trei confirmări telefonice și un mesaj pe WhatsApp. Poate că tocmai din acest motiv funcționăm excelent individual și obositor colectiv. Avem o extraordinară energie de reacție și mai puțină energie de construcție calmă și durabilă. Poate pentru că încă avem mai multă admirație pentru omul care „se descurcă” decât pentru sistemul care funcționează fără eroi zilnici.
Adevărata noastră modernizare
Poate că adevărata modernizare a României nu este doar despre autostrăzi, PIB, reducerea deficitului și digitalizare. Poate că miza reală este trecerea de la cultura descurcărelii la cultura construcției comune. De la inteligența adaptării la disciplina încrederii. Pentru că România nu duce lipsă de inteligență sau creativitate. Problema noastră este că rezolvăm prea multe individual și construim prea puține colectiv. Iar o societate devine matură atunci când suficient de mulți oameni ajung să creadă că merită să respecte regulile chiar și atunci când ar putea foarte ușor să sară pârleazul. Fiindcă între pârleaz și contract, între improvizație și încredere, între supraviețuire și cooperare, se află probabil întreg viitorul nostru previzibil.
Mda, de la motiune incoace, televiziunile au dat in foc. In loc sa prezinte stiri, prezinta discutii prostesti, cu aceleasi argumente. Si ipoteze de lucru…. Si scot de la naftalina tot felul de indivizi suspecti, aruncati de opinia publica. De mult timp.
Exista o ruptura intre popor si cleptocratii care ne conduc. Intre cei ce produc (bunuri, cultura) si cei care se lauda cu realizarile. Intre cei ce construiesc si cei care demoleaza.
„Problema noastră este că rezolvăm prea multe individual și construim prea puține colectiv.” Dorin Bodea. Cred că aici este problema oricărei societăți care nu reușește. Cum se raportează individul la grup. Câtă încredere are individul în grup. Fenomenul distructiv-malign al bisericuțelor din grup. Cine produce individul? Culturi diferite produc indivizi diferiți? Există producții rebut? Există indivizi capabili să vadă pădurea de dincolo de trunchiul și crengile lor? Cum se produc asemenea indivizi? Nu cumva noțiunea de transcendental are aici rolul cheie?