Contra lui Mozart și împotriva lui Dumnezeu

Amadeus este, indubitabil, cea mai celebră, cea mai jucată dintre piesele datorate dramaturgului britanic Peter Shaffer. A fost publicată în 1979, a fost prompt bine primită, însă marele ei succes, notorietatea au venit în anul 1984, după ce scrierea a fost metamorfozată în scenariul filmului omonim regizat de Milos Forman. Cu F. Murray Abraham, în rolul lui Salieri, și cu Tom Hulce, distribuit în Wolfgang Amadeus Mozart.

Aceia dintre noi care am prins anii videotecilor mai mult sau mai puțin legale și ai dublajelor celebre ale Irinei Margareta Nistor, operațiuni despre ale căror dedesubturi am aflat detalii din cartea A fost ca-n filme, scrisă de Stejărel Olaru și Liviu Tofan,  carte apărută în 2024 la editura bucureșteană Omnium (volumul a fost reeditat recent), ne amintim fără îndoială cum producția lui Forman a devenit în România comunistă nu numai un film-cult, ci chiar un fel de mit urban.

În aceiași ani ’80, piesa lui Shaffer a cunoscut în România două versiuni scenice de referință. Prima s-a petrecut în 1982, pe scena Teatrului Giulești (Odeonul de astăzi) în regia lui Dinu Cernescu. Cu Radu Beligan în Salieri și cu Răzvan Vasilescu în Mozart. Era un spectacol sobru, relativ economicos (decorurile erau semnate de Daniela Codarcea), poate chiar un pic prea sec, conservat într-o înregistrare aflată în arhiva TVR. Patru ani mai târziu, pe atunci încă foarte tânărul regizor Alexandru Darie propunea la Teatrul de Stat din Oradea, un spectacol luxos, cu o teatralitate magnifică, de-a dreptul explozivă, în așa fel gândită încât să permită și existența unui mesaj subversiv subliminal. Care nu a scăpat autorităților din epocă.  Ion Mâinea în Salieri și Cristian Șofron, care a deținut la premieră și încă vreo doi-trei ani după aceea rolul Mozart, aproape întreaga trupă a Teatrului orădean evoluau la un nivel de performanță niciodată depășit de atunci, în decorul copleșitor, pictat, asemenea decorurilor de la Operă, și în costumele superbe create de Maria Miu.

Ani buni mai târziu, în 2016, regizorul Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand au propus un Amadeus nu doar foarte bun, ci și foarte curajos la Teatrul Metropolis din București. Curajos nu numai prin tinerețea întregii distribuții (Salieri era George Costin, iar Andrei Huțuleac dădea un admirabil Mozart), așa făcându-se că unii dintre actori a trebuit să realizeze compoziții de vârstă,  ci și prin faptul că se juca pe scena Sălii Mici a Teatrului. A fost, așadar, vorba și despre o operațiune de îmblânzire a spațiului. Spațiu în care se zămislea o lume conformistă, codificată, aproape un Mare Mecanism. Cu care se lua la trântă non-conformistul, genialul Mozart.

Cum am eu însumi o istorie personală legată de Amadeus-ul de la Oradea, cum și criticul e om cu sensibilități și amintiri,  admit că am așteptat și cu emoție, și cu nerăbdare revenirea pe scenă a textului celebru al lui Peter Shaffer. Revenire ce s-a produs la Teatrul Nottara, într-un spectacol bun, emoționant, puternic, bine jucat, riguros regizat de Vlad Cristache, în scenografia datorată Oanei Micu. Spectacolul reface sub ochii noștri ceea ce ar fi putut și ar fi trebuit să fie ultima noapte din viața lui Antonio Salieri. Noapte hotărâtă de acesta ca fiind o noapte a confesiunii. A mărturisirii răului constant pe care Salieri i l-a făcut lui Mozart. Un Salieri măcinat, ros de invidie, necontenit animat de dorința de a-și anihila, de a-și compromite, de a-și scoate din scenă rivalul. Aceasta în pofida faptului că italianul nu era lipsit de luciditate, că a fost mereu conștient de distanța ce îl separă pe el de Geniu, că a fost primul și cel mai autentic admirator contemporan al lui Mozart.

Spectacolul lui Vlad Cristache realizează o incizie dură, fermă, neiertătoare nu doar în anatomia invidiei, ci și în aceea a mediocrității. În gradele în care ea se manifestă. Căci unul e mediocrul Salieri care știe ce înseamnă frisonul artei și cu totul altfel sunt submediocrii de la Curte. Superficialul, nesăratul împărat Iosif al II lea (Dan Bordeianu), greoiul. obtuzul, înrăitul conte Franz Orsini –Rosenberg (Gabriel Răuță), fals generosul și limpede interesatul baron Van Swieten ( rol ferm desenat de Cristian Șofron) sau autoritarul, insipidul von Strack (Mircea Teodorescu), Cu toții însemnând tot atâtea modele de conformism ucigător. Or, Salieri e cu totul altfel, iar acest altfel este excelent jucat de Ionuț Grama. Actor încă tânăr care trebuie să îl joace pe Salieri ajuns la 70 de ani, care își recapitulează sub ochii noștri răul continuu și continuat al existenței, ca și pe acel al unui Salieri tânăr. Omul de lume,  aparent împlinit, chiar elegant și nelipsit de farmec,  aflat la mare cinste, încântat de sine dar și cum nu se poate mai rațional căruia nici viața, nici destinul nu i-au refuzat aparent nimic. Sclav al zvonurilor vehiculate de cei doi Venticello (Răzvan Bănică și Rareș Andrici). Totul în Salieri este însă doar aparență, sclipici, prilej punctual și trecător de falsă și minoră satisfacție fiindcă lui Salieri i s-a refuzat geniul. În fața acestui refuz de care Salieri e primul conștient și pe care îl înfățișează umbrelor viitorimii, Antonio varsă asupra lui Mozart imense cantități de răutate. Actoricește rafinat contrapunctate de concentrate momente în care compozitorul aclamat, răsfățat,însă conștient de propria mediocritate  ascultă fermecat ori uluit de-a dreptul fragmente maiîntâi din mărșulețul  de întâmpinare pe care Mozart îl va rescrie și îl va insera în operele sale. Mai apoi din Don Giovanni, din Răpirea din Serai ori din Recviem. Aduse pe scenă grație interpretărilor înregistrate ale pianistului Luca Rusu (dublat de Mihnea Mihăilescu) ori evoluțiilor live ale sopranei Dianei Hurjă care o interpretează pe Caterina Cavalieri.

De la un moment dat încolo, ceea ce a fost plănuit să fie o lungă și ultimă confesiune (piesa lui Sheaffer poartă subtitlul Eu sunt făptașul) se metamorfozează într-o dramatică socoteală dintre Salieri și Divinitate. Dumnezeu i-a dăruit lui Salieri aparent tot ceea ce și-a dorit. Succesul, gloria de moment, bani, elevi, funcții, prezența în comitete. Nu i-a dat însă geniul și cheia de acces către posteritate. Până și această cumplită confesiune nocturnă atent metronomizată de jocul lui Ionuț Grama și remarcabil paginată de întreg spectacolul regizat de Vlad Cristache se dovedește a fi o tentativă relativ sordidă de recuperare a succesului. Și de reintrare în atenție Într-un moment în care nimeni nu mai vorbește de el și toată lumea vorbește în sfârșit și numai doar de Mozart, Salieri își mărturisește răul. Numai că și această confesiune ca și tentativa de sinucidere eșuează.Fiindcă nu, Nimeni pe lume nu crede. Ionuț Grama excelează în interpretarea monologurilor.  Ca și prin felul în care în imensul ocean de răutate reprezentat de Salieri picură din când în cînd stropi de umanitate. Salieri nu e o schemă,  simbol,  este și el om. Inventiv, versatil, lucid. Salieri e criticul, e comentatorul avizat, care înainte de a urî are scurte momente în care empatizează cu muzica lui Mozart. De aici complexitatea rolului și importanța reușitei artistice a deținătorului său.

Tudor Cucu-Dumitrescu e un admirabil Mozart. E acel Mozart care râde excesiv, care se amuză infantil, uneori evident prostește, se minimalizează și pe sine și pe alții, pentru ca apoi să își afirme unicitatea. Care ia lumea în răspăr, care se copilărește. Care cade pradă farmecelor lui Constanze Weber, la rându-i o mediocră, numai că o mediocră contradictorie, fapt ce este inteligent surprins de interpretarea Anei Vînău. Mozart e conștient de propriul geniu (cum spuneam, adesea îl exultă) și cu toate astea poate fi lesne păcălit de oricine. De împărat, de baronul Van Switten, de un biet actoraș mason ce-i speculează disperarea și sărăcia, șim mai ales, de Salieri. În prima parte a spectacolului, Tudor Cucu-Dumitescu aduce pe scenă un Mozart deliberat cvasi-clovn, pentru ca în partea a doua, aceea a suferinței și a morții.  să evolueze cum numai un mare și sensibil tragedian o poate face. Actorul spune cutremurător emoționantul monolog Ce0a fost viața mea,

În roluri episodice au apariții ce nu trec deloc neobservate pe lângă cei amintiți  deja  Sorina Ștefănescu, Mihnea Mihăilescu, Răzvan Călin, Claudiu Romilă, Alexandra Aga, Mihaela Subțirică, Ionuț Vintilă, Alexandru Radu.

Fără a fi căutat spectaculoasă, scenografia inventivă creată de Oana Micu permite rapide substituiri de spații. Așa că trecem pe neașteptate din locuința lui Salieri în saloanele aristocrației vieneze, de la Curte la Opera din Viena și apoi în sordidul teatru în care Mozart a comis provocat greșeala de a transplanta ritualurile masonice și, în fine, în adăpostul sordid, de la periferie în care își va da sfârșitul Cel (ne)iubit de Dumnezeu.             

Teatrul NOTTARA din București

AMADEUS de Peter Shaffer

Traducerea: Adrian Solomon

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Oana Micu

Asistent de scenografie: Miruna Rădulescu

Înregistrări la pian: Luca Rusu

Sound design: Alexandru Suciu

Lighting design: Vlad Cristache, Mădălin Raicu

Cu: Ionuț Grama (Antonio Salieri), Tudor Cucu-Dumitrescu (Wofgang Amadeus Mozart), Ana Vînău (Constanze Weber), Dan Bordeianu (Josef al II lea), Cristian Șofron (Baronul Van Swieten),Gabriel Răuță (Baronul Franz Orsini Rosenberg),Mircea Teodorescu (Contele Johann von Strack),Răzvan Bănică (Venticello 1), Rareș Andrici (Venticello 2),Diana Hurjă/Nicoleta Nistor (soprana),Sorina Ștefănescu (Teresa Salieri), Răzvan Călin (valetul lui Salieri),Claudiu Romilă (Bucătarul lui Salieri),Mihnea Mihailescu (Capelmaistrul Bonno), Alexandra Aga, Mihaela Subțirică, Raluca Jugănaru, Ionuț Vintilă, Alexandru Radu (Cetățenii Vienei)