Schimbări majore care afectează negativ animaţia au fost aprobate înainte de sărbători, când atenţia legiuitorului şi a părţilor afectate este diminuată.
Ordonanța OUG nr. 142/2024, aprobată în luna decembrie, poate fi numită „ordonanța de nenorocire a animației românești”. Fondurile pentru animație au fost înjumătățite, de la 10% la 5%.
Acum, înainte de sărbătorile pascale, legislația secundară („Regulamentul”) se dorește a fi aprobată, sub presiune — în condițiile în care, în anul 2025, nu a fost organizat nici un concurs de selecție a proiectelor cinematografice, contrar legislației în vigoare.
Rețele de producători influențează în mod interesat legislația și astfel își creează avantaje nemeritate prin care extrag bani publici. Sectorul pe care îl reprezint — animația — este direct afectat, iar dezvoltarea acestuia este inhibată, dacă nu chiar blocată.
Centrul Național al Cinematografiei (CNC) este instituția care alocă banii. Directoarea CNC, Anca Mitran, întrebată într-un interviu acordat publicației „Cultura la dubă” dacă vor fi mai mulți bani pentru concursurile din 2026 (în condițiile în care în 2025 nu a fost organizat niciun concurs), a răspuns: „Nu, nu, nu.”
Unul dintre motivele invocate:
„De exemplu, acum doi ani, cuantumul acestor «calități» a fost în jur de 18 milioane de lei. Deci o sumă foarte mare, aproape cât un concurs.”
Dar ce sunt aceste „calități”?
Ele sunt definite ca: “sprijin financiar pentru calitate artistică, pentru încurajarea realizatorilor şi producătorilor filmelor de valoare artistică deosebită, recunoscute ca atare pe plan internaţional.”
În practică însă, aceste „calități” sunt stabilite prin regulament chiar de către cei care beneficiază de ele, iar valoarea lor „artistică deosebită” devine discutabilă.
Am studiat propunerea de regulament despre care doamna Anca Mitran spune că: „În principal, am lucrat cu Asociația Producătorilor de Filme.”
Aceasta prevede următoarele sume acordate în funcție de selecţii sau premii la festivaluri (lista festivalurilor fiind inclusă ca anexă la regulament):
a) Categoria 1 (Nivel A): 1.000.000 lei
b) Categoria 2 (Nivelurile B, C și D):
– premiu: 800.000 lei
– selecție: 500.000 lei
c) Categoria 3 (Nivelurile E și F):
– premiu: 500.000 lei
– selecție: 300.000 lei
d) Categoria 4 (Nivelul G):
– premiu: 200.000 lei
– selecție: 100.000 lei
Nivelurile A și B includ festivaluri precum Cannes, Berlin și Veneția, cu premiile Oscar / BAFTA / EFA. Acestea sunt recunoscute global ca fiind de prestigiu, iar recompensarea financiară a câștigătorilor — și chiar a selecțiilor — este justificată.
În schimb, la nivelurile C și D, criteriile de selecţie şi premiere încep să se dilueze. Deși recompensarea premiilor rămâne relevantă, observăm că pentru selecţii se propune o recompensare disproporționată. O selecție nu este echivalentă cu un premiu. În mod rezonabil, o selecție ar trebui să primească cel mult 10% din suma acordată unui premiu. Propunerea actuală, de 62,5%, este excesivă.
Nivelurile E–G sunt categorii de masă. În aceste cazuri, finanțarea ar trebui acordată exclusiv pentru premii, nu pentru selecții. Fondurile trebuie acordate pentru a încuraja excelența, nu simpla participare.
Prin această distorsiune numită „calități”, „Asociația Producătorilor de Filme” (sau cum s-o numi ea fiindcă am căutat-o și nu apare ca entitate oficială identificabilă) asigură membrilor ei un flux constant de bani publici, fără a fi neapărat necesară obținerea de premii, ci doar acumularea de selecții. Mai mult, membrii ei îşi asigură punctaje care îi plasează de fiecare dată pe primele poziţii la concursuri, eliminând concurenţa reală. Accesul noilor veniți — care nu dispun de suficiente „calități” — este limitat.
Animația, cu puține festivaluri și puține categorii în festivaluri majore, cu cicluri lungi de producție, ce, automat, înseamnă mai puține participări și selecții, este structural dezavantajată de scheme neortodoxe precum cea de mai sus.
În regulamentul trimis spre semnare mai există și alte propuneri discutabile; observațiile mele au fost transmise Ministerului Culturii.
Au trecut foarte mulți ani de la revoluție, iar noi — cei care compunem sectorul animației din România — suntem dezbinați și nu dispunem de grupuri organizate care să ne reprezinte constant și vigilent interesele. Supărări și orgolii legate de tehnicile de realizare a animației (desenată 2D, randată 3D, stop motion, etc.) și diferențele de generație sau alte tensiuni, ne-au făcut să ne distanțăm. Dar, cel mai probabil, motivul dezbinării este mai profund: suntem afectați de „sindromul post-comunist”.
În lucrarea „In the Search for a Post-Communist Syndrome: A Theoretical Framework and Empirical Assessment” găsim explicaţii:
„pasivitate, retragere și depresie, în loc de rezolvarea problemelor, […] întărită de crima organizată (mafiile postcomuniste) și de practicile corupte ale rețelelor emergente ale vechii nomenclaturi, adică ale celor aflați în poziții desemnate”.
Prin reducerea la 5% a sumelor pentru animaţie, un 5% diluat suplimentar după ce s-au plătit “calităţile” (numeroase şi scumpe), animaţia nu numai că nu mai e susţinută în România. E batjocorită!
Vă reamintesc importanţa animației pentru viitor: se vede prezenţa activă a filmelor de animaţie şi a filmelor hibride (care includ animaţie) în rândul filmelor cu cele mai mari încasări. Animaţia poate fi fundament pentru alte industrii producătoare de profit cum e industria jocurilor. Nu degeaba CNC-ul francez se numeşte „Centre national du cinéma et de l’image animée”. CNC Franța investește în animații 16-20%. Investește și în industria jocurilor, încurajând astfel sectoare care pot produce valoare adăugată ridicată.
O măsură reparatorie necesară ar fi revenirea, prin ordonanță de urgență, la procentul de 10% pentru animație, dar calculat din totalul încasărilor Fondului cinematografic (nu din ce rămâne după îndestularea pe bază de calităţi).
Cu acești bani, animația trebuie să-și creeze propriul drum, deoarece — așa cum observa un comentator pe contributors.ro —:
„Sistemele publice nu pot fi reformate din interior, întrucât, chiar și atunci când cadrul legal permite inițierea reformei, intervine o memorie instituțională informală, întreținută de persoane aflate în poziții de influență, care nu sunt, în realitate, promotori ai schimbării.”
PS: Animaţia în România nu are nici o şansă de dezvoltare – aici mă refer la dezvoltare impulsionată de „cantina CNC” – dacă reprezentanţii producători de animaţie nu se asociază între ei şi, mai departe, cu asociaţiile din Gaming, iniţiind modificări de legislaţie care-i avantajează.
Cei care au propus şi au obţinut scăderea fondurilor pentru animaţie de la 10% la 5% şi introducerea categoriei „co-producţii minoritare” au reuşit următoarele:
1. Dezbinarea suplimentară a actorilor din animaţie care vor fi nevoiţi să se lupte (certe) între ei pe jumătate din bani.
2. Gonflarea lor artificială prin lauda cu selecţii şi premii obţinute din poziţia de co-producător minoritar (nici nu mai contează cât de minoritar).
Dacă până acum sugativarea de sume semnificative pentru simple selecții (propusă şi în noul regulament) putea fi combătută, în momentul când selecţiile vor fi înlocuite cu premii obţinute din postura de minoritar, vor fi blindaţi împotriva criticilor.
Pai poate ar fi fost cazul sa se autofinanteze.
Credeti ca Disney a fost platit de la buget?
Să nu comparăm 1926, când toată lumea mergea la cinema și desenul animat era un lucru nou și interesant, cu 2026, când toată lumea e pe tik-tok și are capacitatea de atenție redusă.
Noțiunea că animația românească poate fi salvată prin bani de la stat e una absurdă.
Cinematografia/animația românească trebuie să se asigure că are o audiență, și nu este doar o simplă snobă automasturbare cinematică. Iar succesul în fața audienței se traduce prin profitabiliate, ergo lipsa unei nevoi de finanțare de către stat.
Când am fost la CINEMACITY să proiectez în premieră primul meu film animat au spus că-mi dau acces în sală doar dacă plătesc la preţ întreg toate locurile din sală.
Aşa că nu-mi pare rău dacă marile lanţuri internaţionale contribuie cu o mică parte din încasări (2%) pentru a sprijini producţiile româneşti. Dar poate îmi pare rău că nu am luat exemplul Franţei unde Netflix investeşte 20% – 25% din venituri în conținut local şi au ajuns să curteze ei producătorii locali.
Şi îmi pare rău de ordonanţa de „urgenţă” dată în Decembrie 2024 care înjumătăţeşte ducând la 5% procentul pentru filmele de animaţie. Şi de faptul că România o să piardă mult dacă nu ştie să-şi aleagă priorităţile handicapând un sector abia la început de drum. Animaţia are posibilităţi nebănuite, aceleaşi capturi de mişcare folosite pentru realizarea animaţiilor pot fi folosite pentru animarea în lumea reală a unor roboţi umanoizi.
Într-o lume în care fiecare din state ar avea rol de protector şi apărător al axiomei moralităţii: „fiecare om (sau entitate emanată din oameni) e liber să facă ce doreşte cu condiţia să nu inhibe libertatea altuia de a face ce doreşte”, fiind cele care o aplică primele (după recomandările lui Herbert Spencer în cartea „The Conditions essential to Happiness”), ar fi accesibil să fie produs film animat fără nici un sprijin sau legi făcute de stat. Nu trăim încă în acea lume.
Ceea ce are merit artistic nu face profit. Profitul se face apelând la cel mai mic numitor comun, adică filme gen Miami Bici. Libertarienii apreciază rahaturile astea, că-s afaceri bune, dar dacă vrem să ridicăm puțin IQ-ul național, poate-poate că avem nevoie de instituții care să sponsorizeze proiecte mai inteligente și mai riscante știind că vor pierde bani.
Producătorii filmului Miami Bici 2 au solicitat și au obținut un sprijin financiar nerambursabil automat pentru succes de public de la CNC, peste 1 milion de lei.
Nu cunosc domeniul, nu mă pricep, pot doar să presupun că animația modernă nu se mai face pe foi de acetofan.
Poate că acele „cicluri lungi de producție” ar putea fi scurtate, folosind tehnologiile moderne…
În plus, poate că ar trebui considerată, măcar parțial, autofinanțarea… sunt sigur că o asociere de oameni talentați ar putea produce bani pentru acest domeniu, prestând servicii pentru industria de marketing și publicitate, avidă de conținut video/animat percutant…
Poate că era o idee bună ca articolul să conțină și referiri la realizări ale animației românești.
Animația modernă nu e mai simplu de făcut, Avatar e în cea mai mare parte un film de animaţie.
„măcar parțial, autofinanțarea” – CNC finanţiază proiectele cu 50%, restul trebuie completat de producător.
„prestând servicii pentru industria de marketing și publicitate” – sunt lucruri diferite, prestatul de servicii nu vine cu proprietatea intelectuală asupra „mărfii”.
„Referiri la realizări ale animației românești”:
https://www.imdb.com/title/tt6961772/ – Linxy e filmul produs de mine în 2017, acum lucrez la un serial în co-producţie cu Portugalia.
Bogdan Mureșanu a lansat recent un film frumos, „Magicianul”:
https://vimeo.com/1110961382
Sa nu va suparati pe mine pentru aceasta comparatie, dar acest articol mi-a amintit o imagine din Piata Universitatii, 13 iunie, 1990. Unui bucurestean i s-a stricat Dacia fix in intersectie si minute in sir omul s-a agitat ca un titirez in jurul masinii cu capota ridicata, alergind de la volan la motor si inapoi, cautind piese de schimb prin portbagaj, mi se pare ca s-a strecurat si sub masina de citeva ori etc., fara sa se sinchiseasca de puhoiul de mineri din jur, care agitau bite, cotonogeau trecatori, injurau. Parea sa nici nu-i observe. Ce e interesant e ca nici minerii nu l-au bagat in seama.
Romania se pravalea ca un castel de nisip in jurul lui si el nu avea ochi decit pentru Dacia lui 1300.