Justiția globală între reguli și interese

1. Un moment paradigmatic ; 2. Drept internațional și politică: o relație structurală ; 3. Judiciarizarea relațiilor internaționale: exemple jurisprudențiale ; 4. Interdependența drept–politică. Elemente din doctrina franceză recentă ; 5. Dimensiunea epistemologică a tensiunii dintre diplomație și justiție ; 6. Concluzii: pentru un realism moderat

1. Un moment paradigmatic

La 20 august 2025, Departamentul de Stat al Statelor Unite a sancționat patru judecători ai Curții Penale Internaționale — desemnați de Canada, Fiji, Senegal și Franța —, invocând „implicarea lor în investigații ce vizau cetățeni americani și israelieni, fără acordul vreuneia din aceste țări”. Potrivit comunicatului oficial, „instituția cu sediul la Haga reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”, fiind folosită „ca instrument de război juridic împotriva SUA și a aliatului său apropiat, Israel”[1].

Printre cei patru sancționați se află Nicolas Guillou, magistrat francez ales la CPI în 2023. Opt ani mai devreme, același Guillou semnase articolul Diplomatie judiciaire din Dictionnaire encyclopédique de la justice pénale internationale[2] — unul dintre textele de referință ale doctrinei franceze pe această temă. Coincidența este remarcabilă: un autor care, în 2017, teoretiza diplomația judiciară ca instrument de cooperare pentru rezolvarea crizelor politice a devenit, opt ani mai târziu, subiect al uneia dintre cele mai spectaculoase manifestări contrare ale ei — sancționarea unui judecător internațional de către o mare putere, pentru decizii luate în exercițiul funcțiunii.

Episodul merită pus în perspectivă. El spune ceva esențial despre momentul istoric actual și despre relația dintre drept și politică în plan internațional. Ordinea internațională fondată pe reguli a fost până acum — după o formulare recentă a premierului canadian Mark Carney — „o ficțiune utilă”[3]. Ce se întâmplă când ficțiunea nu mai este acceptată? Ce se întâmplă cu judecătorii care au construit-o și cu doctrina care a legitimat-o?

2. Drept internațional și politică: o relație structurală

Relația dintre dreptul internațional și politică reprezintă una dintre cele mai persistente teme ale teoriei relațiilor internaționale și ale doctrinei juridice. Unele abordări susțin autonomia normativă a dreptului și rolul său în stabilizarea ordinii globale; altele subliniază dependența sa de interesele și raporturile de putere dintre state. Perspectivele liberal-instituționaliste evidențiază rolul instanțelor în promovarea cooperării și consolidarea unei ordini juridice globale bazate pe reguli. Abordările realiste contestă autonomia dreptului, argumentând că acesta rămâne un instrument al statelor. Teoriile critice subliniază caracterul indeterminat al dreptului internațional și oscilația sa între legitimarea și contestarea puterii politice.

Prezentul articol își propune să analizeze diplomația judiciară nu ca anomalie sau deviație de la normativitatea juridică, ci ca expresie a naturii structural hibride a dreptului internațional. Teza susținută este că instanțele internaționale operează într-un registru epistemologic aflat la intersecția dintre determinarea normativă specifică dreptului și ambiguitatea constructivă caracteristică diplomației. Recunoașterea acestei condiții — mai degrabă decât pretenția de puritate normativă — poate consolida legitimitatea sistemului juridic internațional.

Poziția din care argumentăm este una moderat realistă: abandonarea idealismului universalist al anilor ‘90 fără alunecarea în cinismul realismului brut. Într-o perioadă în care principiile statului de drept sunt subminate deseori cu mijloacele dreptului[4], magistratura ar trebui să-și asume clar valorile care fundamentează democrația — nu prin militantism, ci printr-o conștiință lucidă a mizelor politice ale propriei activități.

Folosim noțiunea de diplomație judiciară cu sensul de ansamblu de interacțiuni formale și informale prin care actorii judiciari participă, direct sau indirect, la configurarea relațiilor internaționale. Ea nu se confundă cu cooperarea judiciară, cu dialogul jurisdicțional, sau cu diplomația juridică[5] — toate acestea fiind componente ale unui concept mai larg, care evidențiază dimensiunea politică a dreptului și justiției internaționale[6].

Structura argumentului este următoarea: (1) procesul de judiciarizare a relațiilor internaționale, cu exemple ilustrative; (2) interdependența drept–politică în doctrina franceză recentă; (3) dimensiunea epistemologică a tensiunii dintre diplomație și justiție; (4) concluzii și implicații pentru statele UE.

3. Judiciarizarea relațiilor internaționale: exemple jurisprudențiale

Un element central al transformării contemporane îl constituie procesul de „judiciarizare” a relațiilor internaționale, în cadrul căruia instanțele dobândesc un rol tot mai activ în configurarea comportamentelor statelor. Literatura de specialitate vorbește despre o veritabilă „comunitate globală a instanțelor”, caracterizată prin interacțiuni transnaționale, dialog jurisprudențial și coordonare interpretativă[7]. Aceste forme de interacțiune pot fi văzute ca expresii ale unei diplomații informale, distincte de cea clasică, interstatală. Judecătorul devine astfel actor al relațiilor internaționale, fără a-și pierde statutul de rostitor și interpret al dreptului.

Autonomia instanțelor este contestată însă de abordările realiste care subliniază dependența dreptului internațional de interesele statelor[8], respectiv de calculele strategice, cost-beneficiu, ale acestora[9]. „Dreptul internațional rezultă — afirmă acești autori — din acțiunea statelor care urmăresc rațional maximizarea intereselor lor, ținând cont de percepția asupra intereselor altor state și de distribuția puterii”[10]. Din această perspectivă, diplomația judiciară este privită nu ca sinteză între drept și politică, ci ca extensie a politicii prin mijloace juridice, în care litigiile internaționale devin forme indirecte de negociere.

Analizele empirice confirmă transformarea. Curtea Internațională de Justiție (CIJ), Curtea Penală Internațională (CPI), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) exercită o influență care depășește aplicarea strictă a normelor[11] — uneori contribuind la gestionarea conflictelor, alteori accentuându-le. Următoarele exemple ilustrează spectrul.

Nicaragua c. Statelor Unite (1986). CIJ nu s-a limitat la aplicarea normelor juridice[12]. Ea a încercat să ofere un cadru de referință, chiar dacă aplicarea a fost inegală. Hotărârea a transmis, la momentul ei, sentimentul că actele de agresiune nu rămân nesancționate, chiar când vin din partea celui mai puternic actor statal. Un pas important și convingător în epocă pentru impunerea păcii cu ajutorul dreptului.

Mandatele CPI împotriva unor șefi de stat în funcție. La 17 martie 2023, Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pe numele președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, în legătură cu deportările ilegale de copii din teritoriile ucrainene ocupate[13]. La 21 noiembrie 2024, aceeași Curte a emis un mandat pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu și al fostului ministru al apărării Yoav Gallant, pentru crime de război și crime împotriva umanității săvârșite în cursul operațiunilor militare din teritoriile palestiniene[14]. Ambele mandate au creat tensiuni diplomatice majore și au ridicat întrebări despre însăși legitimitatea jurisdicției CPI — de unde și sancțiunile americane deja menționate.

Africa de Sud c. Israel (CIJ, 2024). La 29 decembrie 2023, Africa de Sud a sesizat Curtea Internațională de Justiție cu o cerere prin care acuza Israelul de încălcarea Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, în legătură cu operațiunile militare din Gaza. CIJ a dispus măsuri provizorii succesive — la 26 ianuarie, 28 martie și 24 mai 2024 — prin care a cerut Israelului să prevină actele interzise de Convenție, să permită accesul ajutoarelor umanitare și să oprească ofensiva din Rafah[15]. Indiferent de soluția pe fond, procedura a demonstrat capacitatea dreptului internațional de a deveni spațiu de negociere politică prin mijloace juridice — un caz paradigmatic de diplomație judiciară contemporană.

Justiția franceză și imunitatea șefilor de stat. Procurorii francezi au emis la 13 noiembrie 2023 un mandat de arestare pentru Bashar Al-Assad. Curtea de Apel Paris l-a confirmat la 26 iunie 2024, considerând că gravitatea faptelor justifică ridicarea imunității. Curtea de Casație, în Assemblée plénière, a infirmat această poziție la 25 iulie 2025, reținând că imunitatea personală a șefilor de stat în funcție este absolută, indiferent de natura faptelor, și nu poate fi înlăturată de nicio jurisdicție națională. Prin aceeași hotărâre, însă, s-a stabilit pentru prima oară că imunitatea funcțională a agenților statelor nu poate fi opusă urmăririlor pentru crime de război sau crime împotriva umanității. Căderea regimului Assad în decembrie 2024 a modificat situația: nemaifiind șef de stat, el nu mai beneficiază de imunitate personală, iar un nou mandat de arestare ar putea fi emis[16].

CEDO: Loizidou și Ilașcu. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Loizidou c. Turciei[17] (1996) și Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei[18] (2004) au generat efecte diplomatice evidente. Loizidou a introdus conceptul de „control efectiv” — un stat poate fi considerat responsabil pentru încălcări ale drepturilor omului și în afara teritoriului propriu. Ilașcu a confirmat implicarea și controlul Rusiei în Transnistria, contrazicând poziția oficială a Moscovei, dar a condamnat și Moldova pentru neîndeplinirea obligațiilor pozitive față de cetățenii săi. În ambele cazuri, hotărârea a fost instrumentalizată politic de părțile implicate.

CJUE ca laborator european. Cazul Curții de Justiție a Uniunii Europene merită o mențiune distinctă. Prin procedura trimiterilor preliminare[19], ea a instituit o formă structurată de cooperare între instanțele naționale și cea europeană, interpretată uneori ca „diplomație jurisdicțională” în cadrul căreia integrarea europeană se realizează prin intermediul dreptului[20], iar interpretarea juridică produce efecte politice. În ultimii ani, CJUE a devenit teatrul unor confruntări majore pe tema statului de drept — hotărârile privind Polonia și Ungaria au avut consecințe politice directe, incluzând condiționalități bugetare și tensiuni instituționale prelungite. Mecanismul trimiterii preliminare, conceput inițial ca instrument tehnic de uniformizare a interpretării, s-a transformat într-un canal prin care instanțele naționale pot solicita arbitrajul Curții în conflicte cu propria putere executivă — o formă de diplomație judiciară care nu are echivalent în alte sisteme supraetatice.

4. Interdependența drept–politică. Elemente din doctrina franceză recentă

Doctrina franceză oferă o analiză nuanțată a relației dintre drept și politică. Unii autori subliniază că dreptul internațional este deopotrivă produs și cadru al relațiilor internaționale („à la fois produit et cadre des relations internationales”)[21]. Această formulare evidențiază caracterul circular al relației: dreptul este influențat de politică, dar și modelează comportamentul actorilor internaționali. Perspectiva permite depășirea opoziției rigide dintre diplomație și justiție, sugerând că cele două domenii sunt interdependente.

În articolul din 2017 ce vizează direct tema noastră, Nicolas Guillou definea diplomația judiciară punând accentul pe instrumentele de cooperare judiciară susceptibile să rezolve crize politice. Evaluarea poartă urmele unui optimism pe care evoluțiile ultimilor ani ne determină să-l revizităm — cu atât mai mult cu cât tocmai autorul face actualmente obiectul unor sancțiuni pentru deciziile luate ca judecător al CPI.

O lucrare mai recentă a magistratului francez Sébastien Morgan[22] identifică provocarea în faptul că justiția rezistă unei reductio ad politicum, fiind guvernată de principiul independenței, în timp ce politicul nu poate fi redus la normă, ci doar ponderat de aceasta. Morgan argumentează pentru o diplomație judiciară post-idealistă, care să evite dublul pericol al „idealismului nostalgic” și al „realismului fără busolă”. Diagnosticul său: sistemul de cooperare juridică și judiciară creat în anii ’90 nu mai e perfect adaptat realităților de azi. El a fost construit pe o viziune optimistă despre cum colaborează statele, dar între timp lumea a devenit mai instabilă și mai complicată. Din cauza acestor schimbări, este nevoie ca acest sistem să fie regândit și ajustat, atât ca mod de a fi înțeles, cât și în modul concret în care funcționează.

Sancțiunile americane împotriva judecătorilor CPI confirmă empiric diagnosticul lui Morgan. Ele probează existența unor tensiuni inerente între actori statali puternici care nu au aderat la Statutul de la Roma și o justiție internațională care a presupus implicit adeziunea generală a democrațiilor occidentale. Această presupunere implicită nu mai rezistă confruntării cu realitatea politicii de putere.

5. Dimensiunea epistemologică a tensiunii dintre diplomație și justiție

Conceptul de diplomație judiciară ridică dificultăți teoretice semnificative, în măsura în care combină două logici aparent incompatibile: logica normativă a dreptului și logica strategică a diplomației. Această tensiune poate fi înțeleasă prin caracterul ambivalent al dreptului internațional, care oscilează între subordonarea față de voința statelor și aspirația către autonomie normativă[23].

Judecătorul internațional operează într-un cadru normativ, dar este simultan constrâns de implicațiile politice ale deciziilor sale. Abordările normativiste susțin că extinderea jurisdicției internaționale contribuie la consolidarea ordinii juridice globale, mecanismele juridice internalizând progresiv negocierile politice[24]. Perspectivele critice subliniază că disonanța nu este eliminată, ci doar reconfigurată, persistând în interiorul mecanismelor juridice.

Opoziția dintre diplomație și justiție este nu doar instituțională, ci și epistemologică — cele două domenii operează cu forme diferite de cunoaștere, criterii distincte de validitate și moduri divergente de justificare.

Raportarea la timp. Diplomația este orientată spre viitor, având ca obiect prevenirea conflictelor. Dreptul este orientat spre trecut și prezent, analizând fapte și atribuind răspunderi. Această diferență explică de ce soluțiile juridice pot fi uneori inadecvate din punct de vedere diplomatic și invers.

Raportarea la adevăr. Diplomația operează într-un registru pragmatic, caracterizată prin contextualitate, flexibilitate și orientare strategică. Cunoașterea diplomatică este inseparabilă de obiectivele politice ale statului. Ea nu urmărește stabilirea adevărului normativ, ci identificarea unor soluții acceptabile pentru toți actorii implicați. Cum observa Kissinger, diplomația este „arta raportării statelor unele la altele prin înțelegere mai degrabă decât prin forță”[25]. Ambiguitatea poate fi un instrument funcțional, facilitând acordul.

În contrast, dreptul funcționează într-un registru normativ, în care validitatea soluțiilor depinde de coerența și justificarea lor în raport cu normele existente. Judecătorul este obligat să ofere soluții determinate, întemeiate pe reguli și principii juridice, asigurând predictibilitatea[26]. Această exigență a integrității este, în principiu, incompatibilă cu logica compromisului specifică diplomației.

Hibridarea în practică. Și totuși, instanțele internaționale operează într-un registru epistemologic hibrid. Deși sunt constrânse de normativitate, ele nu pot ignora realitatea politică. Aceasta conduce la utilizarea unor concepte deschise — precum echitatea, proporționalitatea, necesitatea restrângerii unui drept într-o societate democratică — și la formularea unor decizii care încearcă să reconcilieze rigoarea juridică cu eficacitatea politică. Această adaptare poate fi interpretată ca formă de „pragmatism judiciar”, specifică contextului internațional, cu surse deopotrivă în diplomație și în normativitate. Ceea ce pare o opoziție externă între diplomație și justiție este, în realitate, o caracteristică intrinsecă a dreptului mondializat[27].

Ilustrativ este limbajul drepturilor omului. Proporționalitatea, mai cu seamă în versiunea necesității restrângerii dreptului într-o societate democratică (criteriu utilizat deseori la evaluarea pretinselor încălcări ale libertății de exprimare), plasează evaluarea într-o epistemologie cu valențe evident politice. Conceptul de marjă de apreciere conferă statelor, prin autoritățile lor judiciare, posibilitatea evaluării realităților pornind de la un specific social, politic și cultural. Faptul că autoritățile naționale sunt considerate, de principiu, mai bine plasate pentru o lectură justă a stării de fapt constituie expresia unei normativități bine temperate. Iar când CEDO reține că instanța națională a coborât sub standardul minim de protecție, face o corecție deopotrivă juridică și politică — din moment ce caracterul democratic al societății este în joc.

Hibridarea s-a produs, așadar, odată cu instituirea curților internaționale — rod al unor compromisuri politice încă de la început. Pentru funcționarea acestor instanțe, normativitatea pură nu este aptă să răspundă diversității și imprevizibilului raporturilor internaționale; dar nici tranzacționismul și negocierea diplomatică nu sunt în măsură să genereze singure coerență, previzibilitate și autoritate.

6. Concluzii: pentru un realism moderat

Analiza arată, în primul rând, că diplomația judiciară nu constituie o deviație de la modelul normativ al dreptului internațional, ci expresia naturii sale hibride. Registrul epistemologic al instanțelor internaționale — situat la intersecția dintre determinarea normativă și ambiguitatea constructivă a diplomației — nu este o slăbiciune, ci o condiție structurală de funcționare. În loc să fie percepută ca problemă, realitatea hibridării poate fi văzută ca resursă analitică, permițând o mai bună înțelegere a modului în care dreptul funcționează în cadrul relațiilor internaționale.

În al doilea rând, asumarea explicită a dimensiunii contextuale și politice a activității judiciare poate contribui la consolidarea legitimității și eficacității dreptului internațional, fără a compromite exigențele sale normative. O magistratură care se preface complet apolitică, când operează în spații inerent politice, riscă să fie acuzată de ipocrizie. Una care își asumă lucid mizele — dar fără să abdice de la rigoarea juridică — își consolidează, paradoxal, autoritatea.

În al treilea rând, echilibrul dintre normativitate și flexibilitate este vital. În absența normei, relațiile internaționale riscă să degenereze în raporturi de forță — iar de la un punct, imprevizibilitatea generată de lipsa regulilor nu este convenabilă nici celor puternici. În absența flexibilității, dreptul devine incapabil să răspundă diversității și dinamismului internațional, iar litigiile devin sterile dialoguri ale surzilor.

Ce înseamnă toate acestea concret? Pentru statele Uniunii Europene — pentru care proiectul ordinii juridice internaționale a fost mai mult decât un instrument tactic, fiind unul identitar — provocarea este dublă. Trebuie, pe de o parte, să reziste tentației de a renunța la instrumentele construite în ultimele decenii, doar pentru că marile puteri le contestă. Pe de altă parte, trebuie să recunoască lucid că aceste instrumente nu mai pot funcționa pe baza presupunerii implicite că toți actorii relevanți împărtășesc obiectivele lor.

Diplomația judiciară — înțeleasă ca exercițiu conștient, nu ca efect colateral al activității jurisdicționale — devine, în acest context, un instrument de importanță crescândă. Magistrații care operează în spații internaționale (inclusiv cei din cadrul Parchetului European, al rețelelor judiciare europene, al curților supraetatice) trebuie să fie conștienți că deciziile lor au implicații politice și că ignorarea acestor implicații nu le face să dispară — le face doar să fie gestionate prost.

Manifestarea forței cu brutalitate neașteptată în plan mondial nu trebuie să-i demoralizeze pe juriști. Structuri precum Organizația Națiunilor Unite vor exista în continuare nu neapărat pentru a menține pacea — sarcină prea ambițioasă —, ci pentru a degaja reguli comune din diversitatea și, deseori, incompatibilitatea revendicărilor care au produs de atâtea ori dezlănțuiri de violență.

Diplomația judiciară trebuie exercitată în continuare de garanți ai libertăților individuale, conștienți de necesitatea protejării semenilor de pericolele — inclusiv politice — specifice acestei perioade istorice. Fără a cădea în capcana liberticidă a discursului securitar, este esențial ca magistrații să contribuie la contracararea metodelor sofisticate de nesocotire a legii.

Dacă actualul context cere un mai mare realism cu privire la amenințări, realismul nu trebuie să se reducă la urmărirea intereselor imediate, alunecând în cinism, ci să promoveze încrederea reciprocă pornind de la autentice valori democratice. Aceasta este, credem, forma în care poate supraviețui proiectul european al păcii prin drept într-o epocă în care ficțiunea utilă a ordinii bazate pe reguli trebuie înlocuită cu o practică lucidă.

[1]U.S. Department of State, Imposing Further Sanctions in Response to the ICC’s Ongoing Threat to Americans and Israelis, comunicat din 20 august 2025, www.state.gov/releases/2025/08.

[2]Nicolas Guillou, Diplomatie judiciaire, în O. Beauvallet (dir.), Dictionnaire encyclopédique de la justice pénale internationale, Berger-Levrault, 2017.

[3]Afirmația aparține premierului canadian Mark Carney. Discursul de la Davos din 20 ianuarie 2026 conține formularea exactă “a pleasant fiction”. Separat, se afirmă că “this fiction was useful”. A se vedea transcriptul oficial pe www.pm.gc.ca.

[4]Polonia și Ungaria sunt cazuri ilustrative, în acest sens.

[5]Cooperarea judiciară reprezintă interacțiunea tehnică — directă sau prin intermediul autorităților centrale — a instanțelor și parchetelor din state diferite pentru facilitarea soluționării unor cauze cu element de extraneitate. Dialogul jurisdicțional reprezintă contactul și contaminarea jurisprudențială, pe verticală sau pe orizontală, între judecători plasați în jurisdicții diferite. Diplomația juridică reprezintă interacțiunea în scopul ameliorării înțelegerii reciproce a unor culturi juridice distincte (prin asimilarea sensului unor instituții aparținând altor sisteme, studii de drept comparat etc.).

[6]Sébastien Morgan, Essai de diplomatie judiciaire, Dalloz, 2026, Avant-propos, p. XI.

[7]Anne-Marie Slaughter, A Global Community of Courts, Harvard International Law Journal, 2003, p. 191-219. În același sens, a se vedea și Antoine Garapon care vorbește de un dialog transnațional al judecătorilor în articolul Le monde, un défi pour le juge français du XXIe siècle, 1 aprilie 2019, accesibil pe Cairn.info.

[8]Eric A. Posner, The Perils of Global Legalism, University of Chicago Press, 2009, p. 12.

[9]Jack L. Goldsmith și Eric A. Posner, The Limits of International Law, Oxford University Press, 2005, p. 26.

[10]Idem, p. 3 (tr.n. G.C.).

[11]Karen J. Alter, The New Terrain of International Law, Princeton University Press, 2014, p. 4.

[12]Cauza Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America). Curtea Internațională de Justiție a stabilit că Statele Unite au încălcat dreptul internațional prin sprijinirea Contras în rebeliunea împotriva sandiniștilor și prin minarea porturilor din Nicaragua. Curtea a luat 15 decizii finale, constatând că Statele Unite „și-au încălcat obligațiile derivate din dreptul internațional cutumiar de a nu folosi forța împotriva unui alt stat”, „de a nu interveni în treburile interne ale acestuia”, „de a nu încălca suveranitatea sa”, „de a nu întrerupe comerțul maritim pașnic”. Hotărârea a transmis, la momentul ei, sentimentul că actele de agresiune nu rămân nesancționate, chiar când vin din partea celui mai puternic actor statal.

[13]ICC-01/22, Situation in Ukraine, mandat de arestare din 17 martie 2023. Vladimir Putin este acuzat de răspundere individuală pentru deportări ilegale de copii din teritoriile ucrainene ocupate.

[14]ICC, Situation in the State of Palestine, Camera preliminară I, decizia din 21 noiembrie 2024 privind emiterea unor mandate de arestare pe numele premierului Benjamin Netanyahu și al fostului ministru al apărării Yoav Gallant.

[15]CIJ, Application of the Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide in the Gaza Strip (South Africa v. Israel), ordonanțe privind măsurile provizorii din 26 ianuarie 2024, 28 martie 2024 și 24 mai 2024.

[16]Cour de cassation, Assemblée plénière, 25 iulie 2025, pourvois nr. 24-84.393 și 24-84.071, publicate în buletin — Légifrance.

[17]CEDO, Marea Cameră, Loizidou c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996. Curtea a decis că Turcia a încălcat art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție prin împiedicarea reclamantei, cetățean cipriot, de a se bucura de proprietățile sale din nordul Ciprului ocupat din 1974. Hotărârea a introdus conceptul de „control efectiv” — un stat poate exercita control chiar și în afara teritoriului său. În 2003, Turcia a plătit reclamantei despăgubiri de peste 1 milion de euro. Decizia a accentuat conflictul politic existent: Ciprul a invocat-o ca dovadă a ocupației, Turcia a respins interpretarea.

[18]CEDO, Marea Cameră, Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, hotărârea din 8 iulie 2004. Curtea a reținut încălcări ale art. 3 și art. 5 din partea Republicii Moldova și a Federației Ruse. Caracterul politic deriva din faptul că Transnistria era — și este — parte din Republica Moldova. Curtea a considerat că există o legătură continuă de răspundere a Federației Ruse după 5 mai 1998 (par. 393). Hotărârea a confirmat controlul Rusiei în Transnistria, contrazicând poziția oficială a Moscovei, dar a condamnat și Moldova pentru neîndeplinirea obligațiilor pozitive. Pentru Moldova, hotărârea a devenit argument în relațiile internaționale; pentru Rusia a generat critici și presiuni.

[19]Prin Protocolul 16 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, s-a instituit o procedură similară în fața CEDO: judecătorul național poate cere un aviz consultativ Curții privind modul de interpretare a Convenției într-o speță dată.

[20]Alec Stone Sweet, The Judicial Construction of Europe, Oxford University Press, 2004, p. 1.

[21]Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, LGDJ, 2016, p. 35.

[22]S. Morgan, op. cit., p. 17.

[23]Martti Koskenniemi, From Apology to Utopia, Finnish Lawyers Publishing Company, 1989, p. 64.

[24]Hersch Lauterpacht, The Function of Law in the International Community, Oxford University Press, 1933, p. 438.

[25]Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, 1994 — “the art of relating states to each other by agreement rather than by the exercise of force”, citat în The Diplomat’s Dictionary (C.W. Freeman, USIP, 1994).

[26]Ronald Dworkin, Law’s Empire, Harvard University Press, 1986, p. 225. În analiza lui Dworkin, dreptul este o practică interpretativă care presupune identificarea celei mai bune interpretări constructive (”the best constructive interpretation”) a normelor existente.

[27]M. Koskenniemi, op. cit., p. 64.