Introducere
Desigur, există mai multe drumuri. Cel mai scurt este cel al principiilor. Nu voi da o listă completă de principii, pentru că lumea se schimbă, situațiile sunt diferite chiar în aceeași societate, la un timp dat și nu este cazul aici și acum să intrăm într-o analiză tehnică. Important este ca o astfel de cultură să existe și să fie legată de activitatea doctorală prin cât mai multe fibre.
Cultura antiplagiat sau, mai larg, cultura integrității academice presupune nu numai valori și norme care să funcționeze la organisme academice implicate în formarea doctoranzilor, în verificarea și difuzarea tezelor de doctorat. Ca orice tip de cultură, pentru a fi eficientă, trebuie să aibă o anume structurare și la nivelul publicului larg. Informațiile care contribuie la structurarea unei culturi publice antiplagiat pot ajunge la nespecialiști prin intermediul mas media, al comunicării comunitar-regionale susținută de cei care au parcurs cicluri educaționale în care au putut asimila norme de integritate academică.
Acesta ar fi un prim principiu în drumul către integritatea academică în tezele de doctorat: dezvoltarea unei culturi a integrității academice asociată doctoratelor, atât la nivelul celor care contribuie la pregătirea directă a doctoranzilor cât și la nivelul comunităților și regiunilor în care trăiesc cei care ajung să poarte titlul științific de doctor.
Cel de-al doilea principiu asupra căruia am dori să insistăm aici este cel legat de faptul că plagiatul are aspecte morale și juridice, prin conținutul și consecințele sale. Unele sunt legate între ele, altele nu. Moral, spre exemplu, plagiatul ca furt moral-intelectual, este imprescriptibil. În sancționarea acestei infracțiuni este important să fie făcută distincția dintre plagiat ca fapt moral, imprescriptibil, și ca fapt juridic. Legea 206 din 2004 condamnă furtul intelectual sub aspect moral (Florea 2016). Mai simplu, mai clar, am putea porni de la biblicul decalog, frecvent uitat sau omis, cu principiul „să nu furi”. Plagiatul este furt intelectual care sub aspect moral nu se prescrie. Poate fi intenție mai mult sau mai puțin structurată.
Dacă reducem lucrurile la esențe, plagiatul este furt intelectual, iar corupția este folosire a funcției publice în interes personal. Plagiatul la doctorat ca formă de corupție nu este nimic altceva decât folosirea unei situații publice, cea de doctorand, cu o comisie de doctorat care îi aprobă teza și un conducător care îi coordonează lucrarea. Situația este, evident, publică. Aceasta devine situație de corupție în condițiile în care plagiatul se face de către doctorand cu concursul, mai mult sau mai puțin intenționat sau conștientizat, al celor care participă la procesele de elaborare, verificare și difuzare a tezei de doctorat care în cel mai rău caz, discutat aici, poate fi plagiată.
Contextul de analiză este cel din România de după 1989. Nu mă voi concentra pe exemple ci voi face trimiteri bibliografice unde cititorii pot găsi și exemple. Interesul major este acela de a contribui la structurarea unei culturi anti-plagiat. Concentrarea va fi pe modalitățile de a contribui la implementarea celor două principii menționate – cultura antiplagiat prin raportare la specialiști și public, și imprescriptibilitatea faptelor imorale , comparativ cu cele juridice, în considerarea plagiatului.
Cum poți construi o cultură a anti plagiatului
Dacă, spre exemplu, pornești de la un doctorat în drept susținut în 2009 la Universitatea din Craiova (Șercan 2026) pe care îl califici, în baza datelor culese și analizate, drept plagiat, și vrei să validezi sau infirmi acest lucru, trebuie să urmezi cele două principii anterior menționate referitoare la cultura antiplagiat și la relativa independență a aspectelor morale cu cele juridice. Concret, va trebui să susții, la nivel public, implicarea unor structuri universitare, de tip CNATDCU/CNECSDTI, relativ independente, în evaluarea cazului. În plus, legea 204, din 2006, referitoare la „buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare” dădea aceeași definiție a plagiatului ca și astăzi, respectiv îl considera ca fiind „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale;” (art. 4. alin. 1). Atâta timp cât plagiatul era definit, înainte de 2009, în legea 204/2006, ca și astăzi, iar practica incriminată trimite tocmai la astfel de procedee negative de scriere unui text fără citările de rigoare, constatarea care se impune este că cel puțin sub aspect moral plagiatul rămâne tot o fraudă de tip moral academic care trebuie condamnată.
Greu, dacă nu imposibil de construit o cultură antiplagiat în spațiul public în condițiile în care o bună parte din decidenții în acest spațiu nu știu cum să mai amâne diagnosticare corectă a plagiatului la demnitari, au uitat de faptul că plagiatul are o dimensiune morală care nu se prescrie. Transparența, gândirea critică, implicarea rapidă a specialiștilor în soluționarea problemelor publice de integritate pot contribui hotărâtor la soluționare.
Desigur, sunt și alte mijloace de a asigura o cultura a integrității la doctorat -validarea rezultatelor de cercetare, prezența publică a coordonatorilor de doctorat sau a membrilor de comisii doctorale, în discutarea unor vulnerabilități ale tezelor de doctorat pe care le-au coordonat sau validat, delimitarea clara a rolului pe care AI l-a avut în realizarea tezei (Eaton 2025) etc. Aici am pus în evidență numai câteva dintre principiile și acțiunile care pot contribui direct la consolidarea unei culturi publice a integrității academice.
De unde vine corupția în educație în România
Din păcate, nu dispunem de date cantitative pentru a valida sau detalia ceea ce am spus anterior. Indirect, însă, putem satisface această cerință. Știm, dintr-un Eurobarometru special (99.2, cu date culese în aprilie-mai 2023), anterior folosit pentru un alt material (Sandu 2026), cum este cu nivelul corupției în educație, pe țările Uniunii Europene (EU). Pentru materialul de față ne-a interesat cum este România sub aspectul corupției în educație, în contextul EU.(Pentru simplificarea lecturii nu mai dăm datele de analiză. Cei interesați, însă, le pot obține printr-o solicitare la autor.)
Plagiatul este o formă de corupție prin care cei care îl comit încearcă să obțină avantaje prprii, nemeritate, în plan intelectual. Pe total EU, cu datele sondajului menționat, se înregistra un procent de 14% intervievați care menționau corupția în educație, în propria țară, ca problemă. Desigur, este o măsură de percepție socială, dar analiza de regresie ne oferă motive de a considera că percepția are și valoare de cunoaștere difuză (pe total EU, unul dintre predictorii semnificativi ai perceperii corupției în propria țară este și implicarea efectivă a respondentului în acte de corupție, ca beneficiar sau inițiator.) Oricum, reținem că la români este înregistrat unul dintre nivelurile maxime de nemulțumire legat de corupția în educație (25%), cu un nivel similar cu cel din Portugalia (30%), Slovacia (30%), Republica Cipru (27%), și Italia (26%). Cu atât mai mare nevoia de politici de reducere a corupției în educație în aceste țări.
Cazul efectiv al corupției din educație la nivelul României l-am judecat comparativ cu cel din cinci macroregiuni ale EU (Est, Centru-Est, Sud, Vest, Nord – pentru detalii, vezi Sandu 2009) în tentativa de a înțelege care este macroregiunea din EU cu care se aseamănă cel mai mult pattern-ul de determinare sau condiționare a corupției în educație. Factorii pe care i-am avut în vedere ca posibili determinanți ai corupției în educație sunt cei din modelul 1, din tabelul 2, din Sandu (2026), fără indicele corupției le nivel de țară, estimat de către Transparency International (omisiune motivată de coliniaritatea care ar fi apărut dacă rețineam predictorul respectiv în ecuație.) Corupția în educație în România, conform analizei întreprinse, indică tinde să fie cu atât mai mare cu cât respondentul folosește mai mult internetul, are probleme economic în plata facturilor, a fost implicat în mai multe acte de corupție și are un nivel mai ridicat de satisfacție cu viața. Modelul respectiv de nemulțumire în legătură cu nivelul corupției din România nu mai este regăsit ca atare, cu toți cei patru factori semnificativi, în niciuna dintre macroregiunile EU. În cazul românesc, nemulțumirea legată e corupția în educație pare să fie legat, între altele , de gândirea critică: sunt nemulțumiți de corupția cu viața mai ales cei care pot face comparații multiple, facilitate de informațiile de pe internet. Nu este clar cum poate fi explicat efectul de nemulțumire cu nivelul corupției în educație la cei care au un nivel rifdicat de bunăstare subiectivă (satisfacția cu viața).
Concluzii
Constituirea unei culturi anti plagiat în România pare să fie cu atât mai necesară cu cât nemulțumirile populației românești legate de corupția în educație sunt mari, în contextul EU.
O astfel de cultură presupune nu numai măsuri la nivelul spațiilor școlare sau universitare, ci și la nivelul publicului larg. Decidenților politici le revine un rol important din acest punct de vedere. Atitudini de tipul „ne convin plusurile salariale aferente doctoratului”, dar amânarea unor masuri rapide și eficiente în materie de prevenire sau penalizare a plagiatului, mai ales la demnitari, dar nu numai, complică lucrurile foarte mult. Până la construirea unei relații de consistență între aspectele morale și cele juridice legate de infracțiunile de furt intelectual prin plagiat, soluția pare să fie cea de acceptare a ideii că plagiatul este un fapt imoral care trebuie sancționat, indiferent de amânările sau considerentele juridice.
Referințe
CNECSDTI (2021). Ghid de integritate în cercetarea științifică
Eaton, S. E. (2025). Corruption in the post-plagiarism era: Weaponizing reputation and morality in the name of integrity in higher education. In Denisova-Schmidt, E., Altbach, P., & de Wit, H. (Editors) Handbook on Corruption in Higher Education (pp. 146-161). Edward Elgar Publishing.
Florea, S. (2016). Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor. Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, (4 (49)), 109-134.
Sandu, D. (2009). Lumi sociale de vârstă şi rezidenţă în Uniunea Europeană. Sociologie Românească, 7(02), 3-26.
Sandu, D. (2026). Cât de răspândită este corupția în 19 țări europene?. În Contributors.ro, 2 februarie.
Șercan, E. (2026). DOCTORATUL PLAGIAT AL MINISTRULUI JUSTIȚIEI. 140 pagini cu conținut copiat în teza lui Radu Marinescu. Press one, 12.01.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Plagiatul e una si lipsa continutului, a propriei contributii, e alta.
In cap introductiv se prezinta de regula Stand der Technik. E p munca plictisitoare, pe vremuri se transcria din carti, azi se scoate din IA. Nu deranjeaza daca aici avem plagiat.
Desigur lipsa oricarui aport propriu, practic anuleaza valoarea lucrarii, cu, sau fara, plagiat. Ori despre asta se vorbeste f putin si e greu de analizat.
De acord cu DV, cu precizarea că și la cap. introductiv stă bine să areți cui aparțin contribuțiile importante. Într-adevăr, centrul de greutate cade pe aportul personal (la urma urmei, e definiția și sensul unei teze de doctorat!), iar asta trebuie să deceleze și să valideze sau nu conducătorul științific și membrii comisiei. Baiul e că în România numiți „universitari” dau titlul științific pe tot felul de însăilări ale unor semi-analfabeți politruci sau polițiști (contra cost sau contra favoruri – mai degrabă și una și alta).
Frumos spus, dle profesor. Dar ma tem ca iluzoriu, intr-o societate care, in istoria ei cunoscuta, nu a valorizat niciodata educatia in sens larg, cercetarea si cunoasterea lumii create de Dzeu, nici in lumea profana, nici macar in cea legata de biserica. Dimpotriva, a valorizat fatis furtul, invarteala, nerespectarea datoriei ca trasaturi constante in istorie. Bruma de educatie cautata din sec xix a fost nu pentru a deprinde un mestesug ci pentru a accede in singura clasa de mijloc posibila, cea a ciocoilor cu sinecuri la stat, dascalimea lui Farfuridi. Si atunci, nu se justifica si doctoratul ca incununare a educatiei de forma vazuta ca mijloc de a fugi de viata de iobag?
1. Desfiintati lucrarea de diploma (licenta) sau cum i-o mai zice. Exista sisteme de invatamint care sunt situate mult mai bine fara a avea aceasta lucrare. Sau daca nu vreti si nu vreti sa renuntati la ea, renuntati la traditia numarului de pagini, ca trebuie sa aiba minim 130 pagini A4 scris la 1.5 rinduri si cu Times new roman de 12.
3. Diminuati drastic numarul de locuri la masterate sau doctorate. Nu tot studentul trebuie sa faca si master.
4. legat de 3. Renuntati la legile care nu dau dreptul de practica decit daca ai master sau doctorat. Si la cele care favorizeaza anumite chestii de un master sau doctorat.
5. De fapt 0, faceti curatenie in mediul universitar. Cereti modificarea legilor, astfel sa fii doctor al universitatii din Cluj, nu al Romaniei. Deci universitatea sa acorde titlul si deci ea sa-l poata retrage.
6. Desfiintati invatamintul la distanta, cel mai nociv din sistemul romanesc.
Corect!
Antiplagiatul porneste din scoala. Cand ai de facut o analiza literara a unei opere sau a unui pesonaj, sa fie din mintea si judecata elevului. Iar un referat pe diferite teme si subiecte, la diferite materii, tot prin gandirea elevului. Or daca in o clasa avem 26-36 de elevi, mai are timp un profesor sa evalueze si sa discute cu toti elevii ce au scris, gandit si exprimat?!! Daca scoala se va face cu turma, consecinta va fi analfabetismul functional si plagiatul. Orice elev daca va stii ca va fii atent ascultat si evaluat va evita plagiatul de orice fel. Nu principiile ne apara, ci conditiile din educatie.
Am invatat in clase de 28-32 de elevi. Si cine voia (profesor) avea timp pentru fiecare. Dar iar sariti pe principiul atit de prost al egalitarismului. Nu suntem egali, deci nu toti pot face un referat sau ce se mai cere azi. Invatamintul e plin de cerinte nerealiste. Da, s-a dezvoltat tehnologia si de prin 2010 cu explozia de telefoane-calculator exista acces la multe. Analfabetismul functional exista fiindca un copil nu e pus sa povesteasca o poveste, o paina din ce a citit, nu e pus sa scrie un rezumat a ceea ce a citit. Scrisul de mina a disparut, adica legatura intre ceea ce faci si ceea ce gindesti… Scoala scoate mestecatori de vorbe si atit, dar nu mai exista scoli de unde sa deprinzi o meserie. Toata lumea e la resurse umane, marketing si alti plimbatori de hirtii, dar nimeni la strung (chiar daca e masina cu comanda numerica), sau mai stiu eu ce meserie care in final duce sa scoti un produs (o foaie de hirtie, o sticla, o scobitoare, surub sau cheie de 12). La 10-12-14 ani nu poti sa ceri decit sa povesteasca o carte, un film, sa spuna care sunt personajele si daca sunt pozitive sau negative, dar sa-i ceri cu metafore si altele de genul asta este enorm. Repet, nu suntem egali. Iar faptul ca la liceu nu e examen ci se tine cont de media din anii trecuti e una din prostiile uriase si neasumare a raspunderii. Liceul nu are nici o raspundere, fiindca el l-a ales pe baza mediilor date de altii, nu a selectiei proprii. Reflecta viata de dupa. AI medii mari, luate pe nedrept, intri unde vrea mama si tata. AI pile sau esti membr de partid, ai functie, nu conteaza competenta.
Ceea ce scrieti dv.este despre pregatirea scolara si profesionala in general. Autorul se refera la plagiat. Iar pana la liceu, orice elev indiferent de nivelul de inteligenta trebuie sa stie lucruri minime, sa citeasca coerent, un text, sa ii intelega sensul, sa stie cele 4 operatii matematice, sa stie sa caute ceva pe o harta, etc. Eu am predat in invatamant si la doua ore pe saptamana nu ajungi sa faci scoala decat pe jumatate, timpul nu este suficient ca sa apreciezi si sa ajuti toti elevii, chiar si pe cei mai putin dotati. Sa va aduceti aminte din o clasa de 32 de elevi, cati erau cei activi la lectii? Restul teste si extemporale si fara glas.
cumparati un soft care detecteaza plagiarismul: Turnitin este un exemplu. Acest soft este disponbil de peste 15 ani in SUA si este folosit la toate nivelurile sistemului educational. Asta inseamna ca toate lucrarile studentilor (mai putin examene orale, scrise in sala) sa fie trimise online si supuse automat verificarii. Apoi, introduceti pe curicula fiecarui curs (daca aveti asa ceva) precizari clare cu privire la ce inseamna plagiatul si penalitati pentru lucrari plagiate si explicati studentilor clar in prima ora de curs ce inseamna plagiatul. Mai apoi, eliminati remunerarea celor cu doctorate care nu profeseaza in invatamantul universtar. Peste tot in lumea civilizata doctoratul este un titlu strict academic care nu permite altceva decat candidatura pentru un post universtar -deci o conditie minima academica si atat. Nimeni, cu exceptia Romaniei, nu plateste sporuri pentru ca ai obtinut un doctorat. Succes.
Plagiatul a fost, este si va ramane un furt, cu sau fara legi si reglementari in domeniu, ori de momentul in care au fost adoptate. Cred ca o teza de doctorat trebuie sa aduca elemente originale, fie prin problema rezolvata/tema abordata, ori dezvoltarea unor metode noi, ori pur si simplu o imbunatatire a modului in care metodele existente sunt aplicate (evident, nu sunt exhaustiv in prezentarea posibilitatilor). In acest context, introducerea si prezentarea state-of-the-art sunt o necesitate. Pe de o parte, reflecta modul in care doctorandul este familiar cu domeniul in care isi scrie teza, pe de alta parte il ajuta in primul rand pe doctorand sa isi puna rezultatele in context si sa isi prezinte clar contributiile originale. Simplul fapt ca ai prezentat de ex. o problema, oricat de relenvanta ar fi, si apoi spui cum ai rezolvat-o nu e o garantie a originalitatii. Poate ca au facut-o altii inaintea ta.
In stiintele exacte, o garantie a faptului ca teza contine elemente originale intr-o masura suficienta pentru un titlu de doctor este publicarea rezultatelor in reviste de specialitate, avand o buna reputatie in domeniu si un sistem riguros de evaluare si recenzare pe baza recomandarilor unor experti in domeniu. In plus, o comisie de doctorat in care sa participe, din nou, experti, confera tezei un certificat de calitate.
Cred ca ambele aspecte mentionate mai sus sunt in primul rand in interesul doctorandului insusi.