Da, ar trebui să încercăm să controlăm vremea

Argumente în favoarea geoingineriei pentru a limita variabilitatea naturală a climei, nu schimbarea climei

de Ted Nordhaus

Luna trecută, consiliul municipal din Alameda, California, a votat anularea unui experiment de geoinginerie în curs de desfășurare la o stație navală reconvertită care aparține orașului. Scopul experimentului era acela de a vedea dacă transformarea norilor în nori mai reflectorizanți ar putea fi o modalitate eficientă de a ține sub control încălzirea globală, cel puțin până când lumea se va hotărî să reducă drastic emisiile.

Pe măsură ce consiliul a dezbătut această chestiune, susținători și oponenți din întreaga lume au intervenit, exprimând preocupări catastrofale cu privire la acest efort. Susținătorii au argumentat că clima este în pericol iminent de a scăpa de sub control. Geoingineria ar putea fi necesară pentru a obține mai mult timp pentru reducerea emisiilor.

Oponenții au susținut că sistemul terestru este mult prea complex pentru a fi înțeles și modificat în acest mod. Nu putem prezice ce se va întâmpla și leacul ar putea fi mult mai rău decât boala, acest din urmă aspect fiind deosebit de îngrijorător, deoarece dacă începem geoingineria și apoi ne oprim brusc, încălzirea revine brusc – un fenomen cunoscut sub numele de „șoc terminal”. De asemenea, mulți oponenți susțin că geoingineria creează un risc moral. Dacă știm că putem pompa pur și simplu dioxid de sulf sau alte substanțe similare în atmosferă, s-ar putea să nu luăm în serios reducerea emisiilor, care este singura soluție pe termen lung.

În mod interesant, majoritatea protagoniștilor din ambele părți ale dezbaterii împărtășesc aceeași viziune asupra riscului climatic, fiind de acord că încălzirea planetei constituie o amenințare existențială la adresa societăților umane. Atât susținătorii, cât și adversarii geoingineriei solare acceptă în mare măsură ideea că Holocenul a fost o epocă climatologică unică, stabilă și „naturală”, pe care oamenii au perturbat-o, mai degrabă decât una pe care oamenii au creat-o. De fapt, ambii își bazează argumentele pe principiul precauției, cei care susțin geoingineria considerând-o o tehnologie „de avarie în caz de urgență”, de care am putea avea nevoie dacă lucrurile se înrăutățesc cu adevărat, iar cei care se opun considerând-o doar o altă formă de interferență umană periculoasă cu sistemul climatic, care, într-un fel sau altul, are șanse să se termine prost.

Dar dacă schimbarea climei, așa cum am sugerat în altă parte, este de fapt doar o varietate de grădină a ecologiei, o problemă care are consecințe negative foarte semnificative pentru viața non-umană, dar pe care societățile umane sunt pe deplin capabile să o gestioneze rezonabil de bine? Există motive pentru aplicarea geoingineriei dacă schimbarea climei nu reprezintă o amenințare existențială pentru societățile umane? Eu cred că da. Într-adevăr, aș merge chiar mai departe și aș sugera că, dacă societățile umane vor aplica vreodată geoingineria, este mult mai probabil să o facă pentru a crea o climă mai stabilă prin reducerea variabilității naturale a climei decât ca un ultim efort de a evita o criză sau o urgență climatică.

Ce înțelegem prin climă stabilă?

Necesitatea unui climat stabil este un trop bine stabilit în discursul climatic. Clima Holocenului a fost, ni se spune, stabilă, permițând civilizației umane să prospere. Antropocenul nu este, și amenință societățile umane cu o încălzire periculoasă.

Ca și „climă stabilă”, termenul „încălzire periculoasă” este utilizat în mod constant, dar este prost definit. Ambii termeni sunt utilizați în mod constant în moduri care implică faptul că se referă la o definiție clară, derivată empiric. Dar ambele se referă de fapt la o etică a precauției, nu la o definiție precisă din punct de vedere științific a ceea ce constituie un climat stabil sau a modului sau momentului în care o climă mai caldă devine periculoasă.

Ideea că Holocenul a fost unic de stabil se referă doar la perioada glaciară anterioară, care a durat practic întreaga existență a speciei umane. Holocenul a fost mai cald și mai stabil decât perioada anterioară, în timpul căreia o mare parte din suprafața terestră a emisferei nordice a fost acoperită de gheață. Dar nu există nicio dovadă că climatul Holocenului a fost mai stabil decât perioadele interglaciare anterioare. Nici că a durat mai mult.

Într-adevăr, geologii se referă adesea la Holocen nu ca la o perioadă distinctă, ci mai degrabă ca la cea mai recentă perioadă interglaciară a epocii anterioare, Pleistocenul. Ceea ce a schimbat clima nu a fost ciclul sistemului terestru între perioadele glaciare și interglaciare, care a avut loc destul de regulat în ultimele 2 milioane de ani ale epocii Pleistocenului. Am fost noi.

În timpul celei mai recente perioade interglaciare, oamenii au inventat agricultura, care a permis creșterea semnificativă a populațiilor umane. Am defrișat suprafețe mari de pădure pentru a face loc agriculturii, crescând foarte treptat nivelul de dioxid de carbon din atmosferă. Acest lucru a împiedicat probabil ca Mica Glaciație să devină următoarea perioadă glaciară, prelungind perioada interglaciară suficient de mult pentru ca oamenii să descopere și să exploateze combustibilii fosili, ceea ce a crescut foarte mult cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă și a asigurat că această perioadă interglaciară actuală va mai dura încă mii de ani.

În această privință, Antropocenul, în pofida diverselor dezbateri stratigrafice cu privire la punctul său de plecare, nu reprezintă ruptura de Holocen pe care mulți o sugerează. Holocenul este mai bine caracterizat ca Antropocenul timpuriu, o perioadă distinctă de perioadele interglaciare anterioare ale Pleistocenului, deoarece oamenii au început să refacă mediile terestre la scară largă și să crească concentrațiile de gaze cu efect de seră în atmosferă.

Dar indiferent dacă Holocenul este considerat ultima perioadă interglaciară a Pleistocenului sau începutul Antropocenului, acesta nu a fost nici mai stabil, nici mai longeviv decât perioadele interglaciare anterioare din timpul Pleistocenului. Atunci când oamenii avertizează că temperaturile de astăzi sunt mai ridicate decât în orice alt moment din ultimii 2 milioane de ani, ceea ce spun ei este pur și simplu că clima este acum mai caldă decât a fost în timpul scurtelor perioade interglaciare ale Pleistocenului, o epocă dominată de glaciațiuni.

De asemenea, nu există motive întemeiate să credem că acele scurte condiții din Holocen au constituit un climat optim pentru bunăstarea oamenilor. Condițiile climatice care au coincis cu dezvoltarea agriculturii de către mici grupuri nomade de oameni acum 10 000 de ani nu au fost unice pentru Pământ sau chiar pentru Pleistocen. Ele au fost unice doar pentru Homo Sapiens, care a evoluat din speciile umanoide anterioare în momentul în care începea ultima perioadă glaciară extinsă.

Condițiile din Holocen, care au coincis cu apariția agriculturii și a civilizațiilor umane complexe, la rândul lor, nu ne spun aproape nimic despre gama de condiții în care ar putea prospera o lume cu 8 miliarde de oameni, avansată din punct de vedere tehnologic și interconectată la nivel global. Într-adevăr, indiferent dacă planeta a intrat într-o nouă epocă geologică numită Antropocen în ultimii 400 de ani sau în ultimii 10 000 de ani, dovezile din ambele cazuri ar sugera că o climă în încălzire, una care a fost mai caldă, practic de la început, decât orice climă experimentată anterior de oamenii moderni din punct de vedere anatomic, a fost una în care societățile umane au prosperat. 

Așadar, ce face clima periculoasă?

În discursul despre climă, climatul stabil al Holocenului este contrapus spectrului încălzirii periculoase care are loc în prezent. Încălzirea periculoasă nu se referă la niciun prag bine stabilit dincolo de care se întâmplă anumite lucruri periculoase. Mai degrabă, construcția Holocen stabil/încălzire periculoasă este de fapt tautologică. Încălzirea climei este considerată periculoasă, prin definiție, deoarece este mai caldă decât Holocenul.

Dar nu există nicio dovadă anume că climatul de astăzi, cu o temperatură globală medie de 15,1 grade Celsius, este mai puțin stabil sau mai periculos decât era în anii 1950, cu o temperatură medie de 14,1, sau în anii 1900, cu o temperatură medie de 13,8. Este doar mai cald, ceea ce înseamnă că temperaturile scăzute nu vor mai fi la fel de reci, iar temperaturile ridicate vor fi mai calde. Același lucru va fi valabil și pentru valurile de frig, valurile de căldură și unele maxime și minime din ciclul hidrologic (precipitații extreme și secetă), care sunt strâns legate de temperaturi mai ridicate, deoarece o atmosferă mai caldă poate reține mai mulți vapori de apă. Și, din nou, după majoritatea măsurătorilor pe care le-am putea folosi pentru a analiza impactul pe care clima mai caldă l-a avut asupra societăților umane, cum ar fi pagubele economice normalizate sau pierderile de vieți omenești, ar părea să fie mai puțin periculoasă, nu mai periculoasă.

Ceea ce cauzează de fapt pagube climatice pentru societățile umane nu este abstracția numită temperatura medie globală, o medie statistică sintetică a tuturor temperaturilor variate pe care oamenii le experimentează de-a lungul unui gradient enorm de temperatură în tot felul de locuri diferite. Mai degrabă, este vorba de evenimente climatice aberante sau anormale.

Modurile de viață ale oamenilor în locuri care sunt foarte calde și uscate tot timpul sunt bine adaptate la aceste condiții. Același lucru este valabil și pentru locurile care sunt foarte reci și umede. Luați în considerare faptul că majoritatea deceselor asociate cu valurile de căldură au loc în locuri care nu sunt atât de fierbinți, iar majoritatea deceselor asociate cu valurile de frig au loc în locuri care nu sunt atât de reci. Ceea ce este periculos este lipsa de adaptare la evenimente extreme anormale, nu extremitatea relativă a evenimentului.

Prin urmare, măsura în care un climat este „stabil” și asociat cu condiții care sunt mai bune pentru societățile umane decât alternativa depinde de faptul că acel climat are mai puține evenimente anormale sau extreme la care locurile care le experimentează nu sunt bine adaptate. Motivul pentru care un uragan puternic sau un val de căldură extremă este periculos se datorează faptului că nu este un eveniment obișnuit. Un val de căldură extremă în Pittsburgh, de exemplu, este doar vremea de vară obișnuită în Phoenix. Dar dacă un viscol, o furtună de gheață sau o săptămână de temperaturi sub zero grade se instalează în Phoenix, se poate anticipa cu siguranță un carnagiu.

Fenomenele anormale și extreme apar tot timpul și sunt imprevizibile deoarece clima este, și a fost întotdeauna, extrem de instabilă și variabilă. Variația naturală a extremelor climatice, atât între diferite zone geografice și topografii, cât și între acestea, este mult mai mare decât orice ar putea produce în prezent sau în viitor schimbările climatice.

Acesta este motivul pentru care sunt sceptic că vom aplica vreodată în mod serios geoingineria în scenariile de tip „frână în caz de urgență” așa cum aceasta este aproape întotdeauna imaginată atât de susținători, cât și de oponenți. Chiar și două grade în plus de încălzire pe parcursul următorului secol vor avea ca rezultat tendințe în cele mai extreme fenomene care vor fi greu de observat în orice loc dat, deoarece semnalul încălzirii este mic în raport cu zgomotul variabilității naturale.

Din acest motiv, așezările umane care s-au adaptat deja la variații climatice mult mai mari la nivel global de-a lungul deceniilor și secolelor mi se pare că se pot adapta destul de eficient la schimbările pe care încălzirea antropogenă le va produce probabil în următorul secol sau în următoarele două secole, în special având în vedere progresele tehnologice și dezvoltarea economică continue, și cu atât mai mult cu cât previziunile principale privind emisiile și încălzirea în cursul acestui secol estimează acum o încălzire totală de trei grade sau mai puțin față de nivelurile preindustriale.

În mod clar, există multe posibilități de a face mai multe progrese în ceea ce privește reducerea și, în cele din urmă, eliminarea combustibililor fosili și a emisiilor de gaze cu efect de seră care vin odată cu aceștia, ceea ce va fi important pentru protejarea biodiversității, reducerea poluanților atmosferici convenționali și, în general, pentru asigurarea faptului că generațiile viitoare vor avea o climă mai moderată. Însă, odată ce înțelegem influența limitată pe care încălzirea antropogenă o are de fapt asupra magnitudinii majorității extremelor climatice, rolul dominant pe care îl joacă variabilitatea naturală în producerea acestor extreme și capacitățile de adaptare substanțiale și bine demonstrate de care dispun deja societățile umane, devine clar că oamenii sunt capabili să se adapteze la o încălzire destul de mare.

Totuși, faptul că suntem din ce în ce mai bine adaptați la un climat instabil și periculos nu înseamnă că ar trebui să acceptăm acest lucru. De ce să ne mulțumim cu un climat instabil și periculos când am putea avea unul mai stabil și mai puțin periculos? °

Variabilitatea naturală a climei este periculoasă și costisitoare

Contrar afirmațiilor constante conform cărora fenomenele climatice extreme și impactul care rezultă din acestea sunt cauzate de schimbarea climei, suma totală a costurilor umane și economice asociate cu fenomenele meteorologice extreme și alte evenimente climatice este dominată în mod covârșitor de variabilitatea naturală a climei, nu de schimbarea climei. În 2023, costurile economice globale cauzate de fenomenele meteorologice extreme au depășit 250 de miliarde de dolari. Aceste costuri au crescut substanțial în ultimele decenii, aproape în întregime din cauza creșterii globale a economiei mondiale și a urbanizării continue. Populațiile globale mai numeroase și mai bogate trăiesc din ce în ce mai mult în orașe situate în zonele de coastă și în zonele inundabile și sunt mai expuse la numeroase pericole climatice.

Cea mai mare parte a acestei variabilități naturale este greu de prevăzut, cu atât mai puțin de influențat, și rezultă din variații aleatorii în mișcarea energiei între oceane și atmosferă și pe suprafața planetei. Cu toate acestea, un fenomen care este ceva mai ușor de prevăzut este fenomenul ciclic El Niño-Southern Oscillation (ENSO), care influențează pattern-urile meteorologice la nivel global. Ciclul ENSO este asociat cu secetele din bazinul Amazonului și Indonezia, cu precipitațiile din California și din vestul Statelor Unite, cu frecvența și intensitatea uraganelor din Atlantic și cu multe altele.

În prezent, este bine stabilit faptul că condițiile generate de un El Niño puternic (faza caldă a ciclului ENSO), generează costuri substanțiale pentru economia mondială. Un studiu recent a concluzionat că variabilitatea ENSO a costat economia mondială în medie 0,06% din PIB-ul anual între 1960 și 2019 și un total de 13,5 trilioane de dolari în această perioadă. Peste jumătate din această sumă a fost reprezentată de trei cicluri extreme El Niño, 1982/83, 1997/98 și 2015/16. Există, de asemenea, dovezi solide potrivit cărora condițiile generate de evenimentele La Niña puternice pot produce, de asemenea, o creștere semnificativă a costurilor economice legate de climă.

Estimările economice precise de acest tip, în special atunci când estimează impactul economic la ani de zile după producerea evenimentelor climatice în cauză, nu ar trebui luate prea în serios. Dar este clar că variabilitatea naturală ENSO duce la pierderi semnificative de vieți omenești și daune economice. Se pare că variabilitatea ENSO este un fenomen pe care am putea să îl atenuăm.

Eliminarea efectelor El Niño

Geoingineria solară a fost discutată aproape exclusiv ca o metodă de încetinire sau inversare a schimbării climei. Dar nu este o soluție permanentă. Practic, toate intervențiile de geoinginerie implică intervenții cu durată scurtă de viață, care dispar relativ repede dacă nu sunt susținute. Particulele de sulf injectate în stratosferă rămân acolo doar aproximativ un an și ar trebui să fie injectate continuu pentru a limita încălzirea. Strălucirea norilor marini, subiectul experimentului anulat din Alameda, durează doar câteva săptămâni sau luni.

Ca soluție climatică, geoingineria este o măsură de rezervă pentru reducerea încălzirii până când emisiile de gaze cu efect de seră pot fi reduse la zero sau chiar eliminate din atmosferă. Dar, deoarece chiar și scenariile foarte agresive pentru a obține emisii nete zero la nivel global vor dura zeci de ani, aceasta înseamnă că măsurile de geoinginerie, fie prin injectarea de aerosoli în stratosferă, fie prin luminarea norilor marini, trebuie să fie susținute timp de zeci de ani sau, eventual, mult mai mult. Un studiu recent a constatat că, în marea majoritate a scenariilor de atenuare ale IPCC, geoingineria ar trebui să fie menținută cel puțin un secol.

Problema este că, dacă începem geoingineria și apoi ne oprim, încălzirea evitată va reveni imediat. Doar că, în loc să revină treptat, va reveni imediat. Un deceniu, două sau trei de încălzire s-ar materializa în câțiva ani într-un un fenomen numit șoc final. Iar șocul final este exact genul de fenomen climatic la care știm că societățile umane sunt cel mai puțin rezistente, spre deosebire de o schimbare treptată sau o intensificare a fenomenelor climatice care apar mai regulat sau mai previzibil.

Cu toate acestea, în contextul unui fenomen ciclic precum ENSO, mai degrabă decât al unei tendințe seculare precum încălzirea antropogenă, șocul final devine o caracteristică, nu un defect. Geoingineria solară pentru moderarea sau anularea unei faze El Niño în curs de dezvoltare ar trebui să dureze doar câteva luni, poate un an. Pe măsură ce ciclul se îndreaptă din nou spre La Niña, încetarea geoingineriei ar duce la o intensificare de scurtă durată care ar modera la rândul său faza La Niña a ciclului. În plus, dacă am decide să punem capăt brusc acestui tip de geoinginerie, sistemul ar trebui pur și simplu să se echilibreze și să revină la starea sa inițială, nu să treacă la o nouă stare.

Există motive întemeiate pentru a nu dori eliminarea completă a ENSO. Tot felul de funcții ale ecosistemelor de pe întreaga planetă au evoluat odată cu fluctuațiile de temperatură și ciclurile hidrologice determinate de ENSO. Dar având în vedere cât de mult din costul social al ENSO este asociat cu evenimentele El Niño puternice, moderarea evenimentelor puternice ar putea aduce beneficii sociale foarte semnificative, fără prea multe dezavantaje pentru oameni sau pentru lumea naturală.

Cea mai probabilă modalitate de a face acest lucru ar fi prin creșterea luminozității norilor marini, nu prin injectarea de aerosoli stratosferici. Un studiu care urmează să fie publicat concluzionează că strălucirea norilor marini ar fi putut fi utilizată în mod eficient pentru a atenua în întregime evenimentele El Niño din 1997/98 și 2015/16, readucând oceanul sudic la o stare neutră ENSO. Dar geoingineria la o scară capabilă să atingă o stare neutră nu ar fi necesară. Simpla reducere a intensității evenimentelor puternice El Niño și La Niña ar fi probabil suficientă pentru a atenua majoritatea costurilor sociale care rezultă din fenomenele ENSO. Amintiți-vă că peste jumătate din costurile asociate cu ENSO în ultimii 60 de ani sunt asociate cu doar trei evenimente El Niño extreme.

Ideea de a modera ENSO este, desigur, în cel mai bun caz, un experiment de gândire. Nu avem nicio idee dacă am putea modera eficient ENSO prin luminarea norilor marini din Pacificul de Sud și nici cât ar costa să facem acest lucru la o scară care să afecteze în mare măsură evenimentele ENSO puternice. Dar același lucru este valabil și pentru diversele noțiuni conform cărora am putea utiliza geoingineria solară pentru a evita o urgență climatică.

Împotriva aroganței precauționiste

O mare parte din argumentele în favoarea atenuării schimbărilor climatice și împotriva geoingineriei solare sunt de natură preventivă. Sistemul climatic este prea complex pentru a fi pe deplin înțeles, cu atât mai puțin pentru a fi gestionat, iar credința că ne-am putea adapta sau că am putea folosi geoingineria pentru a evita încălzirea climei este o aroganță. Atât schimbările climatice, cât și geoingineria reprezintă experimente vaste și incontrolabile.

Dar principiul precauției în sine se bazează și pe un fel de aroganță. La urma urmei, ideea este că ar trebui să acționăm în cadrul unui sistem complex precum climatul global numai după ce înțelegem pe deplin consecințele acțiunilor noastre. Acest lucru presupune că suntem capabili să facem acest lucru. Cu alte cuvinte, aroganța precauției presupune că putem studia și înțelege un sistem complex de la o anumită distanță, fără a acționa în cadrul acestuia. Aceasta nu este doar o rețetă pentru a nu acționa niciodată. Presupune, de asemenea, o viziune de zeu asupra sistemelor în care existăm.

Dar nu există niciun laborator pe Pământ în care să putem testa diverse acțiuni fără nicio consecință posibilă. Modelele climatice sunt, în cel mai bun caz, o hartă, nu un teritoriu. În lumea în care trăim de fapt, putem înțelege sistemele unice și complexe în care trăim doar acționând în cadrul lor. Luăm măsuri și vedem ce se întâmplă. Dacă acestea produc rezultatele pe care ni le dorim, facem mai multe. Dacă nu, sperăm să ne oprim. Pe măsură ce creștem amploarea acelor acțiuni, rezultatele se schimbă. Uneori, lucrurile care par să funcționeze la scări foarte mici nu funcționează la scări mai mari. Uneori, acestea produc rezultate nedorite și neanticipate pe măsură ce se extind.

În ultimul deceniu, de exemplu, ne-am angajat într-o formă neintenționată de șoc terminal, curățând multe surse de poluare a aerului cu sulf asociate cu industria și transportul. Reducerea rezultată a emisiilor de aerosoli de sulf pare să fi accelerat încălzirea. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să încercăm să reducem poluarea cu sulf. Viața este complicată. Există întotdeauna compromisuri. Dar este, de asemenea, adevărat că nu știm prea multe despre astfel de lucruri până când nu facem ceva în lume și vedem ce se întâmplă.

Acesta este modul în care am creat o planetă care este mult mai locuibilă pentru locuitorii săi decât cea cu care am început – prin încercări, erori și experimente. Acesta este modul în care am inventat uneltele, agricultura și majoritatea celorlalte tehnologii. Și este practic opusul modului în care ne gândim și vorbim despre geoingineria solară, ca o soluție deus ex machina la jocul pasional care este problema climei, o soluție complet teoretică la o criză existențială care este, de asemenea, complet teoretică.

În schimb, fără rolul său de piesă de teatru în diversele bătălii ideologice din cadrul discursului climatic, am putea ajunge să vedem unele eforturi de gestionare a radiației solare, cum ar fi luminarea norilor, mai mult ca însămânțarea norilor sau plantarea de copaci, ca o modalitate de a modera unele dintre variațiile naturale extreme ale sistemului climatic în care trăim astăzi – ceva de făcut, sau cel puțin de încercat, pentru a vedea dacă ar putea produce unele beneficii în lumea reală aici și acum.

Va funcționa? Cine știe. Dar, fără riscul unui șoc final care să ducă la o revenire rapidă a temperaturii globale, consecințele unei astfel de acțiuni devin mult mai puțin semnificative. Și, cel puțin, vom învăța probabil o mulțime de lucruri utile despre sistemul climatic pe care nu le putem învăța prin exerciții din ce în ce mai elaborate de modelare climatică.

Ted Nordhaus (născut în 1965) este un important gânditor global în domeniul energiei, mediului, climei, dezvoltării umane și politicii. Este fondator și director executiv al Breakthrough Institute și coautor, împreună cu Michael Shellenberger, al An Ecomodernist Manifesto. Unchiul său, profesorul William Nordhaus (Yale University) este laureatul Premiului Nobel în Științe Economie (2018) pentru „integrarea schimbării climei în analiza macroeconomică pe termen lung”.

Articolul pe care l-am tradus –  Yes, We Should Try to Control the Weather – a fost publicat pe 10 iulie 2024. La solicitarea mea, autorul mi-a acordat permisia traducerii și publicării pe Contributors.ro.

Definiția actuală a „schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO₂ din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.