„A plesnit-o Piticu’ ”. Era mare înghesuială la ieșirea de la premiera unui spectacol de teatru care lăsase pe toată lumea cu gura căscată. Domnul nu e foarte în vârstă, nu-l cunosc dar cu siguranță că este vreun actor, scenograf sau coregraf, ochelarii cu lentile groase „ca sticla de sifon” și cu rame galben electric, chelia cu plete pînă la umeri și jacheta tip safari nu lasă nici o îndoială. Cu atât mai mult cu cât Piticu’ nu-i spun vedetei noastre decât cei apropiați. Un succes fără discuție, regizorul, nu prea înalt, era de fapt un mare talent recunoscut, un spiriduș al scenei românești de multă vreme confirmat și pe cale de clacisizare încă de atunci, cu aproape 10 ani în urmă. Dar era mereu un artist care risca totul (altfel nici nu cred că se poate) la fiecare nouă punere în scenă, și care nu ezita să expună în fața publicului nu doar textul cine știe cărui dramaturg, dar și propria sa reputație. Miza era de fiecare dată totală. Avea curajul de a fi mereu altul conform motto-ului „totul sau nimic”. Erau evident și căderi, asta o știam toți chiar când, cu discreție de îndrăgostiți, ezitam să ne-o recunoaștem și nouă înșine, dară-mi-te să mai și vorbim despre asta. Uneori (de cele mai multe ori ziceam noi, fanii lui înrăiți) îi ieșea (o plesnea!) alteori, nu prea. Asta este situația, asta e viața, mergem mai departe. Dar acum fără nici un dubiu, era un mare succes, o plesnise!
Tatiana Niculescu despre Noica… Grea treabă! Ce i-o fi trebuit? Oricum nu va ieși bine din afacerea asta, scandalul este garantat. Or i se va reproșa (de la stânga) că face apologia unui om de o moralitate îndoielnică, or va fi acuzată (de la dreapta) de blasfemie. Una din două sau chiar amândouă deodată. La lansarea de carte de la Bookfest nu am fost de față dar aud că și-a îndemnat publicul să sa nu citească și mai ales să nu cumpere cartea, ca un nou Spirache Necșulescu din „Titanic vals”, care, la mitingul electoral, își ruga concetățenii să nu cumva să-l aleagă deputat. Simpatic, un gest de marketing rafinat, sau o vorbă scăpată la nervi?
Nu cred că am citit tot ceea ce a scris Tatiana Niculescu. Poate una-două dintre cărțile domniei sale să-mi fi scăpat. Dar am citit multe, o admir și o invidiez: a reușit să aducă verva de jurnalist în lumea cercetării istorice, a reconstituirilor biografice și a analizei ideilor. Are, fără îndoială, contribuții de cea mai mare valoare. Și are, desigur, și talentul de a-și pune lumea în cap. Cea mai grozavă dintre cărțile domniei sale (după părerea mea), cea despre Arsenie Boca, i-a adus aspre mustrări din partea BOR iar „Nopțile patriarhului” va fi făcut cu siguranță pe câțiva dintre semizeii medicinei românești să ridice o sprânceană. Care va să zică, așa cum îi șade bine unui jurnalist de la BBC, curajul nu-i lipsește.
Una peste alta, curios din fire, mă apuc să citesc cartea.
După primele 30 de pagini scriu unui prieten. „Citesc mongrafia Noica a Tatianei Niculescu. Începe bine dar parcă sunt aglomerate prea multe detalii de biografie ale unor rubedenii obscure. Să vedem încotro merge…”
Și am văzut.
Pe formidabilul meu unchi îl chema Aristide. Era cărturar de mare clasă, lingvist de fapt și de drept. Unul căruia i s-a deschis la un moment dat perspectiva unei cariere universitare. Tot ceea ce trebuia să facă era să devină membru al Partidului Comunist Român. A refuzat și a rămas un mărunt funcționar, „un trepăduș, asta sunt eu” avea să-mi spună toată viața. Avea o bibliotecă enormă. Bibliotecă aveam și noi acasă dar a lui era ticsită cu tratate de lingvistică comparată („comparată cu ce” se întreba băiatul de 14 -1 5 ani care eram), și tot felul de volume de filozofie, logică. Și literatură. Biblioteca se întindea pe pereții a trei camere ale apartamentului de bloc din Drumul Taberei. Erau, desigur, și o mulțime de romane. Mie atunci îmi plăcea mult Dostoievski, dar curios lucru, Dostoievski lipsea. Nu avea nici o carte de vreun autor rus cu o excepție: Anna Karenina. Atât. Nu a vrut niciodată să-mi explice de ce. De câte ori l-am întrebat a chicotit și mi-a spus că „nu este loc pentru toate”. Așa că în biblioteca lui de 3000 de volume nu era loc pentru autorii ruși.
Prin anii 1970 m-a chemat în vizită și mi-a spus că, după părerea lui, ar fi bine să-l citesc pe Noica. „Aha, ceva filozofie” am zis eu ca să arăt că eram oarecum în cunoștință de cauză. ”Da… știi, cred că era mai mult scriitor decât filozof. Dar vei vedea… Vei citi și vei vedea”.
Am citit și am văzut. Acele cărți au fost o lumină pentru mine, Noica a devenit deîndată vestitorul lumii mai înalte, folosea cuvintele limbii române într-un fel care până atunci nu știam că este cu putință. Am cerut (și am primit) și altele. „Știi, Noica a fost deținut politic. Ca bunicul tău”. Da. Bunicul, avocatul Neculai Vasilescu, fost fruntaș țărănist, fusese la Canal. „Mda… a fost greu pentru el. Dar se spune că Noica… a tras pe mulți după el în pușcărie”.
Nu am știut exact ce înseamnă acest „Noica a tras pe mulți după el”. Au trebuit să treacă 50 de ani și să citesc cartea Tatianei Niculescu ca să înțeleg, în sfârșit, ce a vrut să spună unchiul Aristide.
Pentru că Tatiana Niculescu se prezintă cu temele făcute complet și exact. Nu doar că se documentează dar interpretează și te face, dacă nu să înțelegi (sunt unele lucruri dincolo de puterea de înțelegere a unui om normal) atunci măcar să iei notă de fapte.
Noica și elevii săi au apărut în viața mea pe vremea când aveam 15-20 de ani. Erau superstarurile diafane aterizate din magicul regat al adevărului, al culturii, al filozofiei. Adică a tot ce e mai frumos pe lume. Alte glasuri, alte cuvinte, în sfâșit se discutau idei și nu lozinci. Totul mirosea a autentic în cărțile lor apărute, printr-o fericită întâmplare, în plină lume a imposturii și propagandei comuniste atotstăpânitoare. Mare a fost bucuria când, câțiva ani mai târziu, a apărut Jurnalul de la Păltiniș. Eroii mei, până de curând doar nume pe niste cărți, prinseseră chip, se mișcau, trăiau. Erau aievea. Aproape un Mântuitor cu câțiva Apostoli…
Eram prea tânăr ca să înțeleg întrebările unchiului Aristide. Cum de fusese cu putință? În cei mai negri ani ai comunismului, ai ceaușismului? Cum devenise Noica subit din victima universului carceral un superstar cultural publicat, tolerat?
Evident, imaginea era aceea a înțeleptului ascet rupt de cele lumești, complet lipsit de interes pentru bani, case sau avere de orice fel, izolat în splendida lume a filozofiei: Platon, Kant, Hegel, Heidegger. Generos și pedagog desăvârșit, fără de pată și fără de prihană. Și întrebarea unchiului Aristide (Noica a tras pe mulți după el) îmi părea o acreală de om depresiv și cam depășit de vremuri.
Cartea Tatianei Niculescu dovedește că eram într-adevăr mult prea tânăr.
„Dintr-o ruptură în nivelul de interpretare a aceluiași fapt, trecând prin filtrul ironiei… Arestatul îi livrează Securității pe toți prietenii săi”. „…cei enumerați în timpul interogatoriului sunt, rând pe rând, arestați”.
„La ieșirea din închisoare prima grijă a lui Noica este să-i caute și să îngenuncheze în fața celor care supraviețuiseră, cerându-le, cu lacrimi în ochi, iertare”.[1]
Dostoievski curat. Dar să nu judecăm cu grăbire. Ce se întâmpla în închisorile comuniste întrece cele mai sinistre scenarii ale unor filme de groază. Cine dintre noi ar putea garanta că, după ce este schingiuit doi ani, ar rămâne la cele mai înalte standarde morale? Cum se interpretează kantianul imperativ catogoric dacă ești bătut zilnic la tălpi sau ți se zmulg dinții?
„În funcție de caracterul, priceperea și dispoziția anchetatorului , între interogatorii se aplică diferite forme de tortură: bătăi sistematice pe diferite părți ale corpului.
Noica e bătut sălbatic. ”Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea. Și se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor . Apoi, cu un bici sau cu o cravașă, primeai pe fiecare fesă cîte două lovituri. Prima îți despica pielea; a doua, care cădea pe locul primeia, te făcea să leșini…[2]”
„Am fost atât de impresionată când l-am văzut! Era într-un hal de slăbiciune extraordinară. … bătăile sunt atât de cumplite incât toată închisoarea de la Pitești recunoștea urletele lui Noica. Va fi fost ceva îngrozitor să-l faci pe un om ca Noica să ajungă să urle. El avea foarte multă stăpânire de sine și o demnitate extraordinară”.
Sunt reproduse cu migală documente, jurnale, scrisori, mărturii. Sunt prezentate fapte, și, de cele mai multe ori se evită o critică drastică a personajelor. Rolul de judecător revine cititorului.
Este de necontestat: rolul jucat de Constantin Noica în supraviețuirea filosofiei românești în cele mai grele momente a fost esențial. A constituit un model fertil de „cultură umanistă”, asta este mai presus de orice îndoială.
S-au stârnit deja discuții aprinse ce nu se vor stinge prea curând. „O carte aproape prea obiectivă” vor zice unii. „O fi cum scrie Tatiana Niculescu dar este acum momentul dezvăluirilor ? Oare nu o facem cumva doar ca să ne băgăm în față, să ne aflăm în treabă? Iar începem cu demitizările?!”
Nu știu cât sunt de îndreptățite întrebările. Ce pot să spun este că de multă vreme nu am mai citit un volum de 400 de pagini în 24 de ore. Dinspre partea mea, indiferent cum te situezi în polemica uneori prea emoțională din jurul lui Noica, mie mi-e limpede că biografia lui este un succes. Autoarea a reușit, i-a ieșit, a scos-o cu bine la capăt. Pe scurt, pot să conchid că și domnia sa, ca și simpaticul regizor de odinioară, a „plesnit-o”.
Și, cu sau fără vreo intenție declarată, doamna Tatiana Niculescu ne arată cum se face că Noica nu a fost vreun sfânt. Dar nu pot scăpa de întrebarea dacă nu cumva a vrut, măcar din când în când, în plimbarea lui consacrată ca „turul Păltinișului”, să pară că ar fi unul.
„Am inventat Păltinișul” le spunea elevilor săi, găsind a nu știu câta oară un nume poetic și seducător pentru marele lui proiect „paideic”, de cantonament de performanță culturală. Așa i-am înțeles cuvintele până ce am citit cartea Tatianei Niculescu. Hm, „am inventat Păltinișul”; candoare, plastică, tandrețe, iubire de cultură și unii de ceilalți. Și-a atins obiectivele de „antrenor cultural” și seducătorul Dinu Noica a schimbat definitiv și viața ucenicilor săi și a dat o direcție nouă culturii române. Dar parcă nu îmi mai vine acum atât de ușor să exclud un sens scenic al vorbelor lui.
Dacă am spus cândva admirativ despre un regizor că „a plesnit-o”, mă gândesc că poate „școală filosofică” înfăptuită în anii 1970 a avut și ea o dimensiune regizorală. Pentru care mica stațiune cocoțată la 1400 de metri altitudine în munții Cindrel s-a dovedit a fi decorul cel mai potrivit. O invenție neasumată explicit, cel puțin din ceea ce știm până acum. Dar să ne amintim, doamna Tatiana Niculescu ne atrage atenția la „măștile lui Constantin Noica”. Măștile actorilor de la nașterea teatrului, nu?
[1] Tatiana Niculescu. Viețile și morțile lui Constantin Noica, Humanitas,2026, p. 187
[2] P 181
