O surpriză editorială vine din partea Tatianei Niculescu. Viețile și morțile lui Constantin Noica este prima biografie critică închinată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale secolului trecut. Greu încadrabil, mizând mereu pe o „naivitate” bine jucată, oscilând între plăcerile cele mai lumești și aerul rarefiat al culturii înalte, dedicându-și viața căutării unui sens al ei, Noica se dezvăluie în această carte ca un erou al timpurilor lui, pe care le parcurge cu privirea înfiptă înainte și cu speranța unei izbăviri care va să vină.
De ce spun „timpurilor”? Pentru că destinul lui Noica se suprapune istoriei vitrege pe care a trebuit s-o suporte în toate variantele ei: rătăcirile legionare din tinerețe, detenția, tortura, eliberarea, relația cu „noua lume” și cu absurditățile ei, vizitele în străinătate și micile conflicte benigne cu prietenii exilați care nu-i înțeleg pe deplin atitudinea conciliantă cu regimul, bătrânețea, antrenamentul cultural pe care îl propune unor tineri înzestrați, boala, sfârșitul. Pare că întreaga lui biografie se hrănește din aceste fragmente de timp pe care dorește cu ardoare să le stăpânească. Ce face Tatiana Niculescu în acest volum remarcabil, cu o acribie și cu o atenție impresionante, este că arate cum o personalitate uriașă găsește mereu portița salvatoare pentru a-și duce la capăt proiectul. Este o poveste despre ambiție și despre multiplele conduite ale unui om care simte că trebuie să pregătească terenul pentru un viitor mai blând.
E cu atât mai surprinzătoare această carte a Tatianei Niculescu cu cât ea creionează destinul unui om pe care nu-l interesa biografia decât în măsura în care ea putea sluji unui interes mai înalt decât micile izbânzi cotidiene. Încrederea lui Noica într-un soi de „etic pur”, care sacrifică destinul individual pe altarul marilor cuceriri culturale, e cel mai bine ilustrat în „reproșul” pe care i-l face lui Mircea Vulcănescu pentru că, în pușcărie, salvează un tânăr de la moarte, alegând să moară în locul lui. Autoarea detectează în această atitudine (șocantă la prima vedere) o congruență perfectă cu felul de a fi al lui Noica, manifestat în concesiile pe care le face fie regimului legionar, fie celui comunist (contribuie cu texte atât la Buna vestire, cât și la Glasul Patriei), în virtutea ideii pe care o are despre rostul omului de cultură pe lume. În ceea ce-l privește pe Noica – pare să spună autoarea – nimic nu e mai important decât ideea unei desăvârșiri prin cultură, care ulterior va putea iradia înspre ceilalți. Acest altruism înalt etic e mobilul tuturor acțiunilor lui, chiar dacă ele par uneori de neînțeles celor din aceeași „barcă” ideologică sau din aceeași patrie spirituală anti-totalitară.
La fel ca în cazul celorlalte volume ale ei, Tatiana Niculescu reușește și aici o obiectivare exemplară în ceea ce privește personalitatea celui evocat, în sensul că nicăieri cititorul nu va ghici opinia personală a autoarei despre personaj. Tatiana Niculescu se mișcă prin viața lui Noica aidoma unui cameraman care înregistrează fără interpretare ceea ce vede. Efortul colosal pe care l-a depus scriitoarea pentru scrierea cărții e dat de vizitarea sutelor și miilor de pagini care s-au scris despre Noica și pe care încearcă (și reușește) să le dispună într-un sistem coerent. De altfel, acesta e și unul dintre crezurile lui Noica, filozoful care a încercat să-i convingă pe discipolii săi de la Păltiniș că e nevoie să existe un legato între ideea pe care o ai despre lume (și care trebuie să o așeze într-un mod care nu s-a mai văzut până atunci) și viața dedicată slujirii acesteia. Pentru asta, Noica pare dispus să neglijeze tot ce ține de „micuțisme” (chestiuni mărunte care alcătuiesc biografia unui om și care, de fapt, nu contribuie cu nimic la înfăptuirea planului), ajungând în postura de a-și privi uneori până și căsnicia și relațiile amoroase ca pe niște obstacole care îl împiedică temporar de la proiectul lui de viață.
Relațiile cu discipolii lui de la Păltiniș se circumscriu acelorași „reguli”. Visul lui Noica a fost să creeze o școală în care să nu se predea propriu-zis nimic și în care cunoașterea să se nască din dialoguri libere (în urma lecturii marilor cărți ale omenirii); aceste dialoguri au rolul de a-i „antrena” pe tinerii din preajma lui în virtutea unei perpetuări, peste generații, a învățăturilor capabile să-i transforme în adevărați vectori culturali. Pregătirea lor pentru un „ceas mai bun al istoriei” are un sens mai profund decât modelarea unor minți tinere: ea este atât soluția de rezervă, de salvare individuală, în cazul în care istoria rămâne vitregă, cât și – în cazul trecerii „pe celălalt mal al istoriei” (sintagma e a lui Gabriel Liiceanu) – garanția ieșirii acestora la liman, neîntinați și dispuși să împartă cu ceilalți darurile primite. E totodată și o pledoarie pentru marea cultură europeană, la care cultura română trebuie să se ralieze negreșit. Tatiana Niculescu descrie cu exactitate acest plan explicit al lui Noica: „<În catacombele spiritului> de la Păltiniș, Noica îndrumă, subtil, excentric, subversiv, destinul unei generații, pregătindu-i așezarea în <patria fără granițe a culturii europene>. Instruirea discipolilor are drept obiectiv supraviețuirea plăpândei culturi române prin europenizarea ei într-un limbaj propriu, pentru care Noica pune în joc o întreagă recuzită pedagogică, un profil de Socrate din spatele Cortinei de Fier, precum și <echipamentul>, tehnicile, limbile străine, lecturile lui din marea literatură occidentală, harul oralității, bogăția și prospețimea limbii române.”
Un punct de cotitură în destinul acestui om este surprins de Tatiana Niculescu în pagini de o tandrețe intrinsecă. E vorba despre despărțirea de maestru, odată cu publicarea de către Gabriel Liiceanu a Jurnalului de la Păltiniș. Autoarea explică felul în care Noica se raportează la această ieșire din matcă a discipolului favorit, și anume cu un amestec de admirație, de eliberare și de uimire. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Gabriel Liiceanu, Noica vorbește despre „o crimă perfectă”, dar „fără nici o urmă de violență”. Un paricid perfect. Tatiana Niculescu observă atenția lui Noica pentru alegerea cuvintelor celor mai potrivite, dar și felul în care se lasă pradă emoțiilor: „Deși Noica își potrivește adânc cuvintele, emoția e vădită și iese la iveală cu atât mai mult în ultimul rând al scrisorii, unde, la fel cum, la începutul întâlnirii lor, îl proiectase în Gabriel Liiceanu pe fiul lui, numindu-l atunci cu numele monahal al aceluia, Rafail, acum îl <dezleagă> pe Liiceanu de povara de a-i fi ținut locul, într-un act, la rându-i, de despovărare paternă: <Ca la plecarea lui Răzvan, binecuvântez clipa despărțirii. Cu nesfârșit drag, al tău C.N.>”.
Cartea Tatianei Niculescu pune reflectorul, fără nici un fel de concesie, asupra vieții acestui om providențial al culturii române. Etalându-i atât defectele, cât și marile lui calități, Viețile și morțile lui Constantin Noica vorbește în primul rând despre „săgeata” metafizică pe care Noica a azvârlit-o în lume. Interpretarea din finalul cărții a parcursului vieții lui, printr-o uimitoare paralelă cu basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte se împlinește în unele dintre cele mai frumoase pagini despre destin din literatura română recentă.
Una dintre temele preferate ale lui Noica a fost aceea că scopul oricărui intelectual este să-și păstreze nealterate harurile și, atunci când lumea se reașază în cursul ei firesc, netulburată de mâlurile istoriei, să le împrăștie cu generozitate în beneficiul celorlalți. Discipolii lui i-au urmat lecția: după căderea comunismului, au întemeiat instituții, au devenit intelectuali publici, au luptat pentru ieșirea din bezna totalitarismului și pentru învățarea alfabetului democratic într-o țară măcinată de tarele istoriei. Dacă vorba lui Gabriel Liiceanu (potrivit căreia Constantin Noica este ctitorul spiritual al Humanitas) e adevărată, atunci Tatiana Miculescu a făcut cel mai frumos dar pe care un autor îl putea face editurii.
O reușită literară și documentară, Viețile și morțile lui Constantin Noica ne arată cum spiritul pur poate traversa nestingherit nedreptățile istoriei și cum, odată eliberat, se constituie în singura rațiune de a fi.
(Tatiana Niculescu, Viețile și morțile lui Constantin Noica, ed. Humanitas, 2026)
