Motto: Omul nu scapă niciodată din construcția sa psihologică, dar poate ajunge să o cunoască atât de bine încât să nu-i mai fie prizonier.
Cu ocazia cărții pe care am făcut-o împreună, Ion Vianu spunea, la un moment dat, că libertatea are valoare doar într-un sistem opresiv, dar și-o pierde într-un sistem în care este garantată. Lucrul m-a uimit și contrariat, căci îmi zguduia o certitudine. Doar că înțelesesem greșit. Domnul Vianu nu spunea că libertatea își preschimbă valoarea, ci că poți căpăta conștiința ei deplină doar dacă experimentezi ambele condiții de existență, cea într-un mediu opresiv și cea într-un mediu în care ți-e gata furnizată.
Libertatea este un concept tulbure, căci poate fi definit în mod diferit în funcție de locul din care o privești. Iar locul din care o privești este ori unul al experiențelor personale, ori unul al ideii. Poți vorbi speculativ despre libertate, din afara experienței – despre ceea ce îți imaginezi că este sau ar trebui să fie – sau poți vorbi din interiorul ei. Cele două perspective pot da imagini diferite. Problema intervine atunci când, folosind unul și același cuvânt, preopinenții cred că vorbesc despre același lucru. Două minți aflate în deschidere una față de alta vor reuși să dialogheze, căci inadvertențele vor fi escaladate, iar gândul comun va fi construit în dialog, depășind gândurile ambilor. Dar atunci când una dintre părți nu poate depăși convingerea că are dreptate, dialogul nu mai e posibil, căci se transformă în luptă și fiecare gând în parte va fi nevoit să rămână în îngustimea minții lui, apărându-și adevărul de sine.
Dacă apelez la o astfel de introducere este pentru că vreau, dintru început, să mă apăr: nu am pretenția că voi rosti adevărul despre relația Noica – Liiceanu și urmările ei în cultura română, ci voi spune doar ceea ce cred, gândind cu mintea mea și cu cunoștințele mele, dar și cu experiența personală legată de cea care a fost numită „o carte cult”: Jurnalul de la Păltiniș. O carte fenomen, căci depășea, în epocă, tot ceea ce exista pe piața de carte. După mine, o carte devine fenomen mai degrabă după impactul pe care-l produce, după ceea ce lasă în urmă, decât după numărul de exemplare vândute. Cartea asta a îndeplinit ambele criterii: a și fost vândută într-un număr fenomenal de exemplare (fiind traficată, în epocă, contra a două pachete de unt, untul fiind un soi de aur la care nu aveai acces), a și produs cutremure de ființă, dacă nu cumva noi forme ale ființei. Ecourile strânse în peste 40 de ani de publicistică la temă o dovedesc.
Există două grile de lectură în care poate fi citit Noica: cea a celui interesat de așezarea lui în contextul vremurilor (biograful, istoricul cultural) și cea a celui care vizează performanța culturală în spațiul filozofiei. Conform zicalei „cartea nu e autorul”, aici apele pot fi lesne separate. Perspectivele nu se întâlnesc în date care să complice demersurile interpretative, așa încât pot avea parte de o analiză limpede și onestă, atât cât e ea omenește posibilă. Problematic devine atunci când îl gândești pe Noica din una dintre perspective, însă făcând apel și la datele celeilalte. Când intrici biografia cu opera, nu doar Noica (cel care a dorit să nu se țină cont de biografia sa), ci niciun scriitor nu mai are șansa de a rămâne un „obiect” corect analizat, pentru că analiza se tulbură cu precipitatele și reziduurile celeilalte perspective. Ca să nu pomenesc de cea dintâi sursă de tulburare, mintea interpretului, cum altfel decât subiectivă și limitată.
Dacă Jurnalul de la Păltiniș a fost receptat drept un eveniment excepțional al momentului a fost nu doar pentru că aducea la lumină unicitatea relației maestru – discipol, ci mai ales pentru că acea relație se petrecuse, iar cartea apăruse în și după ani lungi de negură oprimantă, așa cum au fost asfixianții ani ai comunismului. Momentul apariției este unul de importanță majoră, căci doar atunci, înainte de 1989, ea putea produce efectul pe care l-a produs. Mă îndoiesc că, în ciuda excepționalului său, dacă ar fi fost publicată după 1989, cartea ar fi produs același efect, aflați fiind cu toții în plin delir de libertate și de ofertă venită din toate ariile vieții. Probabil că doar într-un spațiu concentraționar saturat de lipsuri, mai ales de cele spirituale, o asemenea carte se putea releva și revela în cea mai plină lumină a ei.
Când Noica spune, încă de la 23 de ani, în Mathesis, că este un om fără biografie, cum anume poate fi înțeles acest lucru? Drept un om care vrea să se definească nu prin datul său inevitabil, ci doar prin ceea ce poate deveni doar prin sine? Căci a spune că nu ai biografie e, inevitabil, o formă de negare a identității date de descendență, cum implicit – sau mai ales – e și forma perfectă de negare a sumei conflictelor survenite pe această cale. Dar, la Noica, ea devine o devalorizare a contingentului personal prin idealizarea spiritului, adică transformarea tensiunilor afective în construcție intelectuală. O sublimare, așadar, nicidecum o negare. Un fel de spirit pur care, lipsit de balastul biografiei, se de-limitează nu doar de trecut, ci și de constrângerile date de acel trecut. Nimic altceva decât absolutul spiritului, despre el e vorba. (Cu toate că Noica abia în 1948 avea să obțină conștiința spiritului pur, odată cu întâlnirea cu Hegel, fără să realizeze că, odată cu negarea biografiei, el însuși avea să pună în practică acel spirit pur încă de la 23 de ani.) În același timp, un gest de libertate radicală, o declarație de autonomie ontologică: biografia nu e ceea ce ai, ci ceea ce creezi, iar creația e ceea ce gândești, ești chiar tu. Heideggerian, Noica vrea, în zorii tinereții de adult, să fie proiect, nu determinism. Nu accidental, nu întâmplare, nu eveniment, ci gândire. Iar cu asta, devine platonician: existența e în idee. În idei. De unde și obsedanta întrebare pusă celor care îi căutau, ani mai târziu, însoțirea: „Care îți e ideea?” Adică: cu ce anume vrei să te înșurubezi în cultură? Dar existența nu poate fi trăită în lipsa unui etic, căci ar fi un etic gol, unul de dragul eticului, după cum singur o spune într-o discuție cu fiii săi spirituali, la Păltiniș, dându-le exemplul lui Mircea Vulcănescu, din închisoare, alegere în urma căruia i s-a tras moartea. Vom vedea cum arată eticul la Noica și cum se leagă el de ideea de libertate pomenită la început.
Dar mai e ceva cu privire la negarea biografiei, și abia asta contează altfel decât banalele ipoteze de mai sus (pe care le consider a fi adevărate). La recenta lansare a cărții Tatianei Niculescu, Viețile și morțile lui Constantin Noica, Gabriel Liiceanu pune punctul pe i-ul refuzului maestrului de a-și asuma propriul trecut. Și anume, spune domnia sa, faptul că Noica refuza să accepte că, în cazul în care vrei să-ți „fixezi identitatea”, ar fi de folos să recurgi la „mișcătorul din noi, la propria curgere a vieții”, căci „noi nu suntem curgătorul din noi, noi nu suntem râul care curge”, în ciuda faptului că „suntem asta, dar dacă vrei să-ți prinzi identitatea, n-o vei căuta în curgerea vieții, ci în punctele de stabilitate ale ei”. De ce? Pentru că „viața e prea bogată, are bogăția momentelor ei, a episoadelor ei, a decorului schimbător al fiecărei zile, a lui aici și acum care se succed la nesfârșit, ale fiecărei secunde care trece. Unde suntem noi, în toată această fluiditate ucigătoare de viață? Bogăția vieții e destrămătoare.” Deci cariera de gânditor a lui Noica începe la 23 de ani, prin Mathesis, cu această privire asupra propriei vieți, care ajunge la concluzia că nu acolo e omul, în viața de fiece clipă, căci bogăția ei e menită a-i destrăma stabilitatea. Un paradox, desigur, de vreme ce orice filozof are datoria – și chiar Noica o spune – să ia ca material al gândirii propria viață. E ca și cum, privindu-ți viața, ești nevoit să o excepți, exceptându-te, astfel, pe tine însuți din viață. Dar cum să te excepți în timp ce, privindu-ți viața, încerci s-o înțelegi? Căci viața chiar din astfel de bogăție e făcută, materia ei primordială e tocmai fluxul, curgerea, lipsa punctului fix, a malului de care să te prinzi pentru a nu fi luat de vâltoarea „bogăției”. Și despre care bogăție e vorba? Dar nu doar astfel, în vâltoare, viața își secretă substanța, adică suma experiențelor care nu doar destramă, ci îmbogățesc și fac din om ceea ce este? Căci ce ar fi omul purificat de experiențele de zi cu zi, pe care, multe dintre ele, nu el le alege? După Noica, însă, bogăția vieții trebuie eludată. Trebuie să faci abstracție de fluxul cotidian, căci altfel te pierzi, așa cum se pierduse el în magma afectivă. Și pentru că „suflețelul” îi fusese dușman, neputându-i suporta turbulențele din pricina fragilității sale, a preferat să-l excludă, să-l privească drept un rău nenecesar, de care oricine poate face abstracție. De aici, devalorizarea sufletului, a lumii emoțiilor, singura care, de fapt, face din noi oameni. Or ăsta nu poate fi decât glasul unui om extrem de rănit, care-și caută salvarea și, găsindu-și-o, o consideră rețetă universală. Intrarea în idealizare – însă una ponderată, căci mereu cu priză la realitate – a fost calea pe care Noica, făcând abstracție de acea parte care-l încurca, și-a construit cadrul vieții. Ceea ce nu înseamnă că a uitat să iubească. Declarându-și iubirea față de discipoli și față de lume, Noica a iubit. Semn că nimeni nu se poate sustrage „suflețelului” până la capăt.
Un maestru spiritual nu este cel care are menirea de a-și face ucenicul să pășească pe propriile-i urme, duplicând modelul, ci cel care descoperă și înmânează instrumentele cu care ucenicul să-și construiască propriul drum. Și dacă o ecuație maestru – discipol este una întemeietoare de destin este pentru că ea ia naștere nu doar prin pur hazard, ci și prin întâlnirea a două nevoi care, conjugându-se, ajung să se împlinească reciproc. Ce nevoi avea nevoie Noica să-și împlinească? Una era (din datorie morală) cea de „antrenor cultural”, pentru a-i trece celui antrenat dorința de a trăi în forma sa cea mai înalt posibilă, lucru care nu putea fi înfăptuit altfel decât învățându-l să gândească cu mintea lui (ceea ce însemna să-l învețe neatârnarea), în timp ce Liiceanu avea nevoia să-și primească instrumentele prin care năzuințele-i să poată fi turnate-n formă, căpătând chipul său unic. S-a șoptit – ba pe la colțuri, ba asumat, ba apelând la câte un bemol – că Liiceanu, prin Jurnal, aducându-l pe Noica în lumina reflectoarelor așa cum a făcut-o, altfel spus, făcând din el ceva ce nu este, și-a construit soclul pe care să-și înalțe propriul ego. Așa să fi fost?
Pentru a încerca o cât de corectă poziționare etică, cadrul în care trebuie gândită această relație și, întâi de toate, această carte, nu trebuie eludat. Relația dintre ei s-a petrecut într-un anume moment al vieții lui Noica (explicitat nu doar în Jurnal și în „Am inventat Păltinișul!” și pe care nu îl voi trece în revistă) și un anume moment al vieții lui Gabriel Liiceanu (la vârsta de 25 de ani). Asimetria pozițiilor maestru-discipol este nu doar una de la sine înțeleasă, ci ea capătă nuanțe esențiale în contextul istoric în care a fost desfășurată, în speță comunismul, cu tot ce a presupus el pentru fiecare dintre protagoniști. Dacă maestrul avea nevoie să lase urma trecerii sale prin viață, adică sensul unei vieți care nu fusese trăită de pomană, discipolul avea nevoie să ajungă la el însuși (lucru de care Liiceanu s-a ocupat în multe dintre cărțile de după Cearta cu filozofia). Psihologic vorbind, amândoi și-au împlinit nevoile.
Dar, dincolo de hazard, ce anume a construit relația dintre ei, ca ea să capete forma pe care a căpătat-o în analiza publică făcută de alții – acuzatoare sau idolatră – până în prezent? În opinia mea, relația dintre Noica și Liiceanu a fost posibilă grație dinamicii dintre idealizare, proiecție, transfer și contratransfer (luate în înțelesul lor psihanalitic), într-un anume context istoric, cultural și politic, ca cel al României de dinainte de 1989. Pentru Liiceanu, Noica, „antrenorul cultural” care voia să antreneze doar „cai de curse”, deci doar minți alese și nu elevi pur și simplu, cărora să le transmită un proiect al culturii de performanță, a reprezentat, fără îndoială, figura paternă idealizată. Ca salvator simbolic al culturii române, Noica proiectează în discipol, la rândul lui, o imagine ideală a viitorului culturii, dând sens, în acest fel, propriei nevoi și misiuni. Dar ce l-ar fi putut face pe Noica să își dorească așa ceva? Probabil că nu doar nevoia de a se salva în sens existențial, ci și marginalizarea-i culturală a dat naștere nevoii unei compensări înalt sublimate, alături de autoimpusa marginalizare față de propria biografie, negând-o ca și cum l-ar fi încurcat. Amputatându-și trecutul, Noica se va identifica doar cu ceea ce putea lua naștere ca rod al gândirii lui, ca și cum gândirea nu putea avea vreo legătură cu mediul în care acea mintea fusese construită, tocmai cel al biografiei.
Putem crede că există, din partea lui Noica, o anume doză de automitologizare, așa cum reiese ea din Jurnal, ivită pe baza unei potențiale vanități bine temperate, adică fără dorința de a o impune cu orice preț. Dar nevoia mitologizării o fi fost una a lui Noica sau una a discipolului? Și a fost ea, cu adevărat, mitologizare? Adică o poveste atât de bine cusută, încât și-a împlinit proiectul?
Dar care e perspectiva discipolului? La 25 de ani, Liiceanu intră în relație cu Noica cu o foame de absolut (lesne vizibilă până azi, măcar prin infatigabilitatea-i) și cu nevoia de a fi pus pe drumul împlinirii de sine, tipică adolescenței intelectuale întârziate, așa cum singur s-a definit într-o carte, ani mai târziu, ca „postcoce”, necopt, copt prea târziu. Noica devine, astfel, instanța cunoașterii și a sensului, în lipsa căreia discipolul simte că devenirea sa intelectuală nu e posibilă. Îi atribuie, altfel spus, puteri absolute în ceea ce privește calea sa spirituală. Nu doar „model paideic”, Jurnalul este, simultan, și un act de instaurare simbolică a unei filiații, lucru esențial în economia psihică: discipolul devine fiul spiritual al lui Noica, cum Noica însuși îl botează pe Liiceanu cu numele „Rafail” (numele propriului fiu, Răzvan, căpătat după ce luase calea credinței). Adică îl recunoaște și validează în filiație, dându-i, odată cu înscrierea în transgenerațional, un mandat de împlinit. Lucru care e resimțit de către discipol drept o datorie morală absolută față de maestru, dar și una față de sine, în eventual dezacord cu cea față de tatăl simbolic.
Excurs: Dar de ce își căuta Liiceanu un tată, pe care avea să-l găsească în Noica? În Ușa interzisă, dacă nu mă înșel, dar și în cronici care reiau tema, apare o scurtă referință la relația cu tatăl biologic, cum că a existat o distanță afectivă față de tatăl care nu și-ar fi manifestat niciodată, în gesturi, iubirea față de fiu. Tocmai „suflețelul” blamat de maestru este locul de unde nevoia de a-și da un tată mai bun a plecat: rana întemeietoare de destin. Așa cum tot „suflețelul” este locul irumperii proiectului de viață nicasian. Concomitentă reparație&vindecare reciprocă simbolică, cu efect în real.
Astfel, Liiceanu își „construiește” identitatea spirituală în oglinda celui instituit drept cea mai înaltă autoritate – Tatăl –, pe care o transfigurează literar. Dar până la un punct. Până la acel punct în care datoria morală față de tatăl simbolic ajunge în conflict cu datoria față de sine. Abia aici survine clipa unei dificile alegeri, dificilă pentru că despre un conflict e vorba. Cum să faci să împaci un astfel conflict? Rezolvarea stă atât în a nu te nega pe tine, cât nici pe maestru. Aici ar putea apărea sâmburele întrebării: este Jurnalul doar un omagiu al fiului care rămâne îndatorat Tatălui sau și o formă de autolegitimare izvorâtă din nevoi legate de sine? Eu cred că Jurnalul nu este nici una, nici alta, ci actul de naștere a eului spiritual al discipolului, pașaportul pentru viața de dincolo de maestru, cea pe propriile picioare, dovada dobândirii libertății, dovada autonomiei. A maturizării. Dar e cu mult mai mult de atât.
Apărută în plin comunism, într-un moment în care controlul ideologic era total, cartea a avut un impact exploziv pentră că aducea în fața cititorului imaginea unui demers de neimaginat: un paradis al libertății într-un ocean al coerciției, unde tocmai a gândi cu mintea ta era considerat periculos de către regim. Dovada încercării de anihilare a gândirii în nume propriu au fost închisorile de reeducare, saturate de intelectuali și de orori izvorâte din cel mai fecund abject al ființei umane. Acesta e contextul în care a fost posibilă izbucnirea unei astfel de cărți, care devoala tocmai faptul că a gândi nu doar că era posibil sub un regim de control al minților (să ne amintim doar scandalul „Meditației transcedentale” și desființarea facultăților de psihologie din toată țara), ci și că gândirea putea fi dusă la un nivel îndeobște inaccesibil oricărui muritor, căci presupunea achiziții formative nu oricui disponibile, ci, din contră, doar celor puțini. Jurnalul de la Păltiniș a fost dovada că în cultura română încă se putea gândi liber, încă se putea respira vertical, în pofida atrocelor eforturi de orizontalizare a spiritului. E motivul pentru care a devenit o carte-simbol, care propunea nu numai a face cunoștință cu o relație de discipolat, ci mai ales cu un model paideic în cultură. Iar intuiția acestui lucru se înscrie în trena intuițiilor de geniu, și de aceea nu i se poate reproșa autorului premeditarea în avantaj propriu. Căci doar o conștiință care se transcende înțelege că propria experiență e nu doar un model de banală salvare personală care duce la o supraviețuire cu sens, ci, recunoscându-i exemplaritatea, e vorba, de fapt, despre un model universal. Jurnalul nu ia naștere din vanitatea de a aduce în văzul lumii salvarea autorului, excepționalitatea experienței – aceasta ar fi o grilă de infantilă, răuvoitoare și resentimentară, care ar spune mai degrabă ceva despre exeget decât despre carte și personajele ei –, ci din acea intuiție de geniu a faptului că împărtășirea unei experiențe de asemenea calibru, pe care autorul hotărăște să o dăruiască lumii, poate fi de folos și altora.
Așa cum Noica a creat sens din și în non-sens, fiind nevoit să se salveze, așa Gabriel Liiceanu a arătat că totul e posibil și că poate fi obținut nu doar prin însoțirea unui maestru, pe care ai sau nu ai șansa de a-l întâlni, ci poate deveni proiect personal, a cărui rețetă o livra prin intermediul cărții. Jurnalul devine, astfel, nu doar un omagiu adus maestrului, nu doar o rețetă a devenirii, nu doar un simbol cultural, ci și un manifest etic și estetic, redând cultura unui spațiu esențial, cel al dialogului, exigenței intelectuale și al inițierii. Iar asta îl transformă pe autorul ei într-un întemeietor de discurs, nu doar într-un simplu martor. Jurnalul este o reactualizare, în mizeria socială a apogeului comunismului, a pierdutei tradiții europene a formării prin spirit, o reînnodare a ei: transferul modelului de cultură trăită, într-un limbaj care devine formator. În felul ăsta, cartea iese de sub specia suspectului și intră în cea a formei în cultură. Poate că, pentru prima oară în cultura română de după război, ne sunt arătate conceptele esențiale ale culturii europene moderne: vocația, selecția, efortul, fidelitatea, interioritatea, renunțarea care, toate împreună, duc la exemplaritate. În felul ăsta, Noica devine arhetip cultural, garant al culturii în care spiritul este ireductibil, indiferent la mediu, oricât de represiv ar fi el. Căci singurul lucru pe care nimeni nu-l poate confisca niciodată este gândirea. Interioritatea ei.
Aici intervine întrebarea: ce anume e, de fapt, Humanitas? O editură printre multe altele? Aș spune că dacă Humanitas este „templul” ridicat de discipol în jurul acestei idei de cultură, atunci Liiceanu este, prin tot ce a făcut, marele arhitect cultural al edificiului propus, simbolic, de maestru. Garantul ei activ, constructorul continuității. Ceea ce fusese, la Păltiniș, o formă de inițiere spirituală, se deschide, prin Humanitas, ca formă paideică organizată, cu vocație publică. Un act de întemeiere culturală și de valorizare a libertății câștigate prin revoluție. Humanitas e tocmai rezultatul mandatului inconștient, datoria morală dată de maestru, vehiculul care poartă cartea, ca suport al formării, spre mase. Poate de aceea, într-un interviu acordat Melaniei Cincea cu ocazia înregistrării, pentru „Foneteca de aur” a radio România Cultural, a Jurnalului de la Păltiniș, autorul spune că de-abia acum, după 40 de ani, i s-a revelat ceea ce a scris. Căci modelul Păltinișului e unul al culturii trăite cu rigoare, drept cea mai înaltă formă pe care spiritul o poate lua, cu conștiința acestei forme și cu fidelitate față de marile repere. Este motivul pentru care a publica la Humanitas a devenit echivalentul asumării unui cod etic și intelectual care ține cont de discernământ, autenticitate, formă, și, în egală măsură, de postura morală. De aceea spune Liiceanu că, fără Noica, Humanitas nu ar fi existat, că Noica e ctitorul nevăzut. În același timp, este și motivul pentru care resentimentarii i-au numit pe câțiva dintre autorii Humanitas „elitișii”, cu sens peiorativ. Cu cât ești mai înjurat, cu atât afli cât contezi cu adevărat, spunea Liiceanu, undeva.
Revenind la problema eticului la Noica, acesta spunea că nu ai voie să evadezi din viață, sărăcind-o cu absența ta, că nu ai voie să părăsești „terenul de joc” după bunul plac, ci ai datoria de a o pune în slujba celorlalți. Dar nu și că ai avea datoria să devii erou cu orice preț. Care a fost, așadar, eroismul lui Noica, temă dezbătută în dezacord masiv, de Gabriel Liiceanu și Tatiana Niculescu, la lansarea Viețile și morțile lui Constantin Noica? Eroismul său constă în faptul că nu a uzat de „marile gesturi care duc la nimic”, ci în acela că, dintr-o înaltă conștiință morală față de lume și față de trecerea sa prin lume, a preferat să facă abstracție de sine, sperând că ceea ce lasă în urmă, prin puținii săi discipoli, va avea șansa de a contribui la schimbarea lumii. Nu pentru că se credea vreun dumnezeu, ci pentru că jertfele spiritelor libere fac ca omenirea să nu se prăbușească în propriul iad.
Și dacă sacralizarea e o formă de stabilizare a sensului, atunci nu e nimic greșit în faptul că Liiceanu, așa cum îl acuză unii, l-a „sacralizat” pe Noica. Nu a fost sacralizare măcar pentru că niciunul dintre ei nu a părăsit „terenul de joc” atunci când a avut chef. Căci într-o lume în derivă, unde societatea nu mai oferă busolă, prin „sacralizarea” la care și-a supus maestrul, discipolul a oferit un axis mundis. Și dacă toate astea au fost posibile, nu e doar din pricina datoriei morale pe care fiul a primit-o din partea tatălui, ci, mai ales, mai ales datorită iubirii. „Suflețelului”. Pe care Gabriel Liiceanu, neascultându-și maestrul, nu și l-a pus între paranteze.
P.S. Abia după scrierea acestui articol am intrat în posesia Trilogiei Păltinișului, proaspăt apărută. Abia acolo am văzut numărul reeditărilor adăugite ale Jurnalului. Și abia așa mi-am dat seama că și destinul acestei cărți, care azi, grație Trilogiei, a luat formă finală, a fost construit prin remanieri succesive. Adică exact la fel cum se construiește spiritul atunci când evoluează continuu în „devenirea întru ființă”, într-o „închidere care deschide”: adăugându-și straturile în timp, nerămânând „încremenit în proiect”. Aceasta, de azi, e ediția definitivă, aș cum, de altfel, se încheie și Trilogia, cu un „Punct final la fenomenul Păltiniș” al autorului ei, închizând cercul pe care l-a deschis cu 43 de ani în urmă. E singurul loc unde autorul greșește. În matematică, punctul e lipsit de dimensiuni, e „nimic”. Și totuși, dintr-un număr infinit de puncte coliniare ia naștere dreapta. Paradoxul constă în faptul că adunând „nimic” obții infinitul unei drepte nemărginite. Jurnalul a fost punctul zero, Trilogia este dreapta punctelor acumulate vreme de 43 de ani care, cu siguranță, rostogolindu-se mai departe pe axa timpului, va duce mai departe acest punct final, continuându-și multiplicarea.
