Motto: „Planificarea este aducerea viitorului în prezent, astfel încât poți acționa asupra sa, acum” – Alan Lakein
Întrebare privind viitorul energetic nuclear al României. Vrem independență energetică?
România se află în prezent – poate că nu ne dăm seama! – într-un moment de inflexiune strategică în care vor trebui luate decizii ce vor afecta viitorul țării pe termen lung. Eu cred că aceste decizii trebuie sa se bazeze mai întâi pe criterii tehnice, tehnologice și abia apoi să luăm în calcul alți factori.
Voi încerca să explic cât mai simplu gravitatea momentului și opțiunile pe care le avem:
- Trebuie, și nu se poate altfel, să extindem durata de viață a U-1 si curând a U-2 de la Cernavodă
- Trebuie sa continuam investițiile in U-3 şi U-4 de la Cernavodă
- Daca vom avea 4 unităţi nucleare, atunci, pe termen lung, trebuie sa închidem ciclul combustibilului nuclear (circularitatea lui)
- Avem nevoie cu adevărat de SMR sau aceasta este o problemă marginală?
Să vedem ce declarație făcea zilele trecute domnul Cristian Buşoi, secretar de stat în Ministerul Energiei: Solicitarea privind evaluarea actualizării strategiei SMR nu a fost suficient fundamentată;
Ce s-a întâmplat? Conducerea SNN a cerut un mandat pentru a analiza dacă ar merita schimbată strategia privind adoptarea SMR-urilor NUscale Power. Domnul Bușoi a răspuns că fundamentarea e treaba executivului, nu a acționarilor. Iar fără mandat, SNN nu poate pregăti oficial o alternativă la NuScale.
Există o contradicție în ceea ce spune dl. Bușoi de care poate că nu își dea seama. Declarația lui are o fisură logică evidentă, semnalată deja de presă. Dumnealui respinge mandatul conform căruia Nuclearelectrica urma să facă o evaluare a altor tehnologii SMR („solicitarea nu a fost suficient fundamentată”), dar în aceeași declarație spune că se află „în dialog permanent” cu Departamentul de Energie al SUA, prin videoconferințe bilunare, tocmai pentru „a evalua cea mai potrivită decizie […] inclusiv prin examinarea oportunității de a utiliza alte tehnologii SMR americane”. Practic ministerul face exact analiza pe care a refuzat s-o mandateze oficial pentru companie — doar că o face în afara canalului corporativ (AGOA/CA), direct cu partenerul american. Ce să înțelegem din asta?
Oricum, această analiză trebuia evident să fi fost făcută acum vreo vreo 7-8 ani, in 2019, pe vremea lui Virgil Popescu, cel care „a deschis calea reactorilor SMR in România”, împreună cu Klaus Johannis . Vezi aici și aici.
Întrebarea este cine a aprobat, de fapt, intrarea în această afacere a SMR-urilor de la NuScale Power? Acolo trebuie căutată răspunderea pentru situația de azi.
Martie 2019: S-a semnat Memorandumul de Înțelegere (MoU) între Nuclearelectrica și NuScale Power.
În martie 2019, NuScale Power nici măcar nu obținuse certificarea de proiect de la propriul regulator american (NRC) — asta s-a întâmplat abia în august 2020, la 17 luni distanță. Deci SNN a semnat un Moratoriu de explorare a unei tehnologii care, la momentul semnării, nu trecuse încă testul de bază al propriei țări de origine. Un Moratoriu de Înțelegere, tehnic vorbind, într-adevăr nu e un instrument obligatoriu, este un document care spune doar „hai să vedem” — deci în sine nu cere un studiu tehnic-economic complet. Problema nu e MoU-ul din 2019 în sine. Problema e că fiecare pas ulterior a tratat acest MoU exploratoriu ca pe o bază solidă, fără ca vreodată să se revină cu o analiza tehnico-economică pe care semnarea inițială o presupunea ca etapă viitoare.
Octombrie 2020 . Pe 9 octombrie 2020, la Washington, România și SUA au parafat Acordul interguvernamental (IGA) privind cooperarea în legătură cu proiectele nuclearo-energetice de la Cernavodă și în sectorul energiei nucleare civile din România. Parafarea însemna doar un acord de principiu. Ratificarea prin lege a venit în 2021
Un acord interguvernamental de tip IGA este prin natura lui doar un cadru legal general care permite o cooperare nucleară între SUA și România pe multiple planuri, retehnologizare U1-U2, U3-U4, SMR – nu doar NuScale – deci e normal ca textul IGA în sine să nu conțină anexe tehnice specifice unui singur furnizor. Parlamentul a votat corect, procedural, un cadru diplomatic, nu un proiect anume.
Acordul interguvernamental era doar cadrul general, dar decizia specifică de a paria pe NuScale (și nu pe altă tehnologie SMR americană) s-a luat abia prin HAGOA din septembrie 2022.
Acea Hotărâre a AGOA nr. 8 din 22 septembrie 2022, prin care acționarii Nuclearelectrica au aprobat Strategia de Implementare a Proiectului Reactoarelor Modulare Mici (SMR). este actul corporativ care a angajat juridic SN Nuclearelectrica în alegerea tehnologiei NuScale. Acea decizie n-a trecut niciodată prin Parlament. A fost o decizie de guvernanță corporativă, la nivelul acționarului-stat (Ministerul Energiei), fără nicio scrutare parlamentară sau tehnică independentă. Nu Parlamentul a aprobat NuScale fără expertiză. Parlamentul nici n-a fost vreodată întrebat despre NuScale. Iar decizia tehnologică reală a avut și mai puțină supraveghere. Nu a existat nici o procedură internă de evaluare comparativă interna strategica între NuScale, GE-Hitachi BWRX-300, Holtec sau X-energy, alte companii americane care puteau livra aceste reactoare mici.
Strategia inițială a fost aprobată prin HAGOA nr. 8/22.09.2022 sub mandatul lui Virgil Popescu ca ministru al Energiei (guvernul Ciucă, coaliția PNL-PSD-UDMR), într-un moment în care parteneriatul România-SUA pe domeniul nuclear civil era împins în față puternic de administrația americană de atunci ca vitrină a cooperării transatlantice. Nu este însă deloc clar si nu se știe dacă a existat vreun document tehnico-economic strategic, întocmit de experți, care să fi analizat toate opțiunile, inclusiv SMR-NuScale şi care să fi stat la baza deciziei politicienilor. Nu s-a explicat modul in care, din analiza fezabilitătii SMR, a rezultat necesitatea structurii comerciale care faciliteaza implementarea SMR respectiv structura comercială actuală a proiectului — un joint-venture cu Nova Power & Gas, în cadrul RoPower Nuclear. Nova Power & Gas aparține grupului clujean E-INFRA, controlat de frații Mureșan și de Marian Pantazescu, un partener privat românesc fără un palmares în inginerie nucleară.
Aici stă tensiunea situației. Pe 15 iulie 2026, disputa s-a purtat în jurul unei cereri procedurale minore — „inițierea unor demersuri de evaluare a oportunității” —, respinsă cu 93,17% din voturi. În paralel însă, presa a dezvăluit că exista deja un Raport al Corpului de Control al Prim-Ministrului, rezultat al unei verificări derulate la Nuclearelectrica între 15 octombrie 2025 și 20 martie 2026, iar Ministerul Energiei ceruse convocarea unei AGA extraordinare tocmai pentru discutarea concluziilor sale. Există, așadar, un instrument de evaluare instituțională mult mai consistent decât cererea de reevaluare a strategiei care tocmai fusese respinsă. Doar că el vizează conduita recentă a companiei, nu decizia originară din 2022. Întrebarea corectă, ar trebui să fie: cine a fundamentat tehnic alegerea NuScale în 2022, pe ce bază s-a ales exact acest furnizor (dintre alternativele SMR disponibile atunci — Rolls-Royce SMR, GE-Hitachi BWRX-300 etc.), și dacă acea fundamentare a evaluat riscul FOAK (First of a Kind) pe care conducerea actuală a SNN îl invocă abia acum, după ce s-au cheltuit ~1 miliard lei.
Este relevant sa înțelegem de ce nu s-a analizat și o altă alternativă: CSMR (Candu Small Modular Reactors – 300 MW), care este o tehnologie foarte bine cunoscută în România. Tehnologia este dezvoltată de Atkins-Realis/Canada, exact partenerul Nuclearelectrica pentru U-1/U-4, cu care am avut în trecut acorduri de licențe!
Fostul ministru PSD Bogdan Ivan (care a avizat FID-ul din februarie 2026) apăra proiectul (evident, fără să-i și înțeleagă semnificația tehnică) spunând că decizia s-a bazat pe premisa unei finanțări externe americane certe (US EXIM + un fond de investiții american) și pe revenirea Băncii Mondiale ca finanțator pentru proiecte nucleare. E adevărat că în iunie 2025 Banca Mondială a acceptat să redevină finanțator pentru proiecte nucleare. Asta a reprezentat o schimbare importantă de politică a instituției care a ridicat o mai veche interdicție generală de a finanța energie nucleară. Nu a fost vorba însă nici o clipă de o negociere concretă pentru proiectul românesc.
US EximBank: 7 miliarde USD, confirmat, dar…
Memorandumul de Înțelegere între Romania și SUA din octombrie 2020 exprima interesul de a finanța „proiecte importante de investiții energetice în România, inclusiv cele nucleare” — dar nu era deloc dedicat NuScale, și nu era dedicat nici exclusiv energiei nucleare. (E consistent cu ce am găsit și la discuția noastră despre retehnologizarea U1: finanțarea EximBank a fost mereu discutată pentru întregul program nuclear – retech U1, U3-U4, SMR -, nu ca angajament specific pentru Doicești.)
Proiectul NuScale a fost însă respins in SUA
Proiectul-far al NuScale în SUA — Carbon Free Power Project, Idaho Falls, susținut cu 1,4 miliarde USD cost-share de la Departamentul American al Energiei, singurul design SMR certificat vreodată de NRC, cu un consorțiu de 46 de comapanii de utilitate publică, membre UAMPS — a fost anulat pe 8 noiembrie 2023, în mod oficial din lipsă de abonați suficienți: testul de competitivitate economică din decembrie 2022 arătase faptul că costul depășea ținta de 58 USD/MWh.
UAMPS (Utah Associated Municipal Power Systems) este o agenție interguvernamentală care reunește orășele și municipalități din Utah și statele vecine (Idaho, Nevada, New Mexico, California, Wyoming, Arizona) care își operează propriile servicii de electricitate — modelul american de municipal utility, în care primăria deține rețeaua de distribuție și cumpără sau produce energia pentru locuitori. Sunt entități mici: orașe de câteva mii până la câteva zeci de mii de locuitori. Când estimarea de cost a urcat de la 58 la circa 89 USD/MWh, tot mai multe orașe au votat retragerea din proiect — nu-și puteau justifica în fața propriilor consilii locale un preț necompetitiv față de gaz sau regenerabile.
Detaliul semnificativ: în același comunicat trimestrial (Q3 2023) în care NuScale anunța eșecul proiectului Idaho, compania anunța, la câteva rânduri distanță, aprobarea unui document cheie de licențiere pentru proiectul RoPower din România. Practic, în chiar momentul în care cel mai avansat și mai bine finanțat proiect NuScale se prăbușea comercial, compania își redirecționa narativul către „primul reactor SMR funcțional” din România. E greu să nu citești asta așa: o companie care, pierzându-și proiectul de referință cel mai credibil, are nevoie disperată ca proiectul românesc să devină noul ei stindard, iar asta se petrecea exact în perioada în care Ministerul Energiei și SNN au continuat, an după an, să avanseze cu Doicești.
Concluzia logică e greu de combătut: NuScale n-a reușit să găsească suficienți clienți dispuși să plătească, cu sprijin federal de 1,4 miliarde USD, cu design deja certificat, pe propria piață americană.
Deci, semnalul de viabilitate comercială a tehnologiei era deja negativ cu trei ani înainte de termenul FID-ul – Final Investment Decision, decizia finală de investiție – din iunie 2026. Ce înseamnă asta? Înseamnă trei lucruri distincte.
Cronologic. Testul de competitivitate din decembrie 2022 a venit la circa trei luni după HAGOA nr. 8/22.09.2022. Strategia românească a fost adoptată pe baza unor ipoteze economice pe care piața americană le-a invalidat aproape imediat. Alegerea tehnologiei și a amplasamentului, fixată în septembrie 2022, nu a fost niciodată reexaminată pe fond. Deciziile ulterioare ale acționarilor — trecerea prin FEED 1, FEED 2, apoi FID-ul din februarie 2026 (HAGEA nr. 1/2026) — au fost etape în interiorul acelui cadru, nu revizuiri ale lui. Nimeni nu a mai pus vreodată în discuție, cu un vot, dacă NuScale la Doicești rămâne opțiunea potrivită.
Ca risc de proiect. Logica standard de atenuare a riscului FOAK e să nu fii tu primul: aștepți ca furnizorul să construiască o unitate de referință acasă, cu subvenții și lanț de aprovizionare propriu, și cumperi al doilea exemplar. Anularea CFPP a șters această opțiune. România a trecut, fără o decizie explicită în acest sens, din poziția de al doilea adoptant în cea de unic adoptant — cu tot ce înseamnă asta pentru costuri și calendar.
Ca semnal pentru finanțatori. Prețul care a alungat orașele din UAMPS (aproximativ 89 USD/MWh față de ținta de 58) este un indicator esențial pe care EXIM și DFC îl testează în due diligence. Faptul că scrisorile lor rămân indicative și neangajante nu e probabil o coincidență procedurală.
Comunicatul RoPower din 4 mai 2026 descrie sprijinul EXIM ca fiind „de principiu”, iar cel al DFC ca Scrisoare de Intenție. Reprezentanții RoPower au precizat că angajamentele sunt indicative și depind de finalizarea evaluărilor și de aprobările interne ale instituțiilor. Nu există angajamente ferme până la primirea unei cereri oficiale de creditare din partea dezvoltatorului. Iar la AGA din 15 iulie, conducerea a raportat că obținerea finanțării externe — una dintre condițiile FID scadente la finalul lui iunie — nu fusese realizată.
Continuarea proiectului românesc după noiembrie 2023, fără ca acest eșec să fi declanșat automat o reevaluare, e exact genul de refuz de a vedea ce indică piața. Este SMR-PWR un dead end comercial? Mai târziu voi pune întrebarea dacă și tehnic e tot un eșec.
Deci e un fir clar de audit posibil: decizia din 2022 s-a bazat pe o ipoteză de finanțare externă niciodată confirmată contractual, iar asta ar trebui să fie obiectul central al oricărei evaluări — nu procedura de vot din iulie 2026.
De ce contează asta juridic, nu doar politic
(a) Risc de guvernanță corporativă / răspundere a administratorilor. Directorul general Cosmin Ghiță a cerut formal mandatul de reevaluare tocmai pentru că unele condiții asociate FID din februarie 2026 (acordul-cadru de împărțire a riscurilor cu NuScale, condițiile de achiziție a celor 6 module) nu au fost îndeplinite până la termenul din iunie. Din perspectiva Legii 31/1990 (obligația de diligență a unui bun administrator) și OUG 109/2011 (guvernanță corporativă SOE), conducerea executivă avea de fapt obligația să semnaleze acest risc acționarilor. Refuzul acționarului majoritar de a mandata evaluarea nu elimină riscul tehnic/financiar — dar mută expunerea la răspundere dinspre board către stat: dacă proiectul eșuează, CA poate documenta acum, oficial, în procesul-verbal AGOA, că a cerut reevaluarea și a fost blocat de acționarul majoritar. E o poziționare defensivă inteligentă din partea managementului SNN, indiferent dacă a fost intenționată explicit ca atare sau „aranjată” intre Stat si SNN. Multe companii având acţionari Statul o folosesc pentru a „pasa răspunderea” către Stat, iar acesta apoi, „acoperă problema” ca pisicile, cu un material numit „răspunderea ministerială”, care nu prea se ştie în ce constă (o fi sinonim cu „răspunderea patrimonială” ?!)
(b) Protecția acționarilor minoritari — posibil abuz de majoritate. SNN e listată la BVB, cu ~17,5% free-float, incluzând fonduri de pensii și investitori instituționali. Legea societăților (art. 1361, principiul interzicerii exercitării dreptului de vot de către acționarul majoritar în dauna societății sau a acționarilor minoritari) oferă teoretic o cale de atac dacă se poate demonstra că blocarea reevaluării — pe fondul unui proiect deja cheltuit cu ~1 miliard lei fără rezultat concret și cu condiții FID neîndeplinite — dăunează societății. Nu e o miză teoretică: chiar Bolojan a vorbit public despre riscul ca România să rămână „cu un teren și niște hârtii”, ceea ce e practic o admitere publică, din partea premierului interimar, a riscului de prejudiciu.
(c) Guvernanță informală / posibilă problemă de piață de capital. Faptul că ministerul negociază el în mod bilateral cu DOE variante tehnologice alternative — informație care, dacă s-ar concretiza, ar fi clar material/relevantă pentru prețul acțiunii SNN la bursă — în afara procesului oficial de informare a acționarilor (care, conform comunicatelor, are următorul punct programat abia în septembrie 2026) ridică o problemă de tratament egal al informației către piață, sub Regulamentul UE privind abuzul de piață (MAR), aplicabil emitenților listați. Dacă negocierile Bușoi-DOE ajung la o direcție concretă, iar aceasta ajunge la cunoștința pieței selectiv (de ex. prin scurgeri de presă) înainte de o comunicare oficială reglementată, SNN ca emitent și, indirect, ministerul ca acționar/sursă a informației, se expun unei probleme reale de disclosure. Să explic mai clar:
Informația care contează pentru prețul unei acțiuni trebuie să ajungă la toți investitorii în același timp, nu întâi la câțiva. SNN e listată la bursă. Dacă Ministerul Energiei negociază cu DOE trecerea la altă tehnologie SMR, asta ar fi o informație privilegiată — precisă, nepublică și de natură să miște semnificativ cursul acțiunii, pentru că ar însemna abandonarea unui proiect în care s-a investit ~1 miliard lei. Regulamentul UE 596/2014 (MAR) obligă emitentul să publice o astfel de informație cât mai curând posibil, printr-un raport curent la BVB, accesibil simultan tuturor.
Problema e că negocierile par a se purta în afara circuitului corporativ — adică în mod bilateral, între ministerul român și DOE — iar următoarea comunicare oficială e programată abia în septembrie. Într-un asemenea interval, informația poate „scapa” uneori. Iar dacă se întâmplă așa, și unii investitori vor tranzacționa știind, ceilalți nu — ajungem la interzicerea MAR adică o divulgare selectivă.
(d) Ilie Bolojan a afirmat explicit că, în cadrul proiectului, drepturile de autor/patentele „au fost cedate altora” — adică România a plătit dezvoltarea, dar nu deține IP-ul (Intellectual Property) rezultat. Dacă asta se confirmă — Contractele RoPower–NuScale/Fluor nu sunt publice, iar formula „au fost cedate altora” e vagă — poate însemna lucruri foarte diferite juridic. Dar, indiferent de asta, se mai poate vorbi de o negociere bună? Să explic mai clar:
România a finanțat, prin RoPower, studiile FEED 1 și FEED 2 — inginerie de detaliu care rafinează designul, îl adaptează la sit și produce documentație de autorizare, dar nu are IP-ul pentru aceste cercetări, după cum spune premierul. Sunt sute de milioane de lei care s-au cheltuit pe această muncă tehnică. Dacă rezultatele acestei munci rămân proprietatea NuScale/Fluor, atunci România a plătit maturizarea unui produs comercial pe care furnizorul îl poate vinde apoi altor clienți, fără să datoreze nimic. Iar dacă proiectul se oprește, rămânem doar cu ce spunea premierul: terenul și niște hârtii pe care nu le poți folosi în altă parte.
În principiu nu e ceva ieșit din comun, există astfel de negocieri — furnizorul își păstrează IP-ul de bază, clientul primește doar licență de utilizare pentru amplasamentul său. Iar, autorizația DOE poate impune uneori restricții asupra a ceea ce poate fi transferat unui partener străin. Dar, un client care preia riscul FOAK în locul furnizorului are, în mod normal, o poziție de negociere mai bună pentru drepturi asupra rezultatelor, participație la royalty-uri din vânzările ulterioare sau beneficiază de reduceri de preț.
Partea importantă. E adevărat că legea 31/1990 protejează administratorul care a decis „în mod rezonabil informat” — regula judecății de afaceri. Protecția însă e condiționată: acoperă decizia care e documentată, nu pe cea luată în absența analizei. OUG 109/2011 impune companiilor de stat clar o fundamentare prealabilă. Deci întrebarea de natură juridică e „pe ce analiză s-a acceptat?”. Pentru că dacă nu există analiza tehnică, atunci nu mai discutăm despre posibilitatea unei negocieri proaste, ci despre o decizie luată fără baza pe care legea o cere.
Deocamdată, România pierde timp să rezolve cumva ceva ce nu funcționează şi mai pierde și bani in același timp, in loc să se concentreze pe prioritățile menționate la începutul articolului
In concluzie: ne aflăm in fața a unor riscuri de politici publice (a continua fără să rezolvăm ceva ce nu funcționează) dar mai ales tehnico-economice, ce pot deveni dramatice pe termen foarte lung. Acestea din urma vor fi analizate și demonstrate separat.
