De vreo șapte-opt ani încoace tot spun că ne îndreptăm spre o anomie fără precedent. Am scris mult și pe larg despre asta. Probabil că degeaba, căci sentimentul meu este că nici nu mai există public pentru astfel de subiecte.
Ce se întâmplă acum în lume mă împinge însă să mă întorc la nucleul argumentului. Cred că trăim deja anomia din plin. Ea nu înseamnă, cum se crede, doar lipsa regulilor. Durkheim vorbea în primul rând despre dérèglement ca dereglare morală: dorințe care nu-și mai cunosc marginile și o minte suprastimulată de posibilități. Așa cum scria el undeva, o nevoie nelimitată se contrazice pe ea însăși. Practic anomia e atunci când nimic nu-ți mai spune unde să te oprești, nimic nu mai poate fi nici împlinit, nici măsurat.
Ce se întâmplă la nivel interpersonal: când dezordinea e profundă și amplă, oamenii își livrează unii altora false rapoarte de stare de bine, de rău, de prosperitate, de sărăcie, de urgență, de vulnerabilitate, de indignare, fără ca măcar să realizeze că ceea ce au ajuns să creadă că se cade să-și transmită reciproc nu mai are acoperire în nimic din ceea ce simt, vor sau pot cu adevărat. Nici măcar nu se poate spune că-și spun minciuni, fiindcă minciuna presupune că știi adevărul și îl ascunzi. Aici însă nu mai e nimic de ascuns. Azi oamenii își înghit unii altora pretențiile ca pe niște expresii ale adevărului.
Inadecvarea aceasta nu se vede doar în relații interumane. E structurală, face, adică, parte atât din armătura personalității cât și din constituirea instituțională, politică și culturală a lumii în care trăim: o lume ale cărei reguli nu mai spun nimănui ce i se cuvine, ce poate aștepta în mod legitim și unde trebuie să se oprească. Instituțiile încă mai funcționează, dar tot în baza pretențiilor; ele nu mai reglează nimic din ceea ce oamenii își doresc și așteaptă unii de la alții.
Peste anomia aceasta socială s-a așezat ceea ce eu am început să numesc anomie digitală. Tehnologia nu a inventat inadecvarea, dar a făcut-o ieftină, rapidă și imposibil de verificat. Mediile în care comunicăm azi nu răsplătesc ce trăiești, ci ce postezi; și cu cât postezi mai mult, cu atât crește vizibilitatea și, deci, răsplata. Afectele nu se mai comunică, ci se acumulează: indignarea cere și mai multă indignare, spaima și mai multă spaimă, iar fluxurile social media ține aceste afecte în circulație dincolo de voința și intenția cuiva. IA-ul desăvârșește procesul anomic: produce expresie fără ca cineva să fi trăit realmente lucrul respectiv. Până la urmă, vorbim de același enunț fără acoperire pe care l-am văzut în relații interumane, doar că de data asta fabricat de mașină, în serie și la cerere.
Relațiile interumane se diluează, deci, fiindcă răspunsul nu mai are nevoie de un celălalt concret care să-l dea. În același timp, spuneam, informația se înmulțește necontenit, iar fiecare informație în plus scade valoarea celorlalte și sporește efortul de a deosebi ce contează de ce nu contează. Mai multă informație înseamnă, în condițiile astea, și mai puțină orientare. Totul pare posibil. Și nimic nu mai depinde de tine. Or chiar din tensiunea aceasta, între nemărginire și neputință, se hrănește anomia.
Falsa complementaritate presupusă de o interacțiune umană are însă un cost pe care nimeni nu-l poate ocoli: dacă ceea ce îți transmit eu nu are acoperire, atunci nici ceea ce îmi replici tu nu are, iar o recunoaștere obținută astfel nu confirmă nimic, cu atât mai puțin atunci când nu mai poți ști dacă la celălalt capăt a reflectat realmente cineva sau doar ți s-a generat un răspuns. De aici o mare nesiguranță în raport cu capacitatea proprie de a te face ascultat, înțeles și recompensat social, iar aceasta conduce, mai departe, la forme tot mai grave de anxietate, de sentiment al eșecului social și, finalmente, la o și mai mare nevoie de agregare.
Anomia va duce lumea în colectivism mai repede decât mi-am imaginat. Fiindcă dezordinea nu poate dura. E insuportabilă, întocmai ca durerea. Nimeni nu poate trăi multă vreme îngropat în informație, fără să știe ce înseamnă gesturile celorlalți și cum sunt primite propriile gesturi. Un om care nu mai suportă să nu știe nu cere libertate, cere ordine: oricare, de la oricine, chiar și una care îl scutește de a mai fi cineva. Dezordinea profundă e felul în care oamenii ajung să-și ceară singuri ordinea impusă.
