Scrisul ca un cuțit a apărut în limba franceză în anul 2003. Adică cu aproape 20 de ani înainte ca Annie Ernaux, protagonista și coautoarea cărții, să fi obținut premiul Nobel pentru literatură, Un premiu care a venit după ce scriitoarea franceză născută în Normandia primise deja o mulțime de alte premii. Nicidecum minore. Cartea s-a născut ca urmare a inițiativei lui Frédéric-Yves Jeannet, la rându-i scriitor, și evident bun cunoscător, și necondiționat admirator a tot ceea ce scrisese până atunci conaționala sa. Din cine știe ce motive, inițiatorul cărții era în acel moment stabilit în Mexic. Așa făcându-se că volumul este un dialog purtat prin intermediul poștei electronice.
Nu am folosit în fraza de mai sus în mod deliberat cuvântul operă. Pentru simplul motiv că el nu este nicidecum pe placul lui Annie Ernaux. Care îl plasează în rândul acelor vorbe cu aer de necrolog, opera presupunând în opinia ei ceva închis. Ceva care nu mai prea poate presupune adăugiri. Or, Annie Ernaux și Frédéric Yves-Jeannet au hotărât să vorbească despre ceva în desfășurare. Un ceva clar consistent și important ce ar putea fi mai profitabil și mai exact subsumat unor verbe ori sintagme precum scriitură, a scrie, a face cărți. Iar Scrisul ca un cuțit, volum apărut în 2026 la editura bucureșteană Trei, în impecabila traducere în limba română a Mădălinei Ghiu care a întocmit și cum nu se poate mai utile note de subsol, exact despre asta dă seamă. Despre cum a făcut cărți celebra scriitoare, despre cum și de ce s-a hotărât să o facă, despre ezitările inerente, despre tentația abandonului și despre refuzul categoric, chiar și după o pauză, al acestuia. Despre ce a însemnat și ce înseamnă verbul a scrie pentru Annie Ernaux. Ca și despre felul în care acesta s-a manifestat, repoziționat și concretizat în timp, în genuri sau forme diferite.
Distanța fizică mai mult decât considerabilă dintre cei doi nu s-a dovedit nicidecum un adversar al dialogului. Întrebările și răspunsurile s-au concretizat, cum spuneam, prin intermediul poștei electronice. Care în cazul de față s-a constitut în aliat. A favorizat luciditatea autoanalizei pe care și-o face scriitoarea râspunzând la întrebările bine țintite ale interlocutorului său. Annie Ernaux nu a răspuns instantaneu întrebărilor interlocutorului său, și-a îngăduit luxul și avantajul unui timp acordat reflecției. De aici, cred și seriozitatea cărții. De aici, sinceritatea și precizia răspunsurilor. Care au dat expresie unor adevăruri provizorii. Adevăruri ce, desigur, în ultimă instanță sintetizează răspunsuri la câteva întrebări fundamentale. Amintesc aici doar câteva dintre ele. Inevitabilul chiar dacă nerostitul și detestatul de ce scrieți. Cum ați ajuns să o faceți, cum ați reacționat în fața succesului și cum în raport cu o seamă de atacuri ce s-au înmulțit exact în perioada scrierii cărții? Poate fi scrisul sau poate el să se manifeste ca ceva periculos? Este în puterea scrisului să acționeze asemenea unui cuțit, așa cum sună titlul cărții? Adică chiar și să provoace răni? Poate chiar o automutilare voluntară. Să facă să curgă sânge. Ce înseamnă pentru Annie Ernaux romanul și care e relația întreținută de scriitoare cu jurnalul? De câte feluri ar putea fi acesta? Înseamnă el cu adevărat literatură? Există un specific al jurnalelor destinate publicării și un cu totul altul în cazul celor făcute cu dorința categorică de a rămâne pe veci secrete? De strictă folosință personală. Cum se reflectă în creația unui scriitor eul propriu? Mai este oare de actualitate categorica distincție dintre euri, operată odinioară de Proust în celebra lui dispută cu Sainte-Beuve? Nu cumva oare timpul și practica literară au impus nuanțe? Cum își trăiește un scriitor cărțile și ce presupune, la urma urmei, trăitul respectiv? Este oare cu adevărat scriitorul o ființă unică? Se consideră Annie Ernaux a fi fost astfel? Care a fost, care e acum relația ei cu politica? Ce înseamnă să te declari a fi hotărât un om de stânga, chiar de extremă stângă? Presupune oare un cost ori un risc să anunți public asta? Cum poate să devină scrisul act politic. cu atât mai mult cu cât Annie Ernaux se autodefinește ca un transfug de clasă. Și uite așa aflăm că pentru Annie Ernaux e cel puțin bizar că există scriitori și că există critici ce afirmă că scrisul nu ar avea nimic de-a face cu politica.
Empatiei pe care o trădează fiecare dintre întrebările formulate de Frédéric Yves-Jeannet, realitatății că de la bun început acesta își exprimă admirația pentru creația interlocutoarei sale, pentru “scrisul ei care nu minte și care pătrunde până la os, dezgolind durerea, bucuria, complexitatea faptului de a exista”, i se asociază rigoarea celei ce răspunde. O rigoare ale cărei origini cred că ar trebui căutate mai întăi în condiția de bună cunoscătoare a mai tot ce e cu adevărat important în literatura franceză (ca și în alte spații literare), a tot ceea ce au însemnat cândva fenomenele denumite sub generice precum suprarealism (a se vedea în acest sens referințele la Nadja), Noul roman și Noua critică. Ca și în detaliul că un număr considerabil de ani, Annie Ernaux a lucrat în învățământul secundar, în calitate de profesoară de Franceză.
Annie Ernaux deține talentul de a explica. Are înzestrarea clarității. Aceasta neînsemnând nicidecum că Scrisul ca un cuțit ar avea un deranjant, inutil, plictisitor spirit didactic. Din contră.
Annie Ernaux – SCRISUL CA UN CUȚIT. Convorbiri cu Frédéric Yves-Jeannet; Traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu; Editura TREI, București, 2026
