Domnul  Bolojan va trebui să reinventeze opoziția

            Astăzi a fost cum a fost, oarecum ca-n tragedie: eroului i se dă cuvântul să-și spună ultima tiradă și beneficiază de atenția publicului care înregistrează greutatea cuvintelor de despărțire. Dar de mâine va fi altfel. Domnul Bolojan se va întoarce în Parlament, alături de sute de alți parlamentari. Firește, dânsul va încerca (și – probabil – va reuși) să adune în jurul lui un număr de oameni care-l vor urma din convingere, dar – cu toții – vor fi fracțiune, ce va creșe și va descrește, din masa parlamentară. Domnul Bolojan va intra într-o lume în care zbierătul, loviturile pe sub centură, înțelegerile pe sub masă și votul la comandă fac legea. Ca senator sau – potențial – ca președinte al Senatului, dânsul va fi doar unul dintre egali, iar vocea lui se va pierde foarte ușor în cacofonia pe care (am văzut-o azi) diverse tabere o fac foarte ușor la comandă.

            Și apoi atenția se va muta, în doar câteva zile, pe președinte, pe noul prim-ministru, pe problemele globale, pe criza ce nu va întârzia să ne lovească. Domnul Bolojan va putea invoca faptul că dânsul a expus onest problemele și a încercat să facă ceva. Dintr-o anumită parte a Parlamentului i se va răspunde că a fost la guvernare și că tot ce e rău în consecințele guvernării (și-a guvernărilor la care n-a participat) i se datorează. Faptul de-a fi mereu acuzat nu duce doar la capitalizarea victimizării, ci și – așa cum am văzut-o cu USR-ul – la transformarea în țap ispășitor. Cu cât se va îndepărta mai mult momentul moțiunii, al declarațiilor de după ea și a ședinței parlamentare de dezbatere, oamenii vor uita lupta care l-a opus pe domnul Bolojan adepților feudalizării instituțiilor statului. Cu atât mai mult cu cât acelorași oameni li se vor aminti, cu orice ocazie, tăierile operate de prim-ministru și felul în care acestea au lovit în coșul familiei celor cu probleme.

            N-ar fi exclus ca propria lui tabără de azi să se dezică, progresiv, de dânsul. Oamenii sunt ușor de amăgit – și de cumpărat – cu funcții, cu sinecuri, cu ideea faptului că pot avea influență sau vizibilitate. La un moment dat (pentru asta e bun studiul istoriei, căci ne-o arată cu exemple), chiar și fidelii între fideli se vor îndoi. În definitiv, în toate partidele sunt o mulțime de oameni care în afara pârghiilor puterii nu sunt nimic. Și mulți vor realiza, tot mai acut, că pe măsură ce trece timpul, șansa lor de-a reveni „la butoane” scade exponențial. Toate acestea erodează puternic un grup a cărui coeziune e definită de beneficiile guvernării sau ale administrației, de ascultarea față de șef, de încrengătura de relații personale (multe transpartinice) și de reactivitatea la concurenții în lupta pentru putere. Nu se pune – încă – problema de ideologie sau cea a unui proiect care să coaguleze, în timp, mai mulți aderenți.

            Dacă vrea să se-ntoarcă la Palatul Victoria și să stea acolo suficient pentru a-și realiza reforma statului, domnul Bolojan va trebui să reinventeze opoziția în România. Mi-e greu să-mi dau seama de când nu mai avem opoziție în țara aceasta. Prima tentație ar fi aceea de-a spune că din 1995. Dar poate ar trebui să ne gândim mai curând la 2004. Ce-a urmat după au fost fie jocuri de culise, cu ”soluții imorale” și ”susțineri din Parlament”, fie ”majorități de coaliție” croite pe modelul USL-ului. Iar ceea ce e acum nu e opoziție, ci un soi de ferment al haosului, menit a grăbi revoluția de stradă care-i va aduce la putere pe cei ce zbiară mai tare în Parlament. (Nu e de mirare că bătrânul Iliescu nu mai înțelegea nimic și dezavua în bloc politica actuală, căci un asemenea stil – la care, ocazional, aderă și partidul fondat și condus de el – e exact acel ceva de care se temea în 1990.) Opoziția de galerie, ce pune în scenă o seamă de personaje descinse parcă din Curtea Miracolelor, e foarte mediatică, dar nu oferă nici o altă alternativă, cu excepția carnavalului revoluției de stradă.

            Până acum, la Oradea sau la București, deviza domnului Bolojan a fost: ”Fapte, nu vorbe!” De-acum va trebui să mizeze mai curând pe vorbe. Nu vorbe goale, nu aiureli ce amețesc electoratul, nu patetisme de circumstanță, ci cuvinte clare, ce numesc situația în care ne aflăm. Cuvinte nu doar ale dânsului, ci și ale oamenilor ce-i sunt alături; cuvinte repetate, explicate, făcute să ajungă deopotrivă la alesul din Parlament și la omul de pe stradă. Cuvinte care descriu realitatea – pentru unii cu cifre, pentru alții în vorbe pe-nțeles –, care fac apel la rațiune și care trezesc în oameni încrederea în solidaritate și în capacitatea lor de a face mai mult. E ceea ce, la vremea lui, cu o tenacitate nedezmințită, a făcut Corneliu Coposu. Omul acela redus(de suferință) la esență ne-a arătat că opoziția – cea reală – se construiește bucată cu bucată și pas cu pas. Nu putem decât să regretăm că n-a mai avut timpul necesar pentru a-i insufla spiritului lui construcției care i-a rămas în urmă.

            Domnul Bolojan e un om de administrație – de executiv – nu de politică. Dânsul preferă o soluție de stabilitate, care-i permite să lucreze cu un randament maxim. Acum, va trebui să lucreze la crearea acestei stabilități viitoare. Va trebui să-nvețe să construiască alianțe, să polizeze asperități, să adune –în cercuri concentrice – capacitățile pe care le va-ntrebuința mâine. Și, în cel mai bun dintre cazuri, să dea un liant și o motivație celor ce-l urmează, mai presus de persoana lui. Va trebui să facă din credințele lui personale – patriotismul, liberalismul, cultul muncii și al disciplinei – credințe (sau, cu un cuvânt uzat în ultima vreme, valori) comune ale celor pe care-i unește solidaritatea în lupta cu inerția. De așa manieră că, atunci când dânsul se va clătina – și toți, inclusiv cei mari, se clatină – alții, tineri și plini de încredere să preia pe umerii lor povara pe care-a purtat-o el.

            Niciodată, mai mult ca acum, n-au fost atâtea de făcut. Și provocarea aceasta – de-a crea o opoziție adevărată și coerentă – e, poate, cea mai mare dintre cele cărora a avut a le face față domnul Bolojan. Pentru că-l solicită într-o cu totului altă direcție decât cea cu care era obișnuit. Dar poate aici e și cea mai mare șansă care i se dă: aceea de-a porni de acolo de unde administrația nu mai vede – de la problemele oamenilor, de la neajunsurile guvernării, de la tot ceea ce, schimbând partea din care privești, se vede altfel. Mai mult decât oricare din cei de pe scenă – începând cu președintele – domnul Bolojan are șansa de-a da un alt sens, autentic, cuvântului politică. Iar atunci când va ajunge din nou la Palatul Victoria, poate că-i va fi dată ocazia de-a guverna altfel. Altfel nu doar decât cei ce-acum se pregătesc de ”coaliții” de strânsură, ci altfel și de cât a făcut-o chiar dânsul.

            Azi se duce și vine mâine, când va-ncepe greul. Tot ceea ce putem să-i spunem domnului Bolojan – dacă se-nhamă la lupta cea grea – e că nu va fi singur.