Dreptul de a fi artist și iluzia consacrării

După mai bine de patru decenii dedicate muzicii, ca interpret, compozitor și producător, iar în ultimii ani din perspectiva funcției de vicepreședinte al Institutului Cultural Român, am avut privilegiul de a privi lumea culturii din două ipostaze complementare, aceea a creatorului și aceea a responsabilității exercitate în serviciul public, într-una dintre instituțiile fundamentale ale diplomației culturale românești. Această dublă experiență mi-a confirmat că multe dintre crizele actuale ale breslei culturale nu sunt doar rezultatul subfinanțării sau al disfuncțiilor instituționale, ci și al unei schimbări profunde de mentalitate.

Acest articol pornește din nevoia de a pune în discuție fenomene pe care le-am întâlnit în mod repetat de-a lungul parcursului meu profesional, precum confuzia dintre drept și merit, dintre libertatea de a crea și pretenția la consacrare sau dintre identitate și valoare. Sunt convins că numai o reflecție lucidă asupra acestor realități poate contribui la reconstruirea unui climat întemeiat pe competență, caracter și excelență, nu doar pe revendicare și validare simbolică.

O dinamică culturală matură nu presupune doar drepturi și revendicări, ci și responsabilitatea de a înțelege limitele resurselor, dificultatea selecției și faptul că nu orice aspirație poate deveni, prin simpla ei formulare, o obligație a societății. A avea așteptări realiste nu înseamnă să renunți la ambiție, ci să refuzi ca propria demnitate profesională să fie pusă în situația de a depinde permanent de validarea, finanțarea sau consacrarea oferită de ceilalți.

Despre inflația simbolică și capturarea morală a breslei

Există epoci în care cultura este amenințată de cenzură și epoci în care este amenințată de propria ei inflație. Prima situație este ușor de recunoscut, există un cenzor, o interdicție, o putere care spune „nu ai voie”. A doua este mult mai subtilă, pentru că se prezintă sub forma generozității democratice. Toată lumea are dreptul să se exprime, fiecare voce trebuie ascultată, fiecare identitate merită reprezentată, fiecare experiență poate deveni discurs artistic. Până aici, nimic de contestat. Delirul începe atunci când dreptul la expresie este confundat cu dreptul la valoare, dreptul la participare cu dreptul la consacrare, iar libertatea de a te declara artist cu obligația societății de a te finanța, programa, premia și valida. Acest deziderat nu este toxic pentru că libertatea artistică ar fi excesivă — libertatea nu poate fi excesivă — ci pentru că în jurul libertății legitime s-a construit treptat o întreagă economie a revendicării simbolice. Am dreptul să creez s-a transformat insidios în am dreptul să fiu recunoscut. Iar de aici până la am dreptul să fiu finanțat nu a mai fost decât un pas.

Democrația expresiei nu înseamnă democrația valorii. Oricine are dreptul să picteze, oricine are dreptul să cânte, oricine are dreptul să scrie poezie, să danseze, să facă filme, performance, instalații, teatru sau orice altă formă de expresie pe care o consideră artistică. Acesta este un câștig fundamental al societății libere. Dar din această libertate nu rezultă nicăieri că toate aceste manifestări sunt egale valoric. Într-adevăr drepturile omului protejează persoana și libertatea sa de expresie. Dar ele nu emit sub nicio formă diplome de talent și nu garantează valoarea estetică, cu atât mai puțin, nu instituie un drept universal la succes, finanțare publică, vizibilitate sau posteritate. Confuzia dintre aceste planuri produce una dintre marile patologii ale ecosistemului cultural contemporan, anume transformarea dreptului de a încerca într-o presupusă obligație colectivă de a valida încercarea.

Acest ecosistem misterios și râvnit, în care creația își caută drumul către recunoaștere și împlinire, nu a funcționat niciodată altfel. El presupune libertate, dar și selecție, presupune acces, dar și diferențiere, presupune șansă, dar și competență. Libertatea de a încerca trebuie să rămână universală, în timp ce recunoașterea este, inevitabil, selectivă. Poți avea dreptul să urci pe munte, dar nu dobândești prin aceasta și garanția că ajungi pe Everest. Drumul până acolo presupune pregătire, perseverență, aptitudini și, nu în ultimul rând, capacitatea de a suporta faptul că, pentru unii, acel vârf nu va fi niciodată atins.

Tocmai aici apare una dintre marile confuzii ale prezentului. Am început să confundăm democratizarea accesului cu democratizarea valorii și posibilitatea de a crea cu consacrarea creației. Din această confuzie se naște ceea ce putem numi, fără prea multe menajamente, inflația de talent. Nu avem neapărat mai mult talent decât în alte epoci, dar avem incomparabil mai mulți oameni care se autodefinesc drept talentați și care consideră că simpla asumare a acestei identități le conferă o formă de legitimitate profesională. Diferența este enormă… Într-o lume în care accesul la instrumentele creației s-a democratizat aproape complet, criteriul valorii nu a dispărut și nici nu poate dispărea. Dimpotrivă, cu cât numărul celor care creează și se revendică drept creatori este mai mare, cu atât nevoia de discernământ, de competență și de selecție devine mai importantă.

Platformele digitale au eliminat aproape complet vechile filtre de acces la spațiul public. Tehnologia a democratizat producția și distribuția. Oricine poate publica, înregistra, filma, expune și distribui instantaneu. Este o extraordinară cucerire tehnologică. Dar democratizarea instrumentelor nu produce automat democratizarea competenței. Faptul că milioane de oameni dețin camere fotografice nu produce milioane de fotografi. Faptul că un laptop poate conține un studio de înregistrări nu transformă automat proprietarul laptopului într-un compozitor. Faptul că poți publica un text fără editor nu desființează necesitatea literaturii. Instrumentul a devenit accesibil. Meșteșugul nu. Numai că societatea contemporană suportă din ce în ce mai greu această distincție, pentru că orice ierarhie implică diferență, iar diferența este interpretată tot mai frecvent ca privilegiu suspect, în loc să fie recunoscută ca rezultat al competenței, experienței sau valorii. În acest punct, criteriul estetic începe să fie înlocuit cu argumentul moral.

Narcisismul cultural

În epoca noastră s-a produs o mutație psihologică subtilă, dar profundă. Artistul tradițional era, înainte de toate, preocupat de operă, în timp ce artistul narcisic contemporan riscă să devină preocupat de propria poziționare în raport cu aceasta. Primul se întreba Este suficient de bun ceea ce fac? Cel de-al doilea întreabă De ce nu sunt suficient de vizibil? Pare o diferență minoră, dar în realitate marchează o schimbare de paradigmă. În primul caz, centrul universului artistic este creația; în al doilea, creatorul însuși. De aici se naște o întreagă cultură a frustrării simbolice, în care nevoia de recunoaștere ajunge treptat să înlocuiască exigența față de operă.

Dacă nu sunt invitat cineva mă discriminează, dacă nu sunt finanțat sistemul mă exclude, dacă nu sunt premiat juriul este corupt, dacă publicul nu vine publicul este needucat, dacă critica este negativă criticul este ostil. Vă par cunoscute aceste reflexe? Platformele sociale sunt pline de asemenea lamentări și forme de victimizare a sinelui. Dincolo de reacția emoțională a individului dezamăgit, ele dezvăluie o mutație profundă de mentalitate, în care responsabilitatea este deplasată aproape întotdeauna în exterior, iar criteriul profesional este înlocuit cu o explicație morală sau politică. Singura ipoteză care devine aproape imposibil de formulat este cea mai simplă, poate că ceea ce fac nu este încă suficient de bun.

Această propoziție, fundamentală pentru orice evoluție artistică, devine aproape indecentă într-un sistem construit în jurul validării permanente a sinelui. Iar în momentul în care îndoiala de sine este înlocuită de certitudinea propriei victimizări, se creează terenul ideal pentru transformarea frustrării personale în revendicare colectivă. De aici până la instrumentalizarea ideologică a nemulțumirii nu mai este decât un pas. Ceea ce începe ca o dezamăgire individuală poate fi transformat într-un discurs despre excludere, discriminare și nedreptate sistemică, oferind astfel legitimitate morală unei revendicări care, în esență, pornește din refuzul de a accepta verdictul criteriului profesional.

Industria resentimentului cultural

Un artist frustrat este vulnerabil. O comunitate de artiști frustrați este o forță politică. Iar o comunitate de artiști convinsă că lipsa succesului său este exclusiv rezultatul unei nedreptăți structurale devine materia primă ideală pentru activism.

Trebuie făcută aici o distincție esențială. Societatea civilă și organizațiile neguvernamentale sunt indispensabile unei democrații sănătoase. Ele pot semnala și corecta abuzuri, pot reprezenta comunități ignorate și pot iniția proiecte pe care instituțiile statului nu le pot sau nu le doresc. Deriva începe însă atunci când anumite organizații descoperă că resentimentul poate deveni o resursă.

În acel moment, nemulțumirea nu mai este neapărat ceva ce trebuie rezolvat, ci ceva ce poate fi administrat. Frustrarea nu mai este depășită, ci menținută în stare de tensiune, iar conflictul nu mai este mediat, ci poate deveni o sursă de legitimare și de activitate permanentă. Din existența unei nedreptăți prezentate ca fiind structurală și perpetuă se poate construi astfel o justificare continuă pentru activism, proiecte, conferințe, rapoarte, consultanță, finanțări și instituții intermediare. Se conturează astfel o economie paradoxală, în care apar mecanisme și structuri dedicate reparării unor probleme a căror dispariție ar putea, uneori, să le pună sub semnul întrebării însăși rațiunea de a exista. Victima devine capital simbolic, iar resentimentul poate deveni combustibil instituțional.

Cultura este un teren deosebit de vulnerabil la această dinamică tocmai pentru că valoarea artistică nu poate fi măsurată cu precizia kilogramului sau a metrului. Acolo unde criteriul este dificil de cuantificat, discursul despre reprezentare, identitate, excluziune și nedreptate poate ajunge, uneori, să ocupe locul criteriului estetic și profesional.

Când criteriul devine suspect

Într-un asemenea climat, cuvântul cel mai incomod devine „criteriul”. Cine stabilește criteriul? Cine decide ce este valoros? De ce acesta și nu celălalt? De ce un artist primește finanțare și altul nu? Fără îndoială, aceste întrebări sunt legitime, iar instituțiile publice trebuie să răspundă transparent la ele. Există însă o diferență fundamentală între a cere transparența criteriului și a contesta însăși existența criteriului. Prima este în consonanță cu spiritul democrației atât de des invocat, în timp ce a doua poate aluneca foarte ușor în populism cultural.

Știm prea bine că resursele și bugetele culturale sunt finite, la fel și numărul muzeelor, teatrelor, galeriilor, festivalurilor și burselor. În schimb, numărul celor care solicită acces la ele poate crește practic nelimitat. Și atunci selecția devine inevitabilă. Putem discuta criteriile selecției, putem reforma jurii, putem cere transparență, putem elimina conflictele de interese și putem construi mecanisme mai inteligente de finanțare, dar nu putem elimina selecția fără să eliminăm însăși posibilitatea unei politici culturale coerente. Mai mult decât atât, trebuie să acceptăm că nu există și nu va exista vreodată o politică culturală care să mulțumească pe toată lumea. Orice criteriu de selecție produce, inevitabil, și excludere. Într-un sistem cu resurse limitate, nemulțumirea nu este un accident al administrării, ci o consecință structurală a oricărei decizii. Atunci când orice nemulțumire este transformată automat într-o acuzație de ilegitimitate, contestarea devine reflex, iar opoziția permanentă riscă să fie confundată cu vigilența democratică.

Activismul are un rol legitim și adesea indispensabil atunci când semnalează abuzuri, discriminări reale sau lipsa de transparență. Însă își pierde forța morală atunci când contestarea devine un scop în sine, iar orice decizie este tratată ca dovada unei opresiuni sistemice. În același timp, se instalează o formă de indolență intelectuală. Este mai ușor să denunți criteriul decât să propui unul mai bun, mai ușor să deconstruiești decât să construiești și mai ușor să revendici decât să demonstrezi.

O cultură în care fiecare decizie este delegitimată înainte de a-și produce efectele și în care orice selecție este suspectată aprioric de rea-credință ajunge, paradoxal, să paralizeze însăși capacitatea instituțiilor de a decide. Iar atunci când nimeni nu mai îndrăznește să stabilească priorități de teama contestării permanente, politica culturală încetează să mai fie un act de viziune și devine un exercițiu birocratic de evitare a conflictului.

Blocarea fluxului resurselor

Inflația de autodeclarate talente produce însă și o consecință economică despre care se vorbește surprinzător de puțin. Atunci când numărul celor care revendică acces la resurse crește mult mai repede decât resursele disponibile, acestea nu se multiplică, ci se pulverizează. Cultura ajunge să semene cu un sistem de irigații în care apa este împărțită în tot mai multe canale, până când niciunul nu mai are debitul necesar pentru a hrăni ceva durabil.

În loc ca o societate să poată investi strategic în infrastructuri culturale, instituții solide, cariere artistice, cercetare și proiecte capabile să depășească durata unei administrații sau a unui ciclu de finanțare, presiunea distributivă obligă sistemul să împartă resursele în cantități din ce în ce mai mici unui număr din ce în ce mai mare de solicitanți. Rezultatul poate arăta democratic și poate fi, în realitate, profund distructiv. Toată lumea primește puțin, iar aproape nimeni nu primește suficient pentru a construi ceva care să dureze.

Aceasta este una dintre marile iluzii ale redistribuirii fără strategie. Dacă împarți permanent o resursă insuficientă către cât mai mulți beneficiari, poți obține o statistică impresionantă despre numărul proiectelor finanțate și, simultan, o cultură tot mai săracă în opere care contează. Mai grav, apare o formă de egalitarism al precarității. Nu mai avem o competiție între proiecte pentru a construi excelență, ci o competiție pentru a supraviețui până la următoarea sesiune de finanțare. Festivalurile trăiesc de la un apel la altul, instituțiile își proiectează activitatea în funcție de calendarul granturilor, artiștii ajung să scrie proiecte mai des decât își exersează meseria, iar managerii culturali devin specialiști în traducerea creației în limbajul eligibilității.

În acest punct se produce o inversare aproape absurdă. Sistemul creat pentru a susține arta începe să consume timpul și energia necesare pentru ca arta să existe. Artistul nu mai este neapărat cel care se întreabă cum să facă o operă mai bună, ci cel care învață cum să demonstreze că opera sa corespunde unei linii de finanțare. Proiectul ajunge să fie conceput nu pornind de la necesitatea artistică, ci de la existența programului de finanțare. Cu alte cuvinte, nu mai căutăm bani pentru proiectele pe care cultura are nevoie să le facă, ci ajungem să inventăm proiecte pentru banii pe care sistemul știe să-i distribuie.

Aceasta este una dintre cele mai subtile forme de deformare a creației. Și mai există un paradox… Cu cât sistemul finanțează mai multe inițiative mici, cu atât poate deveni mai greu să finanțeze proiecte mari, riscante și cu adevărat transformatoare. Resursele sunt absorbite de multitudinea de proiecte eligibile, iar cultura își pierde capacitatea de a face pariuri. Marile transformări culturale au apărut aproape întotdeauna din pariuri, nu din distribuții prudente și egalizatoare.

Așa apare artistul profesionist în accesarea fondurilor, una dintre cele mai stranii figuri ale culturii contemporane. Nu este neapărat cel care construiește cea mai importantă operă, ci cel care înțelege cel mai bine vocabularul prin care sistemul distribuie resurse. Știe să formuleze obiective, indicatori, grupuri-țintă, rezultate măsurabile, impact, incluziune și sustenabilitate. Știe să transforme aproape orice intenție artistică într-un proiect eligibil. Și atunci trebuie pusă întrebarea incomodă. Ce se întâmplă când competența de a obține finanțare devine mai importantă decât competența de a crea? Răspunsul este dur. Se poate naște o nouă aristocrație culturală a competenței administrative de a fi eligibil.

Într-un asemenea sistem, succesul nu mai este neapărat dovada unei opere care a rezistat exigenței, ci poate deveni dovada unei extraordinare adaptări la mecanismul de finanțare. Iar dacă acest mecanism se perpetuează suficient de mult, apare riscul ca însăși definiția artistului să se schimbe. Artistul nu mai este cel care produce o operă care își caută publicul, ci cel care produce un proiect care își caută finanțarea. Atunci cultura nu mai este subfinanțată în sensul simplu al cuvântului ci estesuprafinanțată procedural.

Noua gramatică a puterii

Fiecare epocă are cuvintele ei magice. Cândva acestea erau „popor”, „patrie”, „progres”, „revoluție”. Astăzi există alte formule capabile să deschidă uși către finanțare și legitimitate instituțională. Nu pentru că termenii contemporani, precum incluziune, diversitate, accesibilitate, sustenabilitate sau reprezentare, ar fi lipsiți de sens. Dimpotrivă. Fiecare dintre ei desemnează realități și obiective sociale legitime.

Deriva începe atunci când aceste noțiuni încetează să mai fie valori și devin parole administrative. Atunci artistul învață rapid noua gramatică. Nu mai este suficient să ai o idee artistică, trebuie să demonstrezi că ea contribuie și la rezolvarea unei probleme sociale. Opera trebuie să fie incluzivă, sustenabilă, participativă, comunitară, interdisciplinară, transformațională. Și, eventual, să conțină muzică… Astfel, fără vreo conspirație centralizată, sistemul poate ajunge să selecteze proiectele care vorbesc cel mai fluent limba momentului. Adevărata putere ideologică nu este aceea care îți interzice să vorbești, ci aceea care te învață cum trebuie să vorbești pentru a primi resurse.

Mai există însă o mutație. Atunci când criteriul estetic devine incomod, biografia creatorului poate începe să concureze opera. Cine ești? Din ce comunitate vii? Ce traumă reprezinți? Ce categorie socială poți invoca? Ce discurs poți activa?

Aceste întrebări pot fi relevante pentru înțelegerea unei opere, dar devin problematice atunci când ajung să substituie evaluarea ei. O societate care distribuie legitimitatea artistică în funcție de biografie riscă să producă o aristocrație a eligibilității morale, în care opera încetează să mai fie judecată pentru ceea ce exprimă și este evaluată, înainte de toate, prin identitatea celui care o produce și prin adecvarea acesteia la narațiunile ideologice dominante.

Subminarea breslei

Consecința cea mai gravă nu este însă financiară, ci morală. Într-o breaslă sănătoasă există competiție, dar și respect pentru competență, rivalitate, dar și recunoașterea valorii celuilalt. Există generații, școli, maeștri, discipoli, rupturi și revolte, dar există și o memorie profesională, o continuitate a meseriei și capacitatea de a recunoaște ceea ce este valoros, chiar atunci când nu ne aparține.

Când însă fiecare diferență de statut este interpretată drept nedreptate, iar fiecare succes al celuilalt drept privilegiu suspect, această memorie începe să se destrame. Colegul nu mai este coleg. Devine concurent la finanțare, apoi obstacol, apoi privilegiat, apoi reprezentant al „sistemului”, iar în cele din urmă trebuie delegitimat. Nu mai este suficient să fii mai bun; trebuie demonstrat că succesul celuilalt este ilegitim.

În acest punct, competiția profesională se transformă în conflict moral, iar solidaritatea breslei este înlocuită de suspiciune, resentiment și alianțe de conjunctură. O breaslă care nu mai știe să admire nu mai știe nici să învețe. Adevărata subminare morală a breslei culturale constă, în cele din urmă, în incapacitatea de a mai recunoaște valoarea care nu ne aparține.

Când cultura devine terapie pentru orgoliul social

Poate că aici se află unul dintre cele mai sensibile puncte ale crizei culturale contemporane. Am început să transformăm cultura, încet și aproape insesizabil, dintr-un spațiu al confruntării omului cu propriile limite într-un mecanism de confirmare a sinelui. Într-o societate tot mai fragmentată, în care identitatea este permanent negociată, revendicată și validată public, statutul de artist sau de „om de cultură” poate deveni, pentru unii, nu atât expresia unei vocații, cât o formă de compensare, apartenență și legitimare personală.

Dar arta care se ia în serios nu are această funcție terapeutică. Ea nu ne confirmă întotdeauna. Uneori ne contrazice, ne rănește orgoliul sau ne arată cât de puțin știm. Pentru creator, confruntarea este și mai brutală. Drumul spre consacrare presupune ani în care realitatea îți demontează metodic iluzia că ești atât de bun pe cât te crezi, să accepți maeștri care te corectează, oameni care te depășesc, eșecuri, refuzuri, săli goale, manuscrise respinse și lucrări care se dovedesc pur și simplu proaste. Aceste experiențe nu sunt nedreptăți ale meseriei. Sunt însăși școala ei. Iar dacă ai suficientă forță interioară, continui… fiindcă accepți faptul că opera este mai importantă decât orgoliul autorului și că vocația presupune mai întâi obligații, disciplină și responsabilitate, abia apoi drepturi și recunoaștere. Abia aici începe smerenia meșteșugului.

În schimb, atunci când societatea însăși dezvoltă o nevoie excesivă de validare, statutul de artist poate deveni o extensie a acestei patologii colective. Nu mai este suficient să creezi, trebuie să fii recunoscut ca fiind creator. Nu mai este suficient ca opera să existe, ea trebuie să confirme identitatea autorului și să-i ofere acestuia un loc vizibil în ordinea simbolică a comunității.

De aici apare narcisismul revendicativ. El nu mai întreabă dacă opera poate deveni mai bună, ci de ce autorul ei nu primește suficientă recunoaștere. Nu mai caută desăvârșirea, ci validarea. Iar atunci când validarea întârzie, frustrarea este transferată asupra instituțiilor, asupra colegilor, asupra publicului sau asupra societății. Este momentul în care arta încetează să mai fie o probă a creatorului și devine o probă pe care creatorul o cere societății.

Ca atare cultura nu poate fi un serviciu public de confirmare a identității. Ea poate oferi libertate, spațiu de expresie, șanse și resurse, dar nu poate garanta valoarea, consacrarea sau împlinirea. Acestea rămân rezultatul unei confruntări mult mai dificile, între talent, muncă, caracter, timp și operă.

Iar această confruntare nu poate fi înlocuită de nicio revendicare.