În urmă cu 8 ani, câțiva profesori de la Universitatea Avans din Olanda au vizitat universitatea noastră (Universitatea din Oradea). Căutau un parteneriat pentru studenții lor, în cadrul a ceea ce la ei se numește săptămâna internațională (perioadă în care vizitează o universitate din străinătate în vederea schimbului de experiență). Nu mă întrebați de ce, însă au ales Oradea, nu Cluj sau București (pe care le vizitaseră de asemenea). De atunci, în fiecare an, în jur de 25 de studenți olandezi însoțiți de 3 profesori, ne vizitează timp de o săptămână. Scopul clar este schimbul de experiență care se traduce în întâlniri informale (nu speach-uri sforăitoare, nu osanale, nu laude), iar accentul este pus pe dialogul dintre studenții români și cei olandezi. Menționez că nu există un parteneriat formal cu acte doveditoare semnate și parafate de ambele universități căci procedurile sunt stufoase, iar hârțogăriile absurde. Formalizarea legală al acestuia ar fi trebuit să ajungă la Ministerul Educației care ar fi trebuit să-l aprobe și să-l semneze, având în vedere că nu aparține nici unui alt program formal. Așadar, aceste activități de pe urma cărora beneficiază în mod direct studenții noștrii, nu intră în nici o raportare, nici o evaluare a universității, iar munca mea și a colegului meu constă în voluntariat. Uneori, acolo unde birocrația blochează, eficiența voluntariatului este mai mult decât evidentă. (Pentru cârcotași, există totuși o parte adiminstrativă a acestor vizite – de fiecare dată anunț Departamentul și Decanatul – și fac o cerere pentru rezervarea sălii de care este nevoie pentru desfășurarea întâlnirilor).
De ce acceastă introducere? Specializarea studenților olandezi și români este asistența socială. Profesorii și studenții olandezi nu se mulțumesc doar cu schimbul academic, ci vizitează și instituții (publice, private, ONG-uri, asociații etc). Ghiciți ce au ales printre altele?! Dumbrava. Locul care se află acum în centrul unui scandal național. Nu e singurul loc pe care îl vizitează, însă de fiecare dată donează câte ceva. De ce l-au ales? Ca exemplu pozitiv pentru țara noastră, aratându-le studenților lor că și în România, acolo unde instituțiile statului nu pot rezolva probleme, există inițiative civice, private care suplinesc și preiau din responsabilități. Că oamenii nu sunt lăsați în stradă la propriu, că există un loc în care cei abandonați sunt îngrijiți. Cred că dacă ar fi existat problemele de trafic sau alte abuzuri, spiritul civic al olandezilor, pe care îl deprind din copilărie, ar fi făcut dreptate, probabil apelând la instituțiile europene. Însă, de 8 ani au vizitat Dumbrava în fiecare an, oferindu-le studenților olandezi un exemplu de bune practici.
Sintagma bune practici, deși comună disciplinelor sociale, se pare că are conotații diferite în funcție de țara în care se aplică. Generic, bunele practici vizează obținerea celor mai bune rezultate prin intermediul eficientizării unui set de reguli, metode, politici etc. în funcție de domeniu. Așadar, în asistența socială, scopul bunelor practici în ceea ce privește vârstnicii singuri și cu probleme medicale, dar venituri minime sau inexistente, ar trebui să vizeze – generic – demnitatea umană și – specific – acordarea de îngrijire și servicii în funcție de nevoi. De la căderea comunismului, deși s-au făcut progrese remarcabile în sistem (cel puțin în ceea ce privește protecția copilului), infrastructura publică în ceea ce privește centrele pentru vârstnici (de zi, de noapte, permanente) a rămas cvasi-neschimbată. Asta înseamnă că posibilitățile centrelor publice de a primi astfel de persoane are un număr limitat, iar restul cad în afara sistemului. Despre aceste lucruri am scris deja într-o carte dedicată disfuncționalităților instituționale în domeniul asistenței sociale, disfuncționalități pe care le-am urmărit din punct de vedere al termenului de sărăcie (cu toate definițiile, sintagmele și aplicabilitățile cuantificabile din sistem[i]). Întrebarea constantă era ce se întâmplă cu cei care cad în afara sistemului? Cu cei care nu mai au loc în sistem? Cu cei care locuiesc în zone defavorizate? Cu cei abandonați?
Două țări europene, două modele diferite.
Olanda
Ne reîntoarcem la parteneriatul nostru cu olandezii. Deși ne-au invitat în Olanda, în primii ani nu au existat oportunități financiare de așa manieră ca studenții români să beneficieze de experiența olandeză. Din fericire, în 2022 s-au lansat programele BIP (Blended Intensive Program), finanțate prin Erasmus. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest program, voi oferi o scurtă descriere. E un program la care participă cel puțin 3 universități din țări diferite, care se desfășoară pe o durată medie de 3 luni. Studenții participanți primesc credite și note pe care le obțin prin susținerea unui examen. O parte a cursurilor se desfășoară intensiv online, iar celelalte au loc în spatămâna/ile de întâlnire fizică la universitatea organizatoare. Există flexibilitatea alegerii profesorilor care țin cursurile și a modului de desfășurare a programului. Așadar, în cazul nostru, universitatea olandeză este organizatoare (participanții fiind de la Universitatea din Oradea, Universitatea Complutense din Madrid și UC Leuven-Limburg din Belgia). Noi, profesorii celor 4 universități, am predat cursuri. Programul gândit de olandezi vizează diversitatea – fiecare țară prezintă specificitățile în funcție de tema aleasă în fiecare an și unitatea – posibilitatea de a găsi soluții comune.
Abia acum veți înțelege necesitatea acestui ocol. Am avut două șocuri majore.
Primul meu șoc: felul în care au fost examinați studenții. În cadrul programului, se alcătuiesc echipe mixte (studenți din fiecare țară participantă) care vor lucra împreună la un proiect în funcție de tema mare a programului. Accentul este pus pe soluții inovative. Șocul cel mare l-am avut la examenul final al studenților: a) studenții nu s-au aliniat ca la eșafod în fața noastră a profesorilor, ci stăteau împreună și amestecați – din mai multe țări – la mese, iar noi profesorii ne plimbam printre echipe și ne opream la fiecare să îi ascultăm, întrebăm, evaluăm etc. (dincolo de faptul că universitatea pune la dispozițiea studenților toate instrumentele de care au nevoie, inclusiv studio media dacă doresc să facă video-uri); b) ȘOCUL cel mare – prezența unui reprezentant din administrația locală la evaluarea finală a studenților. Administrația locală era interesată de existența unor soluții pentru probleme specifice. Și da, din cele 7 echipe mixte de studenți care au fost examinate, s-a selectat proiectul unei echipe, iar soluția pe care au găsit-o studenții s-a și aplicat la nivel local, căci problema de la care au pornit studenții era comună tuturor țărilor participante. Am văzut și la noi reprezentanți ai administrației, însă doar în calitate de invitați pe la diverse deschideri și festivități oficiale. Ar putea fi posibil și la noi tipul de colaborare existent în Olanda? Nu îmi fac iluzii…e pură utopie.
Al doilea șoc. Vizita noastră în Olanda nu înseamnă doar cursuri, ci și învățarea informală prin contactul nemijlocit cu beneficiarii și asistenții sociali din diversele instituții (publice, private, asociații etc.). În fiecare an am vizitat instituții de asistență socială și servicii sociale din Rotterdam, Tilburg, Einhoven și zona Den Bosch. De exemplu, într-un orășel, administrația publică a construit un centru pentru cei cu adicții. Și-au dat seama rapid că în zona/cartierul respectiv nu prea existau beneficiari pentru acest tip de servicii, așadar l-au convertit într-un centru pentru imigranți. Au făcut un parteneriat cu un ONG care se ocupă de beneficiari (imigranți) în și cu infrastructura pusă la dispoziție de autoritățile publice.
Dar nu acest lucru este șocant. Ci faptul că legislația și instituțiile statului încurajează implicarea civică. Legislația lor prevede că dacă eu, ca simplu cetățean, doresc să fac ceva pentru comunitatea mea, o pot face doar în cartierul în care locuiesc și doar pentru cei care locuiesc în acel cartier (au înțeles că problemele nu sunt identice, ci ele sunt identificabile și specifice fiecărui loc/cartier și este important ca toți cei implicați să cunoască disfuncționalitățile la firul ierbii). Așadar, se încurajează implicarea civică și găsirea unor soluții aplicabile și verificarea funcționalității lor
Vă ofer două exemple din două localități olandeze diferite: prima a început cu un teren viran aflat la confluența a 2 cartiere, a doua a început cu un parc din marginea unei localități – loc în care se aciuau homeless-ii și cei cu adicții. O parte a locuitorilor din prima localitate și-au dorit o grădină urbană care să adune oamenii împreună – indiferent de problemele cu care se confruntau (adicții, bătrânețe, singurătate, etc.). Ideea lor a fost simplă – cultivarea și îngrijirea unei grădini adună oameni împreună și formează o comunitate. Treptat au adus și rulote în care se pot adăposti cei fără locuință. Totul funcționează pe bază de voluntariat și donații. Cei care au început în a doua localitate, și-au propus să introducă diverse ateliere/activități pentru cei cu adicții, apoi s-au extins (acum oferă servicii atât celor cu adicții, dar și celor cu dizabilități, au centre de zi, dar și unul permanent pentru vârstnici). Singura diferență dintre cele două localități a fost că cea din urmă a întâmpinat câteva reticențe din partea localnicilor care nu doreau să fie adunați cei cu adicții în zona lor (deși erau deja acolo). Din momentul în care au văzut că parcul a fost curțat și începe să devină sigur și frecventabil, s-au implicat din ce în ce mai mulți localnici. Sigur, asta nu înseamnă că se implică toți localnicii, că nu există cârcotași sau că nu există dispute. La momentul la care l-am vizitat noi, activitățile din parc se extinseseră de așa manieră că aveau o diversitate de clădiri dedicate categoriilor de beneficiari cu care lucrau.
Până aici, nu e nimic wow. Însă, profesorii, angajații și voluntarii olandezi mi-au explicat și au raspuns tuturor întrebărilor pe care le-am pus. Dintre acestea, vă ofer răspunsurile direct legate de miza acestui text: Statul olandez, prin intermediul instituțiilor sale, încurajează astfel de implicări civice. E vorba de un principiu de bază: cei de la bază cunosc cel mai bine problemele cu care se confruntă, iar statul susține implicarea și soluțiile viabile. Încurajează găsirea unor soluții (acum se numesc soluții creative, soluții inovative) pentru problemele comunităților. Nu cere nici hârțogării, nici standarde, nici criterii care încurcă. Doar monitorizează și evaluează. Există și un job de mediator (în principiu nu e arondat unei instituții) care mediază între comunitate și decidenți sau între universitate și diversele insituții (nu doar politice). Și mediatorul contribuie la monitorizare și reglarea comunicării între potențialii parteneri. Dacă soluțiile respective se dovedesc a nu fi funcționale sau eficiente, există două posibilități: fie găsești alte soluții, fie te oprești. Însă, dacă ajutorul oferit de implicarea civică, personală se dovedește a fi benefică pentru comunitate și stat, instituțiile publice vor susține și se vor implica direct prin intermediul unor parteneriate între public și privat. Acolo, acestă sintagmă are un conținut, în timp ce la noi e golită de sens. Și nu, nu ar trece 20 de ani, fără ca instituțiile publice olandeze să ia o decizie. Dacă un om ca Pașca ar fi fost in Olanda, probabil după 2-3 ani ar fi primit susținerea statului. Și dacă ar fi refuzat să se conformeze standardelor (aducând argumente imbatabile; de exemplu, la noi standardele pe care sistemul le cere în privința numărului de metri pătrați alocați fiecărui beneficiar nu suunt îndeplinite la nivelul populației obișnuite), ar fi găsit împreună soluții pentru a intra în legalitate. Inclusiv modificări legislative.
Cum e la noi?
Greu de spus. La noi, există OUG nr.5/2025 care începe astfel: “Având în vedere că finanțarea serviciilor sociale asigurată de la bugetul de stat trebuie să vizeze doar serviciile sociale care dețin licență de funcționare, în condițiile legii, dat fiind necesitatea unor măsuri integrate care să vizeze domeniul asistenței sociale, luând în considerare necesitatea atingerii țintelor aferente Planului național de redresare și reziliență al României din domeniul social, respectiv îndeplinirea obligațiilor asumate de România prin acest document strategic, având în vedere interesele fundamentale ale persoanelor vulnerabile și având în vedere necesitatea asigurării supravegherii și îngrijirii permanente a beneficiarilor din serviciile sociale cu cazare, respectiv asigurarea continuității activității (…)”. Cum se îmbunătățesc condițiile persoanelor vulnerabile? Ni se arată în art. II, prin înființarea unui “comitet interministerial pentru consolidarea capacității administrative a instituțiilor cu atribuții în domeniul asistenței sociale”[ii]! Nu doar că legislația este dificil de aplicat, dar o și ia razna.
În urmă cu ceva ani, am întâlnit un inspector social – adică cel care vizitează, monitorizează, evaluează și supraveghează bunul mers al lucrurilor din sistemul public și privat de asistență socială, dă sau ia autorizații de funcționare (evident, doar pentru cei care cer sau funcționează cu autorizații; centrele ilegale pot fi verificate și închise doar în urma unor sesizări). Acest inspector social era în stare vizibilă de șoc după ce vizitase un centru public pentru vârstinci. Ce a descoperit întrece orice imaginație: supraaglomerare (erau și 2 vârstnici într-un pat), serioase probleme sanitare. Nu era singurul centru din țară care funcționa în condiții de precaritate, însă, aici, supraaglomerarea depășise orice limită. Conform legislației domeniale, standardelor, procedurilor și criteriilor de verificare ar fi trebuit să închidă centrul respectiv. L-a închis? Evident că nu. Deoarece nu ar fi avut unde să trimită cei aproximativ 100 de vârstnici pe care i-a găsit în centrul respectiv. Dacă ar fi închis centrul, toți beneficiarii lui ar fi ajuns, la propriu, în stradă, pentru că celelalte centre publice erau în aceeași situație. Sau…la d-l Pașca. Nu cred că s-au ameliorat lucrurile în ultimii 10 ani. Când vorbim de sistemul de asistență socială, vorbim de subdimensionarea personalului calificat, subfinanțare și obținerea semnăturilor și ștampilelor pentru orice (inclusiv pentru o mătură). Lucruri despre care s-a tot scris din 1990. Desigur că există probleme în toate sistemele de asistență socială de oriunde, însă rigiditatea și opacitatea celui autohton cred că le întrece pe toate. Studenții noștri de la asistență socială fac practică (1 zi/săptămână) și sunt perfect capabili să sesizeze diferențele cu care se confruntă insituțiile: cele publice cu birocrația excesivă, încremenirea, imposibilitatea de apdatare a soluțiilor la problemele beneficiarilor (de exemplu, copiii – vicitme ale cyberbullying-ului), numărul mic de asistenți sociali, salarizarea total neatractivă pentru un începător; cele private cu regulile, criteriile și standardele excesive; ONG-urile cu lipsa finanțării, cu alergatul după finanțări europene, cu consecvența voluntarilor etc. Și, nu în ultimul rând, ultimele două tipuri de instituții se confruntă cu controale dese. Nu și cele publice. În ciuda felului în care este formulat textul OUG nr.5/2025, problema persoanelor vulnerabile încă persistă. Nu sunt spații/centre, nu sunt condiții, nu sunt suficienți angajați, nu sunt suficienți bani, nu sunt…Și statul se încăpățânează în inflexibilitatea propriilor reguli.
Dacă există inițiative, și există, ele nu doar că nu sunt sprijinite de autoritățile abilitate, dar regulile, criteriile, formalismele sunt mult mai importante decât omul în carne și oase – beneficiar al serviciilor sociale. Există atât angajați ai sistemului public, cât oameni din ONG-uri, Fundații, Asociații, persoane private care vin cu soluții concrete și aplicabile. Aproape toate se izbesc de opacitatea sistemului – aprobări, ștampile, semnături, autorizații, lipsa banilor și alte lipsuri. În tot acest timp, nimeni nu observă lipsa oamenilor care nu au pe nimeni, nu au nici măcar sănătatea necesară de a se îngriji pe ei înșiși. Așadar, în sistemul de stat problema penuriei centrelor este arhicunoscută, dar nu s-au luat măsuri. Căci, nu-i așa?, miniștrii de la Ministerul Muncii vin și pleacă, iar problemele vârstinicilor se rezolvă – până la urmă – pe cale naturală.
Căderea celor fără nume în no man’s land
În Olanda contează demnitatea umană. La noi, mă întreb retoric, ce contează? Scandalul mediatic? O ultramediatizare a diverselor cazuri în care nu contează verificarea surselor? Sau faptul că în absența credibilității în instituțiile statului (fie ele de justiție, politice, de apărare, de asistență socială etc.), media devine mijlocul de expresie a diverselor scenarii pe care le vehiculează în funcție de responsabilitate sau de lipsa acesteia? Marota statului paralel a erodat atât coeziunea civică, cât și cea profesională. Toate știrile vehiculate în media și social media au erodat încrederea nostră în funcționarea instituțiilor. Scăderea încrederii noastre în instituții funcționale a fost ajutată și de scandalurile – nenumărate – în care era implicată atât justiția (există nenumărate exemple în care faptele se prescriu pentru că dosarele sunt tărăgănate până la prescriere), cât și alte instituții (de exemplu, azilurile groazei de la Voluntari sau Dorohoi, în treacăt fie spus, aziluri care funcționau cu autorizații obținute de la autorități). După 36 de ani, încă nu am învățat cum funcționează un parteneriat între public și privat. Dacă nu omorâm inițiativa, ne facem că nu o vedem, o ignorăm. Până când nu se mai poate, în funcție de context. Cu cât e mai mare scandalul, cu atât privirea noastră se mută de la problemele reale la cele vehiculate în spațiul public cu o intensitate care reușește, în cele din urmă, să dividă populația în susținători și opozanți. Și astfel, orice posibilitate a dialogului e suspendat sine die. Vă mai amintiți cazul Elodia? Pentru cei mai tineri, rezum: Elodia Ghinescu, căsătorită cu polițistul Cristian Cioacă, avocată în Brașov, a dispărut în 2007. Ancheta poliției nu a dus la găsirea unui vinovat și arestarea acestuia. În 2009 a fost declarată oficial dispărută. Canalul de televiziune (închis între timp) OTV și patronul moderator Dan Diaconescu au preluat și mediatizat acest caz care a devenit viral. Lipsa cadavrului și a motivației unei crime au reprezentat cele două elemente de mister explorate de media care a preluat și partea justițiară, profitând de cota scăzută de încredere pe care populația o avea în instituțiile statului (poliție și justiție). În lipsa unei explicații oficiale al cazului, a devenit posibilă proliferarea unei multitudini de scenarii. În opinia mea, succesul OTV cu acest spectacol în direct a fost posibil datorită faptului că, astfel, a devenit un fel de tribun al poporului în direct și, în care, funcționa un justițiarism care indica nu doar vinovatul, ci, foarte important, disfuncționalitățile justiției și poliției[iii]. Între timp, s-au OTV-izat și celelalte canale media.
Nu comentez cazul Dumbrava pentru că s-a scris, deja, mult – atât pro, cât și contra. În nici un stat democratic, nu ar fi trecut atâta timp fără ca autoritățile să nu ia nici o măsură. Atunci când justiția sau instituțiile statului nu funcționează, disfuncționalitățile sunt preluate – fără a fi soluționate – de media care le instrumentalizează și le prezintă în funcție de interese partizane și de cicrcumstanță. Este cea mai simplă și eficientă metodă de a muta privirea de la cel responsabil la țapul ispășitor. Care poate fi oricine. Sau care vizează, indirect, pe oricine.
[i] Daniela Maci. Marginalii despre marginali. Instituții și vocabular – sărăcia, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2024. http://editura.ubbcluj.ro/www/ro/ebooks/authors_d.php?ida=3416
[ii] Ordonanța de urgență nr. 5 din 27 februarie 2025 privind unele măsuri din domeniul social și pentru modificarea și completarea unor acte normative. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/295098
[iii] Despre acest lucru am scris mai detaliat în Daniela Maci.The End: Before and after the Metaphor in the Contemporary Romanian Mass Media, in Carol McAllum and Madeline Gorman (eds.), „Mapping the Perimeter of Death and Dying”, (First edition Oxford Inter-Disciplinary Press 2014), Ed. Brill, 2019, pp. 147-156. https://doi.org/10.1163/9781848882423_016
