luni, iunie 17, 2024

Et in Arcadia ego (adică și io „m-am suit în dealu Clujului”, dar mai ales „tarararam”)

Despre minunata urbe aristocratico-regală din țentrul Ardealului, metropolă egal medievală și futuristă plină de oameni minunați pierduți printre țărani mucaliți, intelectuali ranchiunoși și nenumărabili sicofanți infami, ca și despre dealurile maximal mioritice ale Clujului academic, filarmonic și universitar (respectiv despre cimitirul tinereții mele – vorba unui poet cinstit și plin de frica vieții, a soției și-a lui Dumnezeu), am mai atins pe ici-colo-șa [*]. (În trimiterea din final țin cont că n-a rămas decât colbul și pulberea arhivelor peste tot ce vom fi scribălit pe vremile de dinaintea epocii onlain, deci n-are sens să mai evocăm surse de care nu s-ar mai atinge nimeni, drept pentru care nu precizez nimic demn de indicația „colo-șa”, doar cu privire la „ici” oferind 2ă-3 linkuri.)

Cât despre titlul acesta de citat cu moț latinist/uniat/erudit, mărturisesc că mi-a venit să-l utilizez nicidecum din mândria care-i făcu pe-atât de mulți alții să se laude copilărește cum că ȘI EI au fost/văzut/pupat ceva nemaipomenit odată-n viață, că ȘI EI fură/ajunseră/apucaseră a-și trage de-un selfi în cineștiece raiuri feerice sau stațiuni balneo-luxoase, ba câțiva chiar să semneze capodopere artistice, ode lungi, cărți întregi sub formula unei asemenea fudulii narcisiste. Nu, hotărât nu. Am ales vorba cu „fui și moa în Arcadia” mai degrabă pentru a sublinia ridicolul de-a te bate-n pept cu realizări aproape banale/obștești, de-a-ți acorda propriilor senzații ori trăiri apelativele și adjectivele oricăror superlative-ți vin la gură ori îți fibrilează-ntre burice de dește, de parcă chiar ai fi nu doar te-ai prețui singur drept buricul pământului. Cu alte cuvinte: în ciuda aparențelor sau a superficialității criticii de judecată (im)pură, binevoiți a-mi admite desolidarizarea hotărâtă față de toți fudulii și egofilii care cam caracterizează cu vanitate exponențial-maladivă emfatica intelighenție autohtonă.

Una la mână: la concret, și io „m-am suit în dealu Clujului”. Și nu o dată. În primul rând că taman pe unul din dealurile domniei sale m-am născut. La modul propriu, nu figurat, deoarece până să-și tragă-mpingă fundul vreo ambulanță natologică până colo-sus, în căscioara familială, această „sus în deal e-o casă” privată a devenit spontan sălaș neonatologic. Căci biata de muică-mea a reușit de și-a dat drumul chiar în patul propriu, de nu cumva țărănește chiar jos pe podea, scoțând în lume cu ajutorul unei moașe din vecini bunătate de plod frumos și gras și cuminte. Zic „frumos” că așa se obișnuiește obligatoriu să zici despre orice nounăscut semănând maidegrabă cu dracul gol, „gras” fiindcă asta înseamnă fix 4 kile juma, iar „cuminte” fiindcă pare-se/zice-ce că după primul chițcăit sau orăcăit repede m-am și liniștit și-adormit profundamente. Cât despre duba de salvare totuși venită, aceasta a apucat doar să constate că toate-s în regulă, pruncul e binemersi și sforăie sănătos, eliberând peloc hârtie de doctor cu ștampilă rondă și văzându-și imediat de-altă treabă. Cât despre moașa vecină (menționez doar ca să-mi adeveresc caracterul): întotdeauna o voi fi salutat pe stradă/trotuar cu un sărumâna propriuzis, plin de recunoștință onestă, știind cine era bătrâna cu mers tot mai șchiop, gâfâitor și greoi, însă considerând-o aproape un fel de bună ursitoare sau grotescă zână, respectiv nașă, mătușă ori bunică proprie/personală.

A 2a la mână: oriunde-aș fi fugit din casă (am adorat toată copilăria refugierea-n grădina mare și-n vârful pomilor fructiferi care permiteau și bineveneau cățărarea) tot pe-o rampă de coamă de deal ajungeam vagabond. Pe scurt: când n-o luai de-a ceva vale, în Cluj precis urcai. De la Steluța la Polocioii de-ar fi fost să cutreieri circambulant tot orașul, printre livezi și grădini fără capăt, călcând și printre joasele păduri ale Baciului, Hoiei și Făgetului Mănășturului, tot înspre altitudini gen Feiurd, Dâmbu Rotund și Feleac ai fi ajuns.

O vreme, o dată pe an, cu exactitate de Luminația ocazionată de Ziua Morților, suiam pe dealul mai apropiat doar pentru a privi, în linie dreaptă peste întregul oraș, la spectacolul lumânărilor pâlpâind ca miile de licurici pe dealul de vizavi, cel cu imensul și preafrumosul Cimitir Central. Rareori m-am și deplasat pân-acolo (îți trebuia compania a cel puțin alți 2-3 copii oleacă mai mari ca să te aventurezi într-o așa mare deplasare fizică), deoarece propriul cartier poseda și el un cimitir deluros, chiar de era mic, mai nou sau cel puțin cu morminte nemonumentale, plus luminație modestă. Cică furam lumânări. Practic însă: mucuri excedentare, doar pentru a ușura infinitezimal din gunoaiele pe care le-ar fi constituit albele trabuce deja stinse de vânt sau de timpul expirat, căci nu colectam multe și-oricum deloc n-aveam ce face cu ele. Pe de o parte tot calitate de gunoi urmând a avea, pe de-alta Clujul prins de subsemnatul copil totuși fiind chiar și pe la periferiile sale un fel de Cimișoară ielectrificată deja. Așadar, din propriul punct de vedere aș putea spune că Clujul meu personal era electrificat prenatal. Penele de curent ale întreruperilor silnic programate vor apărea mai târziu.

Ceva ce totuși nu pot spune despre oraș este că n-ar fi fost deja total colectivizat, naționalizat și rechiziționat. Fapt pentru care din tot ce se adunase înafară de tarlaua demnă de-a se numi grădina+livada casei, la finalizarea nemaipomenitului iluminism comunist s-a dus naibii și o bună-bunuță halcă de deal (al Clujului) care constituise moșie privată. N-am apucat a o vedea, n-o știam, până-n 90 auzind mereu c-ar fi fost de la jumătatea ăluilalt deal până-n hăt-departele vârfului cu aspect de monticul. După luptele seculare ale retrocedărilor și restaurărilor post-90-2000 obținând umbra unui procent din cât fusese-n acte cândva, și nicidecum exact tot acolo, ci doar mai pe la poala neorezidențială a respectivului deal.

[Apropo(s): postața cu pricina e printre ultimele bucăți de livadă seculară care a supraviețuit cartierului de viluțe și viloaie ce de-acuma-ncolo va sugușa orice sursă de clorofilă și de oxigenare ecologic spontană. Și-i de vânzare. Preț rezonabil, ne-nțelegem (oameni suntem). Oricum: acuma! Antum! Că postum mari șanse să se piardă-n pokăr, păcănele, fals în acte, sat fără câini, abandon, depozit de deșeuri, donație șmenozită. Oricum, fără de gard ghimpat sau electric fiind, deja se pretează la prelevat cu cazmaua drept cernoziom de flori, la teren pășunabil pentru vite/cai/oi, pentru pictori de șevalet, îndrăgostiți, naturiști sau măcar evazioniști ai regiunii, inspirând chestii gen Le déjeuner sur l’herbe sau Duminică dupămasă pe insula La Grande Jatte (ca să citez doar pe mesiio Manet și amicu-i Seurat). Cu-atât mai mult cu cât de pe panta-i de calderă ai la picioare (ce vedere minunată/ ca la Viflaim s-arată) toată splendida panoramă a laxului Crin din Vale, Mediu Paris sau Mini Vienă care-i Koloșvarul.]

m-am suit în dealu Clujului/ să-i culeg o floare badelui (bine-nțeles, cu tarararam-ul de rigoare, alias refren repetat după orice mică propoziție zisă savant sintagmă și empiric vers) am aflat destul de repede. Și-anume horind melodia și textul, imitând cântarea publică și fotogenico-telegenică, dând și eu din șoldurile pe care sprijineam ferm și-amenințător pumnuții strânși. Sau poate doar rotind din umeri și coate, nu mai știu. Oricum, s-a-ntâmplat în preșcolaritatea aceea care încă nu te-ajută să vezi că adulții și copiii mai mari te pun să faci chestii gen m-am suit în dealu Clujului/ să-i culeg o floare badelui  doar ca să se râdă, discret sau fățiș, să te ia drept clovn comic, să profite de inocența ta. Iată un țânc fudulindu-se de parcă situația ori cazul i-ar aparține, deși (și mai ales că) habar n-are bietul cum că rimele metonimizează cazna erotică a unei dame la ovulație și camuflează destul de străveziu dezirul copulativ. Sau (alt mai ales) că în realitate țărăncuța noastră de la poalele Clujului suia dealuri nu „să culeagă” (vre)una bucată floare (pentru badea ei), ci pur și simplu pentru ca să „îi dea” acestuia propria floare, adică să-l facă fie culegătorul propriei feciorii, fie profitorul cât mai frecvent și vorace al înfruptării din defloratu-i și-aromatu-i dumicat de buchețel pelvian. Una peste alta, piesa era una de pornografie subtilă, subînțeleasă, subliminală. Iar „perdeaua” de-adevăratelea genială, unicat chiar, consta în aparent idiotul refren tarararam. Dacă după fiece vers (nedepășind banalul) înlocuiți turuiala ta-ra-ra-ram cu et-ce-te-ra… abia așa/atunci aveți cheia, fisa vă pică, beculețul vi se aprinde.

Bine… știu că sunteți prea comozi să vă amintiți, să fredonați singuri și să și ascultați ce și cum iese. În regulă, o fac eu (fără muzică, doar sacadat, cum ar face chiar melodia): M-am suuu↓ it↓ în↓ dealuuu↓ Clu↓ ju↓ lui↓… et ce te ra!… (În dosul lui „etcetera”, capul protagonistei înfășurând sinceritatea: Să credeț voi că fata tati-i proastă, să bată dialurile diejaba, ca niebuna! Die s-obosăște prințesa însamnă c-are-on motiv țapăn! Clar? Bine-nțăles c-afară de suit cu pasu urmau făcutele de nefăcut și-ale altor treburi-socoteli!) Să-i cuuu↓ leg↓ o↓ floare↓ ba↓ de↓ lui↓… et-ce-te-ra!… (Noa stai numa, adică „să-i culeg” io, lui, oarece! Neah! Să puie mâna la lucru, să ș-o culeagă sângur! Io numa i-o dau! Clar?…)

Altminteri, piesa asta de muzică foarte populară era una de exercițiu sau probă obligatorie chiar la așazisa Grădiniță de Muzică, cea menită a pregăti și tria niște loaze inocente pentru examenul admiterii la școala care din clasa-ntâi și până-ntr-a 12a (ba precis chiar și după liceu, facultate, câmpul muncii) se numea Liceul de Muzică. Așadar grădinița asta (practic 2ă-3 întâlniri serale pe săptămână, ori poate numai vreo oră-2ă preț de 2ă-3 săptămâni cu totul) se făcea tot în sediul aceleiași școli de mare scofală, una concepută pentru plozimea elitei, ștăbimii, nomenklaturii, intelectualității, +/– puimea de lăutari ariviști. Bașca 2-3 extratereștri, autiști sau asociali precum mine (picați la poarta respectivei instituții fie prin rațiunile hazardului sau improbabilității, de nu cumva prin revelații divine, care, știm, se acordă numai celor de la care nu-i nimic de-așteptat)… Așadar, grădinița. Poate că ea o fi fost de vină că m-a învățat să conving onor comisia de accept pentru intrare la oxfordul, cambrigiul sau yalele primare ale Clujului ardelean, pe de o parte bătând mai atent cu creionul exact ritmul pe care-l ciocănise profa/învățătoarea, ca și să reproduc, cânt, urlu moderat sau rag surdinat sunete și motive melodice auzite a fi ticăite cu degetul pe clape de pian. Asta pe de o parte. Cu toate că aveam și-acasă pian, așa că să imit sunete atingând clape puteam și singur. Pe de altă (cealaltă?) parte, primele educatoare au și insistat să cânt vocal la examen nu ce-mi plăcea mie, ci (chiar cu impresionantul și totodată deconcertantul acompaniament de pian, oferit voluntar și pe gratis), Vine-vine pri-i-mă-vaa raaaaa… Emblematicul Vine-vine primăvara care ori mă dezamăgea oarecum afectiv, sugerându-mi chiar și acum o înveselire trivială, ori mă plictisea mortuar, oricum părându-mi-se dubios, mai ales că alți zeci de copii o țineau langa cu dânsul, erau încurajați să-l reproducă, să-l performeze ca pe-o poezie sau bandă stricată la orice audiție, la marele prim examen vital. Ni se oferea oarecum drept obligatoriu, poate chiar asta generându-mi oarece rezervă ori iritare. Așa că, totuși, la examenul de admitere am preferat și decis să ignor piesa sugerată și acompaniamentul ei de pian (chiar nu se plictisea juna învățătoare, profă sau poate doar studentă, să clămpănească de zeci de ori pe oră și de sute și sute de ori pe zi aceeași mică partitură nătângă?). Și am executat, solo, altceva. Foarte dificila, dar pentru mine fascinanta, Liniște. Piesa trompetistului Nini Rosso, hit mare în toată Europa vremii, cu versiune de text sensibil adaptat în română (acuma văd că bunul traditor se numea Drăghici), cu care rezonam mai mult decât adânc, premonitor, adică abisal și poate de-a dreptul psihanalitic. Modernul cântec de leagăn era un fel de proiecție și veritabilă substituire maternală. Duioșia unei mămici la pătuț de fetiță, ori a unui prunc submisiv înaintea aburului ca de pasăre a sufletului Muicii sale care de 15 august se ridică la cer. Orișicum, cu toate că poate n-o voi fi cântat-o chiar atunci cu sfâșierea candidă din timpul vreunei asemenea devoțiuni, pierderi de sine ori singurătăți ataraxice, chiar pe-aia le-am zis-o. Și fiindcă nici acum n-am uitat-o, v-o zic și vouă. Piano & lento, finuț, con molto simțire.

Aaa-uuuuuzi, s-a opriiiit la geamul tăăăău o șoaptă-n zbooooor/ e gla-sul tăăău din depărtăăăăări, pornit în zooori/ un cân-tec miiiic, un cântec liiiin, un cântec draaag… de somn u-șooor.// Ceeeeru-i un văl de ar-giiiint și cati-feaaaaa/ ste-le scli-pesc în fun-daaaal de noapte greaaaaa/ toate cu grai de fioooor/ cu mi-ne-ți spun somn u-șoooooor./ Aaaa-cuuum, somn ușooooor, șiiiii nuuu uitaaaaa…/ mi-e doooor… Și dacă juriul nu va fi fost obosit/plictisit și mai ales surprins neplăcut, poate c-am reușit (adică mi s-a permis) și să continui și închei cu reluarea (variată în versul final): Ceeeeru-i un văl de ar-giiiint și cati-feaaaaa/ ste-le scli-pesc în fun-daaaal de noapte greaaaaa/ toate cu grai de fioooor/ cu mi-ne-ți spun somn u-șoooooor./  Aaa-dooormi su-râ-zâââând, cuuuu niiiiici-un noooor…/ în gââââând. Inclusiv pentru integrarea/neintegrarea socială (= integrare parțială, contemplativă și compasională, peste o neintegrare decisă în realisme barbare), deja îmi betonam un sine centrat nu pe erosul sexuat, subsumant, posesiv, egofil, ci pe philia și agapele asexuat, maternal-altruist, sacrificial, angelic, divin.

Am reprodus cântecul acela de mare sensibilitate atmosferică, celestă, stelară și selenară doar fiindcă, practic, semnala sfârșitul copilăriei veritabile și al oricărei inocențe, în viață urmând a debuta educarea și împământenirea sufletelor puiandre în realismul egal brut și formalist al unei societăți disciplinate politic și propagandistic. Finețurile și sensibilitățile față de creativități care nu foloseau „Partidului, statului și poporului” trebuiau șterse, iar în sensu-acesta folclorismele de paradă, veseliile facile, sugerate prin muzici frivole și versuri de tipul M-am suit în dealu Clujului să-i culeg o floare badelui  erau eficiente. În lumea superficială și duplicitară a adulților îndoctrinați comunist, copiii primilor ani de școală erau introduși și „legați emoțional” nu atât prin declamații și instrucții verbale, cât mai ales (adică mai profund și grav) prin magica melodică a zglobiilor cântecele. Fiindcă ne plăceau, ne-o trăgeau.

Acuma, e drept că-n urcușul doamnelor de mare emulație și performanță folclorică înspre dealurile pentru recoltat flori în cinstea „arzătoarelor doruri” vizavi de bărbăția virilă, mai apărea într-una dintre versiuni și strofa care-l particulariza pe bărbătușul ideal drept proletar agricol, specializarea „tractorist la stația de mașini”. Ceea ce nu era negreșit nefolositor, deoarece interpreta care fix așa a îmbogățit versiunea primă, cea „inocentă”, poate că nu era încă la fel de milițiancă precum era ciocârlia care o lansase deja. (Se știe, când erai lăutar, gurist, dansator, dirijor sau corist în ansamblurile Ministerelor de Interne, Circulație și Liniștire Forțată a Populației, ale Ministerelor de Armate/Ordini/Discipline, ale Ministerelor Securității ca Poliție Sociopolitică… altfel de statut vedetist îți asigura iubitul Partid și drăguțul de Stat.) Și nici negreșit ridicol și abuziv era respectivul adaos antiliric, deoarece în mediul satului colectivizat din acea vreme, pe de-o parte nu se știa deloc că bravii lor reprezentanți folclorici din București și din marile orașe erau și milițieni sau securiști cu trese și grade tot mai mari, iar pe de-altă parte postura de tractorist chiar ajunsese să poată suci mințile fetelor rurale precum reușește astăzi posesorul de Lamborghini/Ferrari și patronul sau căpitanul de echipă de fotbal. Dar cu o atare imixtiune proletcultistă sau fără (adică fie și lăsată doar în zeama idealismelor erotice expuse cu perdea), piesa magnetiza prin elementul melodie bine ritmată + neobservatul stilism sau structuralism muzical destul de tipic maghiar (tehnic purtând numele de „motiv reluat la cvintă”).

Așadar, nu din textul literar-logic al piesei derivă atractivitatea și efectul ei. În primul rând (ba poate chiar și-n rândul al 2lea sau 2 și-un sfertulea), să reduci nenumăratele dealuri ale Clujului la unul singur, apoi să te deranjezi să sui doar ca să culegi o singură floare, nu e doar ilogic și irealist, de-a dreptul ofensator pentru realismul peisagist și uman. Acolo e ceva criptic. E metaforă (adică figură egal stilistică și retorică indicând piste false și sensuri ascunse, gen „ce zic io nu-i de-nțelesul copiilor”), perfect demnă de-un angajat al Ministerului de Interne, cum am zis deja că era cântăreața (poate chiar înscrisă într-un sector acoperit al respectivului minister de forță, protecție, pedeapsă cruntă sau măcar intimidare) care a compus cu succes piesa. Iar apoi, chiar mai presus de toate propozițiunile simple ale versurilor, merită văzut și musai trebuie reținut că în M-am suit în dealu Clujului (deși piesă de autor-doamnă, instant devenind „anonim-populară” și aflată pe buzele tuturor ardelenilor din anii 60-70, tocmai fiindcă toți se reflectaseră/identificaseră în subliminalul ei), cel mai cel este refrenul scurt: tarararam. Original (de regulă în toate euforicele „cântece de voie bună” sau „de petrecere” auzeai același banal lalaila, cel mult tralala), acest tarararam aducea plusvaloare (acciză implicită) prin faptul că suna jucăuș, ironic și cabotin, sugerând sonorități de fanfară ori cel puțin de tobă de tinichea sau dos de cratiță cu smalț ciobit. Așadar ceva de circ ori carnaval ce altminteri te-ar obliga la râset, țipăt, chiuit, urlet, în cazul piesei de față autohtonizând o universalitate comună abia șansonetelor italo-franțuzești (param-pam-pam, taran-tan-tam). Nu sună chiar ca stridentele plutoane de cimpoieri scoțieni în ridicole fuste și cu nimica sub ele, dar ceva de țanțoșă fanfară, tarapana sau meterhanea parcă tot aducea. Și impunea hlizeală. E tot ce chiar puteam reține și asuma, noi copiii, ignorând total orice aspect sugerând flirtul sau drăgălirea dintre fată-băiat/muiere-bărbat. De fapt, cum arătai deja, tocmai acel tembel și cabotin tarararam făcea toți banii.

În cazu-mi biografic, piesa a fost uitată după doar vreun an-doi, fiindcă repertoriile vocale s-au sofisticat și prelucrările compoziționale tot mai intelectualiste au șters orice interes ori lecție legată de folclor sau de pop. Atât teoria muzicii cât și instrumentul, plus marele cor al dirijorului Guttman (în care truda repetițiilor pentru înregistrarea unui disc cu piese „pe trei voci egale” concentra toată atenția și disciplina umană și muzicală cu putință), au transferat orice legătură cu muzica de la simțire intimă la reconstruirea intelectuală a sunetului ca tehnică rațională și notă portativală. Abia acum, în curândul de peste multe decenii, mi-am amintit atât de complexa însă plăcuta, calma și visătoarea Liniște, cât și de ópusul opus ei, unul simplist, dar hilar, zdrăngănit, agitat, cu suitul și frecatul mentei pe dealu Clujului. Cântecul emblemă și stindard al orașului acela plin nu numai pe dealuri, ci și pe la poalele lor (ca și-n toată valea someșană a Donath-Grigorescului, centrului, Irisului și Someșeniului), de tarararam pe pâine, de tarararam cu carul, numai și numai de tarararam. Atâta de abundent și de marcant încât spațiul respectiv ar fi binemeritat, cu suprademăsură, să fie numit nicidecum „mioritic”, ci de-a dreptul „spațiu tarararamic”. Sper ca următorul maxim poet și filozof transilvan să țină cont de detaliul acesta. Mai ales că inclusiv pseudotraducerea termenului drept vulgarul etcetera poate întrece până și teoria lui Noica, referitoare la etnicul mioritism, redefinit ca deschidere întru posibil și virtual, ca (mai bine zis) plenaritate/plenitudine ființială.

Revenind la ergobiografie și etnobiografie, mai punctez că de mi-aș fi trăit primii ani ai vieții într-o zonă muntoasă aș fi adorat cu siguranță, dintotdeauna + pt. totdeauna, suișul, escalada, piscurile. Plus, desigur, fantasticele acustici cavernare, sonorele peșteri. Dar trăind la-nceputuri doar pe dealuri domoale, minore, de altitudini modeste (de 2-3 hai 5 lei), am atins și dus numai o viață temperată, umilă, dulceagă. Mi-am pierdut vocea destul de devreme, iar muzica nu m-a interesat ori binevenit la modul concret, faptic, performativ, ci doar la acela reflexiv, al speculației, cunoașterii omenescului, filozofiei. (Adică ale tarararamelor de gabarituri cu ștaif.) Cât despre tentația și practica explorării urcușurilor, a escaladelor alpiniste sau monumentale (plus, desigur, atracția față de ruine, piramide, dar și de subterane troglodite sau catacombe), ele au devenit realizări de maturitate și chiar de senectute. Însă acelea erau întotdeauna reflexe fizice ale aprofundării psihice. Iată de ce am vorbit puțin, rar, fără rezonanțe, reverberații sau ecou ușor și repede audibil, deși am scris (deci lăsat înscris) câte ceva, pe cât de puține ori cvasi-destule pe-atât de ininteligibile.

Ce mă frapează însă e că, spre deosebire de cam toți colegii mei conaționali, care atunci când se duc undeva/oriunde, văd ce văd însă negreșit povestesc compulsiv despre propria copilărie și proprii copilași, ori numai își freacă narcisic propriul gând, irepresibil reamintindu-și și stricând total atmosfera momentului sporovăind în sine ori cu voce tare despre cât de fain era la căsuca maicii lor, în școala primară, la liceu și facultă, adică pe străzile și dealurile Clujului arhetipic… Pentru ei „eterna revenire” însemnând niciodată plecare, obsesivă rămânere-n infantilul topos, matcă, trecut. Ei bine, mărturisesc păcatul că, personal, absolut niciodată, altundeva fiind, nu mi-am amintit și n-am vorbit deloc despre Cluj. În orice undeva m-am detașat de orice altceva, contemplând și povestind fără de comparații exclusiv peisajul, locul sau monumentul ființări-n moment, oriunde m-am simțit una cu respectivul spațiu, atmosferă, cultură și norod indigen, în sensul acela făcând totul integrativ, ori cel puțin cultivând percepția noului, alterității, minunii palpate. Printre ruine, jungle, crepusculuri, călugări și nenumărați inși sărmani am pupat doar apoteoze ireferențiale, inedite. De genul că, de pildă, dac-ai văzut Șirazul măcar odată e-absurd să-l cauți forțând imaginarul în ochii vreunei persane de poezie rusă, deoarece memoria adâncă ți-l metamorforează constant în chip oniric. Așa se face că visele-mi sunt încă pline de plaiuri și întâmplări exotice sau fantaste, ridicând pe cele natal-arhetipale la proprile lor valori exponențiale. Iată de ce-mi cer scuze pentru că mă prezint tardiv ori preatardiv la ora socotelilor și iertăciunilor tradițional-obștești (deși, fie vorba-ntre noi, sunt ușor imbecile). Și-o fac testamentar, după cum urmează.

Visez și doresc că atunci când va fi să fie, rubedeniile și progeniturile (până l-al 3lea neam de nepoți puși pe drumuri), de bunăsamă adunate pios și recunoscător toate-n păr, să se organizeze adhoc în smoking/frac, papion și buluc vocal. Care (în loc de popă) cântând acapella afon, care (în loc de staroste) urlând pe sub bubuitoarea fanfară municipală dirijată de Mandeal (deși m-aș râde mai mult să fie de Ioan Stoica, Boc sau Funar) chestii gen corul nenorociților robi din Aida, marșul fudulilor și ridicolilor vânători din Freischütz, poate chiar imnul banal și funebru însă considerat nupțial al dragului de maestru Burtoldi. Cea mai cea și mai importantă fiind însă minuta intonării adaptării biografice a capodoperei local-patriotice conform căreia zice-se-va fainfrumos că Și iel s-o suit în dealu Clujului/ să-i culeag-o floare badelui. Iar tot așa mai departe, enumerându-se pe ritmul dansant calitățile caracteriale și realizările academico-profesionale ale preaiubitului (aș!) și preastimatului (sic!) răposat. Desigur fără a se sări după absolut fiecare vers ori detaliu asertiv apoteotica subliniere definind pe merit Sensul Vieții și Realizarea Supremă: tarararam! Deci tarararam în sus, tarararam în jos, tarararam în stânga/dreapta și dreapta/stânga, tarararam pe diagonală și de jurîmprejur. Eventual cu coda sau nota de subsol cum că n-a fost el cu nimic mai prejos ca toți proștii, doar că mușcăturile și lucrăturile continuu neobosite ale acestora i-au cauzat mari dureri în șpiț/cot/cur. După care imediat, în bulibășală de-a valma, să se fofileze tot poporul către cea mai apropiată sau ieftină crâșmă, bând-mâncând-jucând-bârfind și flirtând acolo toată ziua și noaptea pe banii mei, fără chiar să-și mai amintească vreodată că mă uitaseră pe dealu cimitirului unde stau până-n ora asta ca fraierul și-aștept ne-ngropat. Bașca gol pușcă, fiindcă afară de gaura gropii s-o furat domle mai ceva ca la scumpa de Bubulin-a grecoteiului Zorba: nu numa toate țoalele, coroanele, lumânările ci inclusiv ce putea fi lemn de foc și pământ reavăn de flori sau strat s-o furat.


Tarararam! [*]  https://www.contributors.ro/adevaru-i-ca-se-fura-amintiri-despre-cluj/, https://www.contributors.ro/marunta-introducere-in-deformatarea-comunista/, https://www.contributors.ro/noi-in-anul-doua-mii-nu-vom-mai-avea-copii/

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Clujul nu mai are nimic românesc în el, este un loc în care sufletul ardelean este rupt de românism, cu mari nostalgii habsburgice botezate azi europenism. Cultural, Clujul nu mai produce nimic(românesc) ci numai kitsch-uri progresist-europeniste, ridicole și pline de ifose de superioritate. Mai mult, Clujul probabil a întrecut Bucureștiul și Iașiul la corupție și ticăloșie.

    • Clujul (nu Cluj Napoca, Doamne feri, ca e ceausist) ! este intr-o competitie acerba cu Timisora, alt pol al frustrarilor prostesti, pentru locul I la coruptie si ticaloșie. Oras nu românesc, ci ardelenesc, ca români nu pot fi decat valahii puturosi si murdari din Sud.

      • Așa este, ardelenii au cam uitat că din 1437 până pe la 1848, conform Unio Trium Nationum, ei erau națiune tolerată deși erau majoritari în Ardeal. A trebuit să venim noi în WW1 și să-i scăpăm din robie. Acum au niște ifose de superioritate de prost gust față de ” regățeni”, ăia care și-au vărsat sângele pentru libertatea lor.

  2. Sus pe dealul„ Kolozsváros” Gruia hodormise .Doarme ca un „flocoiandru” leganat de vise cum tot asa putem presupune ca si textierul inca viseaza,cu nostalgia atasata virstei la cintecul cel datator de fiori adolescentini „Să-i cuuu↓ leg↓ o↓ floare↓ ba↓ de↓ lui↓…” Cit de dor i-o fi badiei nu stim dar stim cu totii , aia de ne nenascuram cindva priin Mintuleasa ” Bucurestilor, cit de nesemnificativ ne parea cindva noua bucurestenilor micutul orasel (regiunea Cluj) aflat undeva la granita cu atit de disputata „Regiune autonoma maghiara ”)1952-1956. Nu prea stiam mare lucru despre maghiarimea vremurilor nici macar celebrele cuvinte :jó napot kívánok”spuse de curind noua chiar de „sasul ” Iohannis dar stiam fara doar si poate de Sandor Petofi si de Mór Jókai asa cum banuim ca se intimpla si acum .Este vizibil cum visurile (visele ) difera si functie de locul naterii si de persoanele pe care le-ai intilnit in copilarie .Una visa adolescentul Bucurestean si alta visa cel clujean sau sucevean .Unele erau sperantele(marile sperante ) , date de influenta fara de margini oferita fiind de marii scritori noncumunsti ai vremurilor si alta era visarea atasata cintecelelor aduse in discutie de catre autor .Visul erotic al adolescentilor bucurestinilor avea valente cu mult mai mari decit bietul cintecel .Una este sa o visezi pe „ Kim NovaK sau pe Jane Fonda sau sa ti-o imaginezi pe Lorelai si alta este sa citesti pasajul erotic din Rascoala .Cit despre imaginea Bubulinei „ goala pusca si rece tun de moarta ce era ,ea este expresia hotiei vesnice a speciei umane si a ceea ce noi numim nimic nu se pierde totul se transforma .Asa cum usor putem observa mereu nefericirea unora este fericirea altora .

  3. Stimatul domn Balasa ne delecteaza pentru a nu stiu cata oara cu un articol care reflecta tembelismul generalizat ce domneste cu fudulie maxima pe plaiurile patriei, tembelism aplaudat si ridicat in slavi cu mandrie patriotica de milioane de sustinatori ai clicilor de borfasi de origine securisto-comunista care jefuiesc nestingheriti Romania, de 33 de ani!

    Din nefericire, dupa cum lesne se poate observa din comentariile aferente articolelor domnului Balasa, exista o gramada de personaje cu capacitati intelectuale relativ ridicate(conform exprimarii scrise) care nu sunt in stare sa identifice adevarata cauza a dezastrului socio-moral in care se zbate astazi Romania!

    Sperante de mai bine? ZERO! O tara majoritar compusa din imbecili nevindecabili, usor de manipulat, obraznici si sfidatori la adresa a orice inseamna valoare autentica si bun simt!

    • Romania isi urmareste indeaproape destinul ei European .Micile neajunsuri aparute si datorita razboiului din Ucraina nu pot opri drumul democratic al Romaniei si nici pe cel al celorlalte natiuni Europene care acum nu mai au nici o alta alternativa pe masura ce Rusia se duce cu bagaje cu tot spre Asia .Un bine cu mult mai mare depaseste necazurile personale ale unor cetateni .Presedintele natiunii a reusit sa apere intreaga fiinta romanesca de atit de pricinosul discurs filo sovietic, al multor politicieni sau formatori de opinie , ce acum inca mai spera sa refaca zona de influenta fost sovietica in Romania .Fara Iohannis totul era zadarnic .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro