Gheorghiu-Dej nu a fost un comunist național. A fost un stalinist antisovietic. E suficient sa citesti stenograma intalnirii de la Moscova din 8 iulie 1953 ca sa intelegi aversiunea sa profundă pentru urmașii lui Stalin. Avea toate motivele sa fie furios, sa se simta umilit, nedreptățit. Fusese făcut cu ou si cu oțet de cei care știau la fel de bine ca si el ca nu se abatuse nici măcar cu o iota de la sfaturile celui pe care-l venera drept “eliberatorul popoarelor”. Molotov excela în a-i biciui orgoliul. La intalnirea din 13 iulie, vechiul bolșevic îl întreba pe Dej dacă o considera pe Ana Pauker “cinstita”. Se va fi gândit si la propria soție, Polina Semionovna Jemciujina. Ceea ce era spus era, într-un fel mai puțin important decât ceea ce era nespus, le non dit. “Greu de spus” raspundea Dej laconic.
Simțea ca sovieticii vor să-l schimbe. Nu accepta sa fie el țapul ispășitor. Nu era genul de “voluntar spre esafod”. Stalin il tratase ca pe un discipol demn de încredere. Aprobase, chiar sugerase, eliminarea Anei Pauker. Acum veneau acești pigmei să-l urecheze ca pe un elev repetent. Ii văzuse cum se prosternau in fata “genialului generalissim”. Peste ani, Dej îi facea cu tifla lui Hrușciov amintindu-i ca el, Dej, era proletarul care făcuse 10 ani de închisoare pentru crezul sau leninist. Nu avea motive sa accepte zguduirea tronului său. Asemeni lui Hoxha, Dej a sfidat harapnicul moscovit. Dar, spre deosebire de tiranul de la Tirana (titlul unui roman din seria SAS), Dej a descoperit avantajele unei deschideri spre Vest.
Dej știa sa astepte. Așteptase la Doftana, tragand sfori si cladind un nucleu de loialisti indefectibile. Așteptase la Târgu-Jiu unde a învins în lupta pentru controlul organizației de partid din lagăr. Asteptase intrarea trupelor sovietice știind ca aceasta garanta transformarea sectei comuniste într-un partid de masa. Asteptase alegerile din 1946 si abdicarea forțată a Regelui Mihai. Asteptase distrugerea partidelor de opozitie si a potențialuluI rival din PCR, intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. Asteptase sa scape de exasperanta tutela a “incercatei revolutionare” care, deși prevenitoare, il trata ca un învățăcel. Acum, cand nu se știa cum vor evolua lucrurile la Kremlin, Dej aștepta. Un Patrascanu în viața era o primejdie mortală. Deznodamantul trebuia accelerat. Omorarea sa nu a fost impusă din exterior. A fost o crimă politica urzita si comisă din ordinul lui Gheorghiu-Dej care, în acest caz, nu mai putea aștepta.
Cel care a surprins cat se poate de lamuritor rolul lui Dej a fost Belu Zilber: “Intre 1944 si 1964 nu există crimă, blestematie care sa fi avut loc în România fără ordinul ori consimtamantul lui Gheorghiu-Dej. A avut însă intotdeauna darul sa apara cel bun si bland, s-a acoperit de semnături, a condamnat vinovații subalterni. Cei 4 100 de morți de la Canalul Cernavoda Marea Neagră, precum si inginerii tapi ispasitori executați sînt opera lui personală, ca si întregul canal. S-a tras în Valea Jiului în mineri, apoi a plecat cu alai de artiști sa transforme trista vale a jalei într-un paradis. Bieții mineri l-au crezut” (Humanitas, 1997, pp. 122-123)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cand a venit Ceausescu, i se reprosa (lui Dej) stilul „batrinesc”, lent de conducere.
Adevarul e ca a fost un supravietuitor sub o dictatura extrem de dura (stalinista). Si a stiut sa deschida tara spre alte zari, la nevoie. Un dictator ce lupta pentru pielea lui, cu toate mijloacele.
Nu era prost, electricianul. Doar fanatic. Ca toti comunistii epocii. Chiar si Patrascanu. Sau ca toti comunistii, dintotdeauna. Fanatismul este prima lor trasatura si conditie.
Am onoarea să vă contrazic.
Pătrășcanu a afirmat odată: eu sunt român înainte de a fi comunist.
Herbert Zilber avea foarte multe motive să îl urască pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi să îl învinuiască pe liderul suprem al PMR de toate blestemăţiile care au avut loc în România, în perioada 1947-1965 – la fel cum a procedat generalul Ion Mihai Pacepa faţă de Nicolae Ceauşescu. Nu putem nega vinovăţiile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, însă este cel puţin discutabilă soluţia de a utiliza declaraţiile lui Herbert Zilber ca argument suprem în procesul de moralizare a comunismului din România.
Dar cine a fost Herbert Zilber? Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, Piotr Gonciaruk a fost eliberat din închisoare şi a devenit membru al unei grupe sovietice care culegea informaţii în România sub conducerea colonelului Nikolai Petrovici Zudov. Herbert Zilber ştia faptul că Piotr Gonciaruk lucra pentru GRU deoarece a colaborat cu acesta pentru a stabili, printre altele, un contact cu căpitanul Louis Madison – membru al echipei trimise în România de Biroul de Servicii Strategice (OSS), în cadrul Misiunii Militare a SUA de la Bucureşti. Zilber credea că ofiţerul american era membru al Partidului Comunist din SUA. În acelaşi timp, Lucreţiu Pătrăşcanu cunoştea ocupaţia principală a lui Piotr Gonciaruk şi legătura prietenului său, Zilber, cu acel membru al GRU.
Şi tot Herbert Zilber a fost martor principal al acuzării în procesul desfăşurat în aprilie 1954 împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler.
În anul 1966, autorităţile comuniste de la Bucureşti considerau că Herbert Zilber, fost director al Institutului de Conjunctură, a fost atât agent al Serviciului Special de Informaţii al României, cât şi spion sovietic, după lovitura de la 23 august 1944.
Deoarece l-am menţionat pe Piotr Gonciaruk, se cuvine să îi facem şi acestuia un scurt portret. În „Fişa Nr. 18807 de evidenţă a ilegaliştilor”, completată manu la 22 ianuarie 1952 şi predată comisiei care îi verifica pe membrii Partidului Muncitoresc Român, Piotr Gonciaruk a menţionat faptul că a fost şeful unei echipe speciale „pe lângă Forţele Patriotice”, în perioada 1944-1946, precum şi şef al unei grupe „pe lângă armata sovietică” (1946-1947), iar din 1947 până în 1950 a lucrat ca director în S.S.I. – după care a ajuns la Direcţia Generală a Securităţii Poporului tot într-o funcţie de director.
Conform ordinului verbal dat de generalul Sergiu Nicolau, Piotr Gonciaruk i-a preluat pe Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu de la locotenent-colonelul Valeriu Bucicov (din Direcţia a VI-a Paza Guvernului). Fostul ministru al Justiţiei a fost deţinut şi anchetat de Piotr Goncearuk într-o clădire a Direcţiei a II-a Contraspionaj a S.S.I., situată pe strada Maxim Gorki din Bucureşti, iar soţia sa a ajuns în arestul din Calea Rahovei al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, unde a fost interogată despre legăturile pe care cuplul le avea cu agenţii occidentali de spionaj.
Un document întocmit la 12 octombrie 1966 şi semnat de Vasile Patilineţ, Ion Medrea, Cornel Onescu, Grigore Răduică, Teodor Vasiliu, Evghenie Tănase şi Lefter Buru ne ajută să cunoaştem cronologia acelor evenimente, astfel: „LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU a fost reţinut la 28 aprilie 1948 şi cercetat în primele 17 luni – de către o comisie de partid.
Din octombrie 1949, LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU a fost cercetat la Serviciul Secret de Informaţii de un organ de anchetă condus de PETEA GONCEARUC.
De la sfârşitul anului 1950 ancheta a fost continuată de Ministerul Afacerilor Interne până în primăvara anului 1954 când a fost trimis în faţa justiţiei”.
Datele din document completează o informaţie din fosta Uniune Sovietică referitoare la anchetarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu de către Piotr Gonciaruk, începând din octombrie 1949, ca urmare a sfatului primit de Ana Pauker şi Vasile Luca de la L.S. Baranov. Locţiitorul şefului Secţiei de politică externă a C.C. al P.C.U.S. a trimis în acea lună o telegramă de la Bucureşti la Moscova, prin care a comunicat următoarele: „Am vorbit cu A. Pauker şi V. Luca, că el (Pătrăşcanu – nota P. Opriş) trebuie izolat. Au promis că iau măsurile corespunzătoare”. Interesant de semnalat este şi faptul că Iosif Stalin fusese deja înştiinţat de Baranov, printr-o scrisoare expediată în septembrie 1949 tot de la Bucureşti, despre discuţia pe care locţiitorul sovietic a avut-o cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu privind arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mutarea acestuia în detenţie.
Revenind la colonelul Piotr Gonciaruk, acesta a aplicat metode de anchetare folosite de serviciile sovietice de informaţii şi l-a acuzat pentru prima dată pe Lucreţiu Pătrăşcanu de faptul că a organizat şi a desfăşurat acţiuni de spionaj în România, în favoarea statelor occidentale (decembrie 1949). Iar Herbert Zilber a fost, repetăm, martor principal al acuzării în procesul desfăşurat în aprilie 1954 împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler.
Cine intreprinde, domnule Opris, un “proces de moralizare a comunismului din Romania”? Cine ii da lui Zilber “ultimul cuvant”? Nu fac parte dintre cei care l-ar aseza pe Zilber pe niciun pedestal, dar stiu ca aceleasi lucruri despre le spuneau si, sa zicem Elena Patrascanu, Harry Brauner, Lena Constante. Stiu de pilda, ce gandea Emanuel Rupenian, fostul secretar personal al lui Patrascanu. Am stat de vorba indelung cu el in anii 80. Am cumva impresia ca Dvs lasati complet de-o parte istoria orala care, pe langa documente de arhiva, jurnale, memorii, scrisori etc, ne poate sa iesim din clarobscur si sa luminam semnificatii reale, nu cine stie ce interese si actiuni “oculte”. Putem coresponda direct, stiti acest lucru.
Aveți dreptate, stimate domnule Tismăneanu. Putem coresponda fără probleme.
În cazul de mai sus există o problemă morală. Eu nu aș încerca să pun în aceeași barcă pe Zilber cu Lena Constante, Elena Pătrașcanu și cu ale persoane care au suferit din cauza lui. Iar Lucrețiu Pătrașcanu a fost victima lui Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, în primul rând. Au fost aceștia uneltele lui Dej? Documentele infirmă această teorie. A fost doar un context de împrejurări de care a beneficiat Gheorghiu-Dej, nimic mai mult. Istoriile orale trebuie puse pe hârtie, însă nu pot fi crezute ad literam.
”Cine intreprinde, domnule Opris, un “proces de moralizare a comunismului din Romania”? ”
With all due respect, în disputa asta votez cu Dl.Petre Opriș. Pe internet nu se pierde nimic, articolele publicate aici de către ambii autori sunt cât se poate de edificatoare.
Multumiri pentru amanunte!
Eu v-as sugera sa cercetati mai mult rolul lui Bodnaras ! Cartea lui Pavel Campeanu, in care acesta descrie viata in inchisoarea de la Caransebes – unde a fost coleg si cu Dej si cu Bodnaras – mi-a oferit mie o perspectiva noua asupra acestui personaj. Ofiter roman fugit la rusi, revenit ca agent sovietic, mentor si indrumator al lui Dej la Caransebes si mai apoi … Organizator si comandant al Garzilor Patriotice care l-au preluat de la Palat pe Antonescu, chemati de cine acolo ?…
Vă mulţumesc. O monografie despre Emil Bodnăraş poate fi utilă oricând, însă nu se poate realiza fără acces la documentele păstrate în arhive şi fără persoane care să strângă din dinţi şi să solicite declasificarea documentelor. Poveştile orale sunt bune doar pentru o şuetă, în cazul acesta.
A fost un lucru f bun cind comunistii s-au omorit intre ei, ar fi fost colosal daca ar fi continuat pina la unu.
Din nefericire spiritul lor criminal a lovit si-n ceilalti „vinovati” de a nu fi comunisti.
Poate ar trebui amintita teza ca in Romania, dupa instaurarea regimului comunist, au luptat intre ele trei „factiuni”: pro-sovieticii, educati la Moscova in timpul razboiului si veniti cu armata cuceritoare, nationalistii din inchisorile romanesti si cei de afara. Fiecare revendicandu-si merite in victoria comunismului in tara. Cu victime de diferite calibre, printre care Patrascanu, Foris,…
Lumea este (mult mai) complexa: unde i-ați încadra pe un Gaston Marin, pe un Mihail Florescu sau pe un Valter Roman, toți cetățenii români evrei (deci alogeni, nu?) dar cu toții sprijinitori de baza ai politicilor ‘nationalistului’ etnic român Gheorghiu Dej și apoi, pentru o scurtă perioadă, ai lui Nicu Cizmaru? Că după ce au dispărut ei din peisaj și am rămas cu naționaliștii noștri Bobu, Pacoste, Bărbulescu…
Voi repeta ceea ce am mai zis: tovarășul Dej a fost cel mai mare CRIMINAL din istoria României, conducătorul MARII TERORI dintre 1948 și 1964. Spre sfârșitul vieții a virat-o puțin, a obținut retragerea Armatei Roșii din România ( în contrapartidă cu ajutorul dat URSS în înăbușirea Revoluției Maghiare din 1956) și apoi s-a opus planului Valev( în contrapartidă a început o timidă industrializare). El este totuși cel care a inițiat comunismul naționalist, oarecum autonom de URSS, politică continuată de Ceaușescu. Dar asta nu schimbă nimic, ambii au fost niște criminali, Dej fiind cel mai mare.
problema e ca atunci cand discutam de anii ’40-’50, trebuie sa separam faptele comunistilor nostri de faptele agentilor moscoviti; si sa intelegem si faptele impuse de Moscova, alor nostri; condamnarea trebuie sa tina cont de toate circumstantele!
totusi, Dej a scapat de Foris (fara sa fie acuzat de nationalism), de Ana Pauker si de Patrascanu… ;( poate nu a stiut de retinerea sa, dar cand a fost judecat, stia)
Naratiunea D-lui Vladimir Tismaneanu este interesanta si bine scrisa. Dar in constructia sa teoretica are o „piatra de surpare” care o poate surpa, tot asa cum o piatra de surpare poate surpa si zidurile sau edificiile cele mai puternice si impecabil construite. Aceasta „piatra de surpare” este neindoielnic Belu Zilber, internationalist din oportunism si nu din convingeri. Zilber a fost dublu spion, sovietic si american, ciripitor al Sigurantei, turnator al lui Patrascanu, pretins inginer fara studii terminate, cu mai multe identitati, divulgator de secrete economice ale Romaniei in cotidianul american New York Times (si Raportul secret al lui Hrusciov a ajuns tot in NYT, semn de infiltrari ostile). Zilber a fost un abjurator interesat. Dupa ce iubise pasional comunismul, a inceput dintr-o data sa ii puta, o expresie a sarlatansimului „obedienta-dizidenta”. Dupa ce le-a jurat credinta nestramutata sovieticilor, i-a dat in gat la americani, a cerut SUA să sprijine comerțul liber, alegeri libere și presa liberă în Europa de Est. Desi tocmai negarea acestor libertati insemna comunismul pentru care jurase. Etc. etc. etc.
„Istoria orala”: Versiunile orale ale evenimentelor sunt surse potentiale ale celor mai mari distorsionari. Un fapt probat de nenumarate ori. De aceea relatarile trebuie consemnate oficial de la fata locului si verificate din cel putin trei surse independente. Altfel istoria orala este precum justitia fara probe, abuziva in sentinte si motivari.
Pentru mine, istoriile orale consemnate de Alexandru Şiperco si cuprinse in volum de Andrei Șiperco sunt o sursă excepțională de istorie contemporană, de neînlocuit de vreo altă istorie ‘oficială’. Portretul lui Dej și al vremii sale nu poate fi complet fără recursul la aceste istorii orale.
Acel raspuns ezitant, „Greu de spus!”, pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a dat lui Veaceslav Molotov, in 1953, la intrebarea daca Ana Pauker a fost “cinstita”, a fost interpretat de colaboratorii lui Dej si comentat de istorici in favoarea liderului comunist roman, ca un indiciu ca era un om de caracter, integru, care nu afirma sau actiona fara dovezi. Interesant este ca eschivarea lui Dej a venit dupa un an de cand o indepartase pe Pauker din partid si din guvern, in 1952.
Se pare ca Gheorghe Gheorghiu-Dej considerase dosarul Anei Pauker inchis. Este posibil sa fi avut si o intelegere: „Stai cuminte sau te-am ras!”. Daca i-ar fi raspuns lui Molotov afirmativ, Pauker ar fi putut fi arestata si executata. Insa Pauker si-a vazut de treaba si a fost lasata in pace, fostii tovarasi si-au aratat marinimia. Intr-adevar, in perioada comunismului internationalist, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-a manifestat deschis ca un comunist national. Ar fi fost riscant, cand sovieticii controlau guvernul roman si armata sovietica se afla pe teritoriul Romaniei. „Internationalismul” lui Gheorghiu-Dej a fost de inceput si de fatada, in linii mari a durat pana in 1952, cand si-a indepartat rivalii. Apoi el a evoluat insidios catre o pozitie de comunism national, incipient, desigur, pe care succesorul sau, Nicolae Ceausescu, il va duce într-o etapa de maturizare.
Dar, asa tarziu si incipient cum era, comunismul national al lui Dej avea sa obtina o victorie majora in 1958, prin retragerea trupelor sovietice din Romania. Unii analisti ai perioadei Dej au spus ca decizia de retragere a fost luata in timpul unei betii a lui Hrusciov in Romania. Indiferent de metodele folosite, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un invingator si de fapt asta conteaza, pentru ca atunci a castigat interesul national, au castigat poporul roman si statul roman. Cred ca sunt subrede, ca o piatra de surpare incorporata intr-un zid, naratiunile care invoca parolele lui Belu Zilber, un personaj aventurier si necredibil. Zilber a fost dublu spion, sovietic si american, ciripitor al Sigurantei, turnator al lui Patrascanu, pretins inginer fara studii terminate, cu mai multe identitati, divulgator de secrete economice ale Romaniei in New York Times (ca si Raportul secret al lui Hrusciov). Dupa ce iubise pasional comunismul, dintr-o data a inceput sa-i puta, un sindrom al sarlatansimului „obedienta-dizidenta”. Zilber le-a jurat credinta nestramutata sovieticilor, dar i-a soparlit la americani, a cerut SUA să sprijine „comerțul liber”, „alegeri libere” și „presa liberă” în Europa de Est. Dar tocmai negarea acestor libertati era comunismul pentru care jurase.
Deja ar fi putut sa salveze Romania de sub tutela sovietica in acei ani de inceput ai comunismului, insa era un stalinist convins. Atunci era momentul oportun ca Romania sa insceneze o lovitura de stat cu sprijin american sau ceva de genul asta, atunci dupa Razboi, cand URSS era slabita si nu avea puterea sa poarte un razboi cu occidentul.
Cu tot respectul, fantazați când afirmați ca America era in situația sa poarte un război contra URSS după 1945. Nu era si la urma urmelor de ce ar fi mers America la război pentru România?
Dej a fost un oportunist sadea, la fel ca si toti „comunistii” relativ inteligenti.
Desi a avut taria sa se debaraseze de rusi, desi se spunea ca el, cu mana lui, a tinut sa inchida robinetul de la teava cu petrol care se scurgea spre rusi, ireparabilele crime nu i se pot ierta.
Cumplite timpuri si greu de inteles chiar si pentru cei care le-am trait. Ele starnesc inca curiozittatea generatiilor tinere.
Am avut surpriza ca o tanara din familia mea, proaspat absolventa a facultatii de stiinte politice la o universitate din SUA, a primit o tema despre marxism-leninism pentru lucrarea de absolvire.
“ Dar, spre deosebire de tiranul de la Tirana (titlul unui roman din seria SAS), Dej a descoperit avantajele unei deschideri spre Vest.”
Cred că a fost nevoit să descopere avantajele deschiderii spre Vest! Rușii ne vindeau forțat armament învechit, defect și fără planuri și scheme de reparare. Nu ne lăsau să ne reconstruim fabricile demontate și duse în URSS, voiau să fim țară exclusiv agrară. Tot ce ne exportau era mult sub ce se fabrica în occident. În plus bănuiala că au fost câteva încercări de eliminare a conducerii țării (accidentul de avion cu Grigore Preoteasa, ruta aleasă de piloții sovietici pt drumul de întoarcere a delegației de partid din, cred, Vietnam și/sau India, iradierea la Moscova)
Din ce am citit, apropierea de vest a fost făcută de Maurer și Botnăraș, iar Dej “supervizor”.
Nimeni cu un IQ peste 90 nu poate simpatiza cu marxism-leninismul daca are o baza moral-educationala solida. Este o doctrina simplista, stupida, criminala, razbunatoare, imorala. Dej & co au fost niste gunoaie mafiote de drept comun care prin capriciile istoriei au uzurpat destinele unei natiuni.
Câteva precizări, sper, utile. 1) Pentru cazul lui Preoteasa, de văzut vol. „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov” (editie de Mihai Pelin, Buc., 1998). 2) Vizita delegației de stat și guvernamentale române (Dej, Maurer, C. Mănescu s.a.) a fost în Indonezia, India și Birmania (1-22 oct. 1962). Pe drumul spre casă, in escala de la Moscova, liderii români află, speriati rău de tot, despre criza rachetelor din Cuba, fapt plin de consecințe pentru inițiativa fara precedent a unui stat din Tratatul de la Varșovia in raport cu hegemonul sovietic (dialogul secret C. Mănescu- Dean Rusk, la ONU, 4 oct. 1963). 3) Sfârsitul galopant al lui Dej (19 martie 1965) a fost atribuit de șeful său de cabinet, Paul Sfetcu, unei (presupuse) iradieri, in timpul vizitei primului secretar al PMR la Varșovia (19-20 Ian. 1965). După altă opinie – la fel, imposibil de probat -, Dej ar fi fost iradiat involuntar din caseta cu uraniu primită in 1956 și care-i stătea pe biroul de lucru. 4) In fine, vă recomand pentru o imagine cuprinzătoare asupra lui Dej și a vremii sale revista „Dosarele Istoriei”, an. II, nr. 3 (8), 1997.
PS O monografie solidă despre Gheorghiu-Dej este, încă, un deziderat in istoriografia noastră. Ar cam fi cazul sa fie scrisă. La anul, vor fi șase decenii de la dispariția sa.
Am uitat, când am scris, că mă adresam comentatorului care semnează „Nick”. Dar, cine știe, poate că rândurile mele vor fi de folos și altora. Tuturor, un salut cordial. Aici, pe contributors.ro, istoria regimului socialist totalitar („comunist”, după formula încetățenită, dar, care merită a fi reconsiderată, vezi, de pildă, noul volum al prof. Ioan Scurtu, apărut la Junimea, 2024) este frecvent, benefic și relevant pusă sub lupă.