În 1995, am publicat un text în „România literară”, introdus apoi în ediția definitivă a volumului Apel către lichele. Titlul său: Meditație despre gunoaie. Cred că este cel mai puternic și mai adevărat text pe care l-am scris vreodată. Mi-am adus aminte de el uitându-mă ieri seară la o dezbatere de pe Digi 24 despre criza politică a României și despre „marginea prăpastiei”.
Dar, în afara titlului, conținutul textului îmi dispăruse cu desăvârșire din minte. Am scos volumul din bibliotecă și am recitit meditația mea desprinsă parcă din altă viață. Ceea ce m-a izbit în cel mai înalt grad a fost forța ei metaforică și actualitatea pe care a redobândit-o după trei decenii. Iată de ce am crezut că republicarea ei pe „Contributors” ar fi oportună.
În timp ce reciteam întregul, mi-a apărut în fața ochilor silueta lui Grindeanu deversând în ograda României tot gunoiul strâns în pubelele PSD-ului și ale aliaților săi de pasaj, începând de la descălecarea lui Iliescu în decembrie 1989 la cârma țării și până azi. Poate că astăzi titlul mai potrivit ar fi Unde ne sunt gunoierii?, mi-am zis.
Să nu disperăm. Ei sunt și vor fi împinși în scenă potrivit celei mai înalte legi a istoriei: legea noului care acționează când te aștepți mai puțin.
Meditaţie despre gunoaie
Locuiesc pe strada Lucaci, în apropierea Halei Traian. Până prin anii ’70, cartierul era mai cu seamă evreiesc, apoi, evreii plecând, în casele rămase libere s-au instalat ţiganii. Copii desculţi jucându-se în mijlocul străzii, bătrâni burtoşi, în maiou şi papuci, fără nasturi la şliţ, aşezaţi pe scaune scoase în poarta casei, curţile pline de troace, de fiare vechi şi sticle goale, geamurile înfundate cu carton şi ziare, femei şleampete cărând în braţe plozi murdari, megafoane scoase în stradă în nopţile de sâmbătă, când au loc nunţi — aşa arată, de vreo 20 de ani, cartierul acesta care cândva participa la Bucureştiul mitic, cu străzile Mântuleasa, Popa Soare, Romulus şi Remus.
În ultimul an, în peisajul acesta cu aer de vechime părăginită, a apărut un element nou: gunoaiele din mijlocul străzii. De o diversitate pe care o percepi dintr-o aruncătură de ochi, dar pe care nu ai puterea să o amănunţeşti, din frica de a nu descoperi, în colcăiala lor statică, ceva nespus de hidos (măruntaie, stârvuri, puroaie şi cârpe, putreziciuni sau, poate, mişunatul tăcut al şobolanilor, pe care, mai ales noaptea, îl presimţi în fasciculul de o clipă al farurilor), gunoaiele acestea ocupă treptat cartierul, devin jaloane fixe ale degradării noastre, încercuindu-l, sufocându-l, obligându-l să se predea, să accepte ca firească deriva vieţii noastre către sordid şi cloacă.
În drumul meu spre oraş, în primii 200 de metri, întâlnesc trei grămezi de gunoaie: prima, care are şi cea mai veche tradiţie, ocupă locul unui mic scuar, care se formează la întâlnirea dintre străzile Lucaci, Fetiţelor şi Mitiţă Constantinescu. Când venea primăvara, omul care locuia în faţa micului scuar îl curăţa, îl împrejmuia cu sârmă prinsă în ţăruşi mici de stinghii de brad şi punea flori. După o scurtă ezitare, pe care prezenţa florilor o inducea locatarilor din jur, apărea, vărsată impudic între crăiţe şi cârciumărese, prima găleată de gunoi, primul semnal de dezmeticire al scârnăviei din om. În câteva zile, locul cu flori era devorat de pantofi stingheri, de moloz, de borcane murdare, de sosuri râncede şi muşte verzi. Am urmărit câţiva ani duelul tăcut dintre cultivatorul de flori pe locul nimănui şi deversorii de gunoaie. Acest Sisif de cartier a murit învins, contemplând (în ultima toamnă în care l-am văzut), de pe un scăunel pus în curte, bâţâind bătrâneşte din cap, ofensiva implacabilă a gunoaielor asupra straturilor de flori.
A doua grămadă de gunoi o poţi afla la celălalt capăt al străzii Fetiţelor, colţ cu Calea Călăraşi. Aici, alături de câinii care mişună în ea, scormone uneori atent, aplecându-se şi cântărind în mână obiecte insolite — oameni. Oameni şi câini, înfrăţiţi în căutarea lor comună pe o stivă de orduri.
A treia grămadă, pe care o întâlnesc în drumul meu spre B-dul Carol, este tot într-un scuar, de astă dată unul mare, oval, care începe în dreptul bisericii Sf. Ştefan, pe strada cu acelaşi nume, şi care sfârşeşte în dreptul casei în care a locuit actorul Mihai Popescu. Cândva, scuarul acesta, împrejmuit cu un brâu scund de piatră, închidea în incinta lui câteva zeci de castani şi tei, două–trei scrâncioburi pentru copiii din cartier, câteva bănci. Acum, în dreptul casei lui Mihai Popescu şi la câţiva metri de capătul dinspre Sf. Ştefan al străzii Popa Soare — pe care, câteva case mai încolo, e clădirea Comunităţii evreieşti şi, lângă ea, casa lui Mircea Vulcănescu — se înalţă din nou, bifând monumental răscrucea, gunoiul. Aici mi s-a întâmplat, pentru prima dată, să văd un om golindu-şi găleata în mijlocul străzii, pentru că până atunci crezusem că stivele acestea se înalţă oarecum de la sine, iscate din pământ, din suferinţa neidentificată a caldarâmului sau din inima unei ore malefice a nopţii. „De ce aruncaţi gunoiul aici?“, nu m-am putut abţine să-l întreb. — „Da’ unde vrei să-l arunc?“ Răspunsul a venit sec, prompt, fără şovăială în voce. M-am îndepărtat melancolic. Trei sute de metri mai încolo ieşeam în B-dul Republicii, în dreptul cârciumii Izvorul Rece.
Exhibarea ordurii şi pierderea pudorii sfincteriale
Pentru orice comunitate normală, gunoiul pe care ea îl produce joacă rolul fecalelor din circuitul vieţii individului, iar pubela, ca loc specializat al depozitării gunoiului, pe cel al closetului dintr-o casă. Şi aşa cum fecalele nu sunt depuse în mijlocul casei, ci într-un loc specializat al ei, gunoiul suferă încapsulări succesive până când dispare din perimetrul citadin, fiind distrus sau reciclat în locuri pe care cel mai adesea membrii comunităţii le ignoră. Orice societate civilizată întreţine un raport pudic cu propriile orduri, diversificându-şi exutoarele şi multiplicând la maximum mijloacele de ocultare ale excrementului social. Există o discreţie a manevrării gunoaielor, ele sunt cel mai adesea neexpuse privirii, ambalate şi oarecum sigilate în pungi create anume pentru ele, în aşa fel încât pubela colectivă pe care o ridică de câteva ori pe săptămână serviciul de salubritate al oraşului are aerul inofensiv al unei colecţii de mici baloturi de plastic. Urma vizuală sau olfactivă a gunoiului se pierde din chiar clipa apariţiei lui. Funcţia dejectivă a societăţii este înconjurată astfel de aceeaşi pudoare şi discreţie cu care funcţionează intestinul gros al insului biologic. Şi aşa cum individul ajuns pe o anumită treaptă a civilizaţiei îşi izolează biologia şi o domină cultural (toaleta, săpunul, air freshener-ul, WC stick-ul etc.), la fel comunitatea îşi prelucrează cultural „biologia“ gunoiului printr-un sofisticat şi repetat proces de izolare şi ascundere a ei.
Când lucrul acesta nu se mai întâmplă, când societatea acceptă să îşi expună gunoiul în stradă, când ea devine imună la spectacolul producerii şi depozitării publice a fecalelor sociale, ea suferă, la scara ei de societate, de ceea ce în tabloul afecţiunilor psihice grave poartă numele de gatism. Gatismul (de la francezul gâtisme, „stare de alterare avansată“) este o regresie psihică caracterizată prin pierderea controlului funcţiilor sfincteriene şi, deci, prin incontinenţă de urină şi materii fecale. Bucureştiul, care îşi exhibă în mod sistematic ordurile şi care întreţine un raport de familiaritate şi tandreţe cu excrementele societăţii, suferă în clipa de faţă de gatism social. Popular spus, capitala României „face pe ea“, face necontenit pe ea, pierzându-şi, în acest context de deteriorare psihică colectivă, reacţia de scârbă şi repulsia în faţa excrementului. Prin anularea distanţei repulsive faţă de acesta, prin expunerea lui nonşalantă şi tandră, parte din populaţia Bucureştiului dă semne de coprofilie.
Incontinenţa sfincteriană a bucureştenilor, manifestată în monumentalitatea gunoaielor expuse în spaţiile publice ale locuirii, nu poate fi explicată decât ca semn al unei traume profunde a societăţii, ca şoc afectiv grav provocat de o ruptură istorică de proporţii, la ale cărei culise oamenii nu au acces şi pe care psihicul colectiv nu a asimilat-o.
Familiaritatea cu excreţiile societăţii, dezinhibiţia în faţa expunerii lor, este semnul unei societăţi infantilizate, speriate şi lipsite de afecţiune, care îşi prelucrează fiziologic nevroza. Este interesant de observat că fenomenul acesta, al deversării stradale a gunoiului, nu se petrece în alte oraşe. Doar Bucureştiul, doar centrul „face pe el“, deci doar locul care este focarul isteriei neînţelese şi în care abandonul capătă proporţii cu mult mai semnificative decât în provincia patriarhală şi anistorică, încă beneficiind de pudoarea sfincterială.
Gunoiul aruncat în spărtura dintre „înăuntru“ şi „afară“
O altă interpretare posibilă a fenomenului amintit este de tip sociologic. Cu cât o societate este mai civilizată, cu atât diferenţa dintre „afară“ şi „înăuntru“ este mai mică. Acest lucru este vizibil în mai toate ţările occidentale. Curăţenia cotidiană pe care o face o gospodină germană nu se opreşte la ştersul prafului în casă, ci ea avansează către părţile aflate în aer liber, mai întâi geamurile, pervazurile, apoi partea exterioară a uşilor, gardul, în sfârşit, trotuarul din faţa casei (sau al prăvăliei proprii), care uneori este zilnic şamponat. Trotuarele Parisului sunt aspirate în fiecare zi la revărsatul zorilor. Materialele de construcţie pentru interior pot fi, în aceste ţări, nu rareori regăsite în exterior, în curţi, în holuri publice (marmura, gresia etc.). O maşină care trece nu stârneşte nici praful, nici nu împroaşcă, dacă plouă, zidurile clădirilor şi oamenii de pe trotuare, pentru că străzile au netezimea unei pardoseli de interior, iar canalizarea funcţionează ireproşabil. Urmarea este că spaţiul lui „înăuntru“ se dilată la scara unui întreg oraş, multiplicarea spaţiilor-galerii făcând să dispară până şi ultimul semn al lui „afară“, care este priveliştea cerului. Oraşul devine astfel un uriaş „înăuntru“, în care nici un metru pătrat nu este lăsat de izbelişte, în care spaţiul public devine un soi de paradoxal „privat colectiv“. Şi cum „înăuntru“ şi la tine acasă nu scuipi şi nu arunci gunoiul oriunde, în acest „acasă colectiv“, care a devenit strada, comportamentul curent este unul „de interior“. O asemenea „interiorizare“ a mediului exterior creează un tip de armonie între privat şi public, care structurează specific personalitatea unui locuitor al Occidentului şi care dă societăţii civile un suport extraordinar de solid.
Exact invers se petrec lucrurile la noi. „Afară“ este relegat într-un indiferent „al nimănui“, către care se poate drena tot ce este impur. „Afară“ e locul generic al lăturilor, este locul care începe acolo unde pervazul sfârşeşte, receptacul fără proprietăţi în care totul poate fi aruncat. Curtea — care îndeobşte este un spaţiu intermediar, de trecere de la „înăuntrul“ casei la „afară“ al străzii, care îl îmblânzeşte pe „afară“ şi îi pregăteşte interiorizarea — este absentă din marile cartiere masificate de blocuri. În acest caz, „afară“ are tranşanţa zidului de beton sau a primului centimetru de aer care se învecinează cu el şi care desparte fără sincopă exteriorul de interior. Din această cauză, „afară“ devine locul specializat al dejecţiei, loc straniu, pe care nu l-am luat în posesie şi faţă de care, străin fiindu-mi, pot să mă port indiferent sau ostil. Fractura spaţială dintre „înăuntru“ şi „afară“, pe care se bazează azvârlirea gunoiului în stradă, lângă casă etc., traduce o periculoasă atomizare a societăţii şi o atrofie aproape totală a dimensiunii publice a individului. Această situaţie poate fi imaginată sub forma spectacolului invizibil (şi imposibil fizic, dar posibil social), în care fiecare stă cu spatele la fiecare, într-o înspăimântătoare izolare şi indiferenţă, reiterate la nesfârşit. Societatea nu mai este în acest caz un organism, ci un conglomerat de 1 + 1 + 1…, de care vorbeşte Simone Weil, din capul locului dezbinat şi foarte uşor de dominat de un grup cât de mic, capabil, el, să funcţioneze coerent şi potenţial. Fiecare găleată de gunoi răsturnată în stradă este certitudinea unei coeziuni absente, a singurătăţii individului aflat faţă în faţă cu o structură a puterii care îl poate zdrobi oricând. Exhibarea ordurii ne spune că procesul despre care vorbea Noica — al transformării unui popor în populaţie — s-a încheiat. Cum l-am putea face reversibil?
O grămadă de gunoi este o mentalitate
Ceea ce ne învaţă spectacolul gunoiului despletit pe străzi este faptul că o mentalitate nu rămâne să sălăşluiască, invizibil, în cutia unui craniu, ci că, odată apărută acolo, ea evadează fără întârziere şi prinde dintr-o dată chip. Mentalitatea este lucrul cel mai palpabil din lumea omului: este tranzistorul pus la maxim într-un troleibuz, este scuipatul de pe bordură, este ţeasta crăpată de bâta unui miner. De dimineaţă până seara ne mişcăm printre mentalităţi. Restul pe care nu-l primesc într-un magazin e o mentalitate, după cum ciubucul cu care mă duc la un notar sau la un medic este şi el mentalitate. Mentalitate — palpabilă, monumentală, lăbărţată în văzul tuturor, puţind, colcăind — este grămada de gunoi din colţul străzii mele. De aceea, dacă vreau să suprim scuipatul de pe bordură, dacă vreau ca minerul să nu mai pună mâna pe bâtă, dacă vreau să mi se dea restul în magazin sau să nu mai existe mormane de gunoi în stradă, singurul lucru care rămâne de făcut este schimbarea mentalităţii.
O mentalitate nu se schimbă însă prin suprimarea efectului ei. Când spun că „o grămadă de gunoi este o mentalitate“, spun totodată că efectul vizibil îşi are cauza în ceva care nu se vede. Altfel spus, eu nu întâlnesc decât partea vizibilă a mentalităţii, dar întâlnirea aceasta (dezagreabilă) nu poate fi suprimată decât prin accesul la interioritatea, insesizabilă, a cutiei craniene în care mentalitatea îşi are sălaşul. Singur palpabilul este agresiv şi dezagreabil, dar „sămânţa“ lui, principiul care-l generează şi pe care nu poţi pune mâna, ţine de nevăzutul minţii. Şi cum se poate accede la nevăzutul minţii în care sălăşluieşte mentalitatea şi din care ţâşneşte, implacabilă, grămada mea de gunoi? Cum poate acest interior nevăzut, care stă la originea a tot ce se vede, să fie schimbat, pentru ca, odată cu el, să fie schimbat şi tot ce se vede?
Răspunsul a fost dat de multă vreme, de către Platon. Platon a observat (în dialogul Phaidros) că aşa cum calitatea unui trup depinde de calitatea hranei administrate, la fel, calitatea minţii atârnă de hrana care îi este specifică ei. Cu alte cuvinte, există o dietă şi pentru partea nevăzută din noi. Gradul de sănătate şi calitatea minţii depind de hrana pe care ea o consumă sau o primeşte. Cu cât hrana este mai bună, cu atât mintea se înalţă mai mult, şi cu cât ea este mai proastă, cu atât ea coboară şi rămâne proastă şi căzută. Dar ce fel de hrană este aceea care determină ascensiunea şi descensia, „susul“ şi „josul“ unei minţi? Care este specificul hranei mintale, care dă naştere configuraţiilor ei nevăzute numite „mentalităţi“? Platon a imaginat un loc „supraceresc“, pe care l-a numit „câmpia adevărului“ şi la care, odată ajuns, sufletul se hrăneşte cu priveliştile frumuseţii, ştiinţei şi binelui. Gradul de sănătate al unui suflet şi calitatea lui depind în cele din urmă de cantitatea de „alimente“ pe care el le-a putut îngurgita pe acest „plai al adevărului“. Numai că accesul la acest loc al dietei mentale nu este deloc lesnicios. Majoritatea sufletelor ajung rareori acolo, drept care hrana lor e mixtă, un amestec de adevăr şi fals, de ştiinţă şi neştiinţă, ca să nu mai vorbim de cele care nu ajung să pună niciodată piciorul pe „plaiul adevărului“ şi care nu se hrănesc decât cu părelnicii.
Din întreaga istorie, comunismul e cel care a înţeles cel mai bine (dar care a folosit-o în sensul cel mai rău) lecţia lui Platon şi, de aceea, intrarea comunismului în scenă a coincis cu o schimbare radicală a dietei mentale. Besançon a spus răspicat că, fără această nouă bucătărie care este ideologia comunistă, comunismul nu ar fi existat. Hrana minţii omeneşti a fost prelucrată ideologic până la gradul la care s-a obţinut certitudinea că mintea, îngreunată de cantitatea considerabilă de urât, fals şi rău îngurgitată, nu se mai poate înălţa. Comunismul este inimaginabil fără o masă umană sistematic prostită de alimentarea forţată cu produsele acestei nouvelle cuisine ideologice. Din această bucătărie au ieşit preparatele care, odată consumate, pun pe lume mormanul stradal de gunoi. Comunismul nu s-a bazat niciodată în construirea „noii societăţi“, aşa cum a declarat, pe industria grea (dacă ar fi făcut-o, n-ar fi sfârşit aşa cum a sfârşit), ci eminamente pe industria alimentară în sens platonician: nici o societate din istorie nu a fost hrănită cu o asemenea cantitate de „părelnicie“, şi nici unei societăţi nu i s-a ocultat vreodată mai crâncen priveliştea „câmpiei adevărului“.
Cum poate fi acum dezintoxicat acest uriaş mental colectiv? Mai poate el primi altă hrană sau, asemeni puşcăriaşului întors acasă, el va voma cozonacul venit pe neaşteptate în locul măcrişului şi al pâinii sfoiegite? Papilele noastre mai pot oare simţi gustul adevărului, şi-l mai pot oare dori şi îl mai pot distinge de cel al minciunii fardate în adevăr?
Oricum, ceva s-a schimbat: ne putem alege fiecare, pentru hrana minţii măcar, dieta pe care o dorim. Prima oară după câteva decenii avem din nou neşansa de a răspunde pentru prostia noastră.
Revista 22, 8 noiembrie – 15 noiembrie 1995
exceptional articol! pe cit de veridic si actual pe atit de trist/cutremurator. sa nu uitam de smulsul unghiilor, mortii aruncati in canale, bitele amenintatoare, sprayurile lacrimogene ale celor ce muncesc restabilind linistea si consensul (in istoria de ieri si de azi, nu n cea medievala). o societate a gunoaielor si porcilor orwellieni catarati in copaci, se dezintegreaza. contraselectia a atins apogeul, mirosul fetid al excrementelor umane te ingretoseaza / alunga din propria tzara (ce nu ti mai apartine).
„În câteva zile, locul cu flori era devorat de pantofi stingheri, de moloz, de borcane murdare, de sosuri râncede şi muşte verzi.”
Lipsește un minim spirit practic pe malurile Dâmboviței și acest spirit practic lipsește din toată societatea românească: unde ar fi trebuit deversate acele gunoaie? Este simplu să-i desconsiderăm pe ceilalți că sunt țigani (personal, sunt blond cu ochi albaștri, cu bunicii în Bucovina, deci rog bucureștenii frați cu mediteraneenii să se abțină de la presupuneri nefondate 😀)
Într-o societate nu poate exista ordine decât atunci când gunoiul (și gunoaiele!) au un traseu bine stabilit. Nu ne putem preface că societatea nu produce gunoi, iar românii tocmai asta încearcă. Soluția corectă e alta: să pornim din start de la ideea că societatea produce (și) gunoi și să stabilim clar ce facem cu acel gunoi.
Dacă locuitorii de pe strada aceea (fie ei țigani sau nu, asta nu are de ce să fie un argument pentru nimic) aruncau permanent niște gunoaie în acel scuar cu flori, înseamnă că era imperioasă nevoie de un loc desemnat clar pentru depozitat gunoiul, în imediata apropiere a acelui scuar. În politica românească nu există un loc clar desemnat pentru depozitat gunoaiele, așa că șefii de partide pun acele gunoaie pe listele pentru alegerile parlamentare. TOȚI șefii de partide, asta e partea pe care marii pro-europeni ai neamului ar face bine să o înțeleagă.
Adevărat grăiți, stimate domn Liiceanu! Însă și cu hrana bună spirituală stăm și ne mirăm cum aceasta nu îi atinge pe cei ce fac gunoaie. Pentru că ei au alte repere, mai viscerale. Aceste lumi se vor întâlni doar la umbra unui crin in Paradis. Din păcate intelectualitatea nu urmează modelul educațional valabil la vârste mai mici, în care chiar acestora e cazul să li te adresezi pe înțelesul lor. Ii tratăm ca pe adulți dar sunt imaturi. Ajungem să disprețuim și bieții pești, la cât de libidinos se manifestă știuca. Pare deja complot, nu?
Nu citisem acest eseu al lui Liiceanu despre ” exhibarea ordurii şi pierderea pudorii sfincteriale” la care participa si Besançon, Noica, Platon, Simone Weil. De ce?” Comunismul este inimaginabil fără o masă umană sistematic prostită de alimentarea forţată cu produsele acestei nouvelle cuisine ideologice”. Da?Dl. Liiceanu s-a uitat la posturile romanesti de tv, dar la cele italiene, la cele franceze? Numai jocuri,concursuri, numai publicitate,numai idioti fericiti. Dar pe retele sociale,unde imbecilitatea este la cote inalte? Nici macar Heidegger care a anuntat sfârșitul gândirii care înseamnă transformarea omului într-un simplu operator de funcții,nu si-a putut imagina aceasta imensa decadere a omului-Verfall. Omul modern știe cum să facă lucruri, dar a uitat de ce le face și cine este el în esență. E un obiect manipulat de colo colo de niste papusari abjecti ca Donald Trump sau Putin sau marile companii IT . Nimic mai mult…si culmea e ca se simte bine, foarte bine asa. Femeile de serviciu merg in vacanta in Grecia si Spania, iar un tanar filozof nu are bani sa isi cumpere 2-3 carti de la Humanitas. I le-am cumapart eu , unul din primii care au descoperit sinapse si neuroni artificiali, in speranta de a ajuta oamenii care le-au pierdut sa le recupereze, ca protezele dentare de exemplu, si curand va fi asa. Ma gandesc sa fac si un creier artificial, care sa fie programat sa nu fie gaunos,invidios, lacom,mai ales lacom de bani, de functii , de glorie, sa nu fie razbunator, orgolios, vanitos , rau, dar ar fi un robot ,un bot, nu un om.
PS Mai multe facultati ale Univ.Bucuresti au facut o analiza cu privire la abandonul multor tineri in anul 1 de facultate. Foarte multi nu interactioneaza social decat cu telefonul mobil si retelele sociale, si cand intra in contact cu lumea reala, cu colegii,cu profesorii,cand trebuie sa vorbeasca, sa raspunda, sa argumenteze, intra in depresie si parasec facultatea. Meditia gunoiului e depasita…gunoiul devine de multe ori insasi omul in acesta lume urata, foarte urata-Verfall
Cu aproape 100 ani în urma A. Huxley scria The Brave New World. A simțit încă de atunci ca lumea moderna întra in epoca satisfacerii imediate a plăcerii asociata cu atrofierea gândirii.
Dl Matrix … la munte sau la mare , in orice imprejurare, faceti ce faceti si va revelati syndromul DTS de care suferiti. In rest numai de bine!
Gunoaiele, la propriu, nu au treabă cu ideologia. Au treabă cu administrația orașelor și, da, cu mentalitățile. Nu este nicio mare filozofie aici, este o problemă socială care trebuie rezolvată de oameni și de administrațiile localităților. Este o problemă dificilă dar care trebuie reglementată mai dur. De gunoaie ne pot scăpa LEGILE DURE. Apropo, „aleșii” noștri de prin Consiliile Locale ce-or face? Dar „Poliția Comunitară”? Dar Primarii?
Gunoaiele nu sunt numai inestetice, sunt un pericol pentru sănătate. Da, și chiar și parlamentarii suferă…deci ar trebui să DEA LEGI!
sigur ca trebuie sa laud acest eseu pt a spera sa mi se publice un crimpei de gind, desi nu cred.
Lumea de azi e alta, e greu de spus daca e mai buna sau mai rea si numai in Ro ci peste tot. E alta, cui ii place, bravo lui, cui nu, e treaba lui.
Lumea de azi munceste mult mai mult, e mult mai harnica, cei putini care ajung sa stapineasca tehnica de azi sunt mai tari decit cei de ieri. Multumita unora traim mai mult, mai bine. Traim unde vrem, cum vrem, traim mai mult, ne salveaza medicina, avem voie sa deschidem gura, desigur nu pe Contributors.
Dar ne place tot mai mult sa ne lamentam, sa inventam apocalipsa.
Generatia viitoare va fi mai buna decit a noastra, poate tocmai ca sunt „gunoaie”
Un foarte bun eseu. Solutia este masuri coerctive pt a recroi mentalitati si attitudini. Dar cum politia este subunitara fata de cerinte, directiile de control din primarii nu fac teren, gunoiul din mintea si produs de oameni va fi mereu la vedere. Educatia de mediu este zero.
Trimiterea facuta de d-l Gabriel Liiceanu este foarte subtila. Din 1995 si pana astazi nu am evoluat deloc catre civilizatia europeana. Gunoaiele politice s-au imultit, nu numai in Bucuresti, ci in toata Romania. Am ajuns in situatia cand N.D. nu suporta sa desemneze un prim-ministru venit de la Bruxelles.
Nascut fiind pe strada Traian colt undeva cu strada Labirint sunt extrem de familiarizat cu tot ceea ce îi este cunoscut ,ca si locatii, autorului de text .De la Sf.Stefan pina departe undeva spre spitalul Caritas totul avea o anume mireasma de intelectualitate . Nu pot uita trecerea mea prin timp daca nu adaug textului urmatoarele cuvinte despre o ilustra familie a vremurilor numita Teodoreanu . Amintirile mă năpadesc .
Familia Teodoreanu , dupa decesul atit de bine cunoscutului Ionel Teodoreanu tatal , a suferit enorm .Cei doi copiii Osvald si Afane(Stefan) Teodoreanu au trebuit sa se angajeze la stat spre a supravietui .Unul profesor de desen(Afane) celalat(Osvald) profesar de limba franceza . Tirziu Statul roman a acceptat sa publice romanele lui Ionel Teodoreanu ceea ce a adus familiei (cei doi frati si mama Ștefana Velisar Teodoreanu- scriitoare si traducatoare a unor opere din limba chineza )o oarecare bunastare .Ultima lor locuinta, data de catre Partidul Comunist ,era undeva in Bucuresti sectorul 3 , foarte aproape vechea Primarie de sector aflata intre strada Lucaciu si strada Romulus .Va spun toate acestea in memoria celor doi frati pe care in copilaria mea i-am cunoscut personal .Nu pot uita una dintre cartile scrise dar nepublicate ale nemaipomenitului Osvald Teodoreanu fiul numita „Burohundo ” cu trimitere la scrierile atit de celebrului Rabelais cum nu pot uita imensa satisfactie atunci cind Afane Teodoreanu ,rugat de tatal meu ce le era celor doi un foarte bun prieten, a realizat un intreg alfabet desenat (fiecare litera continea un anume desen de forma – litera C -Cal s.a.m.d. )care spre mindria mea au fost (desenele ) oferite cadou conducerii i de la aceea vreme a scolii 73 unde eu eram elev in clasa a patra .Va imaginati impactul cu care acesti doi frati (cu precadere Osvald ) mi-au influentat viata .Nu am putut , multumita lor , sa fiu niciodata comunist
Constatările nu se mai potrivesc chiar așa de bine cu realitatea. Pe principiul vaselor comunicante, Bucureștiul a devenit ceva mai curat, iar Berlinul și Parisul au ajuns ceva mai murdar.
Am recitit acum ceva timp in urma „Toamna Patriarhului” a lui Marquez. Insidios mi-a ramas in nari acelasi miros pugnant pe care-l descrieti atat de bine in articol. E un miros de care-ti vine sa te aperi, instinctual.
La 2 ani dupa ce am emigrat, m-am intors in tara sa-mi vad parintii. M-am dus la peste cu taica-meu, ca pe vremuri la Siret. Plin de gunoaie. M-am apucat sa le strang si sa le pun pe foc. Si el ma intreaba ca ce fac? E inutil. Nu puteam altfel, ma sufocam…
Noroc ca am plecat!
Când mentalitatea este ea însăși gunoi. N-am ieșit din antichitatea de tip comunist cu modernitatea în minte, ci cu ideea prăduirii ei. Modernitatea generată de alții ne aștepta s-o înfulecăm. Până astăzi procedăm la fel. Dumnezeul prăduielii e cel căruia îi ardem tămâie. Până și instituțiile noastre – niște imitații atât de ridicole – nu sunt nicidecum mai mult decât mijloacele vânătorii, instrumente de prăduială, plase țesute meșteșugit pentru a reține cămila și a strecura țânțarul. Singuri cu mintea noastră n-am știut să înțelegem că Celălalt e drumul cel mai scurt către noi. Ideea bunăstării era să ne eliberăm de biciul fratelui porc, nu se ne îngunoim în excrementele lui. Suntem junk. Am rămas junk pentru că am ieșit în lume fără să ieșim din mintea noastră – o fosilă vie care nu s-a lăsat dusă nici de generația aceasta. Puterea Câmpiei Adevărului stă în admiratorii ei fascinați, nu în năvălitori care s-o pervertească în plai cu grătare și bere.
Articol de exceptie.
Totusi, istoria noastra e mai nuantata.
In 1996, poporul -cel mult hulit- a reusit sa schimbe partidul de guvernamint. (Degeaba, intre noi fie vorba.) In 1997, Melescanu l-a somat pe Iliescu sa renunte la corupti. (Gunoaie.) La refuzul lui Iliescu, aproape ca s-a descfiintat PSD. Ma rog, PDSR.
Toti cei corecti au plecat si nu au mai revenit. Iliescu a continuat sa adune gunoaiele.
Si asa s-a ajuns azi, aici.
Dar Iliescu e disparut. Ce-i tine pe astia uniti? Nu social-democratia……
Lupta cu gunoaiele nu-i apanajul unui singur om sau partid. sau coalitie.
Poate de acum, cand abcesul s-a concetrat intr-o sigura punga. Sa vedem cine va avea curajul sa incizeze punga cu puroi. Mai ales ca gunoaiele au cucerit Justitia.
Si apoi, degeaba se castiga lupte ideologice, daca in practica nimeni nu face nimic.
Din gunoaie pe strada in zona respectiva plina de tigani, nu se poate trage o concluzie despre tot Bucurestiul! Exista multe zone curate si frumoase in Bucuresti. Iar cu politica noastra sunt tot felul de limbrici si impostori, dar nu are legatura cu mizeria din zona Hala Traian. Parisul, Roma, Napoli sunt orase mai murdare decat Bucurestiul per total. In Paris sau Marsilia zonele locuite de imigranti africani sunt foartr murdare si nici politia nu prea are curaj ss intre acolo.
zonele alea curate, sunt mentinute de rommii de la Salubritatre
sunt si zone cu trafic mare, unde e imposibil sa mentii curatenia; trebuiesc cautate zone linistite
Sa nu ratăm urinatul in vazul lumii, cu boltă, pe absolut toate soselele Romaniei. Sotiile noastre, copiii nostri, fete si baieti, privesc cum barbatii tarii se usureaza fara o minima pudoare la marginea soselei. N-am auzit macar o data un claxon de atentionare. In nicio tara nu am vazut asemenea spectacol dezgustator. Urmeaza violul, tot o forma de gatism, de usurare necontrolata ca sa zicem asa.
Sincer, nu am vazut pe nimeni sa urineze in public; dar ati vazut wc-uri publice, care sa evite acest aspect neplacut? WC-uri curatate de 2-3 ori pe zi; cate cozi se organizeaza la birourile publice ce au cheile de la wc ascunse doar pentru functionari/e; idem policlinici, medici familie, spitale etc
Unde dracu vreti sa urineze oamenii? Mai ales batrinii, bolnavii……. Inca nu aveti probleme cu prostata? Veti avea, stati linistit; atunci sa va aud.
Nici macar nu trebuie sa fii foarte atent, este vorba despre oricare dintre soselele Romaniei. Masina trasa pe marginea drumului, iar soferul alaturi face bolte in vazul lumii. Exista benzinarii si te abtii pana la urmatoarea, iar daca ai probleme cu prostata, asta nu justifica sa urinezi in vazul lumii, ca despre asta vorbim. Si mai vorbim ca, odata ce ai trecut de Nadlac nu mai vezi asa ceva. Sa inteleg ca toate persoanele care circula pe strada si au probleme cu prostata pot sa uite deja de minima decenta? Nu ma gandeam ca ajungem sa reducem subiectul la asemenea argumente. Este vorba de mentalitatea in sine a multor barbati din Romania si sigur nu toti au probleme cu prostata, ci cu mentalitatea. „Pentru ca pot!”, asa cum ne-a invatat un mare partid inca in viata. Nu trebuie sa-mi raspunzi.
Nu ma refeream la autoturisme; dar… cate refugii civilizate exista pe drumurile noastre? Nici pe autostrazi nu=s. Si daca sunt, sunt inchise(?!!!) sau asa murdare, ca nu le poti folosi.
E drept ca acum nu circul mult, dar mai an bateam drumurile toata ziua. Si zau ca n am vazut asa ceva. Poate aveti un dar special sa atrageti fenomenele astea.
Impresia că trăim printre gunoaie si orduri umane dobă de necarte și proastă credtere este pe deplin justificată. E o stare, de fapt, al unui declin moral și spiritual, care provine din absența unei dimensiunini culturale umaniste. Ba mai mult, gunoaiele se cuibaresc cam peste tot, inclusiv in justiție. Iar cele cuibarite in politică sunt extrem de vizibile. Uraganul le ridică la mari înălțimi și atunci ele, gunoaiele politice, se cred personaje istorice importante. E hilar sa-l auzim pe misologul pucist Grindeanu urlând despre valori umane si „interesul national”. In loc să-și toarne cenușă in cap, gunoiul politic resuscitează fobia și reabilitează prostia dintr-o perspectivă românească. Prostia atotputernicului gunoi Grindeanu, a tovarasilor de puci cuibăriți, ad-hotz, intr-o primitiva majoritate de „neam prost”, e insondabilă. Dar tocmai in asta stă dezumanizarea sa, care-l reține încă printre picioarele tovarasilor de uri, conjuncturi și răsturnări. Problema e că românii agramati, săraci cu duhul, tolerează mai mult viciile neisprăviților, decât virtuțile celor cinstiți si culți. O țară (o societate, sau o parte a ei) care se complace in mizerie, indiferență, cârpeală și in haos, este de lumea a 7-ea.
Pe la mijlocul anilor 90 câinii vagabonzi stăpâneau străzile Bucureștiului. Unul m-a muscat în spatele Procuraturii Generale când ma duceam sa duc gunoiul (acolo era singurul container de gunoi care nu era plin). A venit un alt primar și a eliminat câinii vagabonzi după care, devenind președinte, a asmutit câinii justiției pe o parte a șacalilor care mișunau în București, dar protejându-i pe șacalii proprii.
Asta în aplauzele intelectualilor rasati din București.
Justiția a devenit instrumentul prin care s-au mutat gunoaiele dintr-o curte in alta. Asta pana când justiția a devenit conștientă de puterea ce i s-a conferit și a început sa spele gunoaiele în folos propriu. Nufărul care albește prin prescripție.
Una din frazele care mi-a ramas insurubata in minte din tinerete, motiv mare pe lista care m-a hotarat sa plec din Romania la vremea respective, este „Bucureştiul face pe el”.
Din fericire Bucurestiul a devenit acuma un oras curat si prosper. Ca vizitator anual puteam vedea progresul in mod vizibil in perioada 2005-2015. Citeam zilele trecute in Economist ca este cel mai „livable” oras din Europa de Est – inaintea Budapestei si Varsoviei!
Mai cu entuziasm tovarasi, mai cu entuziasm.
Partidul vegheaza.
Mergi in Budapesta si Varsovia. Viziteaza-le. Apoi intoarce-te aici si procedeaza ca ala de la TVR in ’89 care a
iesit „pe ecran” si a recunoscut ca a fost un dobitoc.
Hmmm – “livable” se refere la calitatea vieții pe care poți să o cumperi cu o leafă medie – include costul locuinței, mâncare, restaurante, parcuri, distracții, etc.
Faci o mare confuzie între “câte clădiri istorice sunt” și “cât de bine se trăiește”. Văd în tine una din calitățile de bază ale unor compatrioți care nu înțeleg bine despre ce este vorba, dar își dau hotărâți cu părerea.
„individul ajuns pe o anumită treaptă a civilizaţiei îşi izolează biologia şi o domină cultural (toaleta, săpunul, air freshener-ul, WC stick-ul etc.”
Unele de mai sus sunt obiceiuri ce merită reevaluate de către cel ce se autointitulează: „civilizat”.
Air freshener-ul nu face aerul mai „fresh”, doar acoperă mirosurile şi o face umplându-ne plămânii cu substanţe nesănătoase. E ca şi cum după ce ai primit o palmă ai cere un pumn ca să nu simţi durerea provocată de palmă.
Iar WC stick-ul dăunează grav apelor.
Sunt „treaptă a civilizaţiei” de care ne-am împiedicat.
„Da’ unde vrei să-l arunc?” – Unii primesc subvenţii de la stat pentru nevoi energetice crescânde (maşini electrice, panouri, etc.), alţii îşi conservă energia lor limitată cum pot ei mai bine. Dovada clară că nu poţi fi cu adevărat fericit cât timp cel din jurul tău e nefericit. Îţi pute…
M-a izbit pretiozitatea inutila a stilului. In rest, sigur ca diagnosticul este corect, dar e deja vetust si solutii nu sunt. Romania a fost si va fi o cloaca.
Cum definesti „cloaca”? Sunt sigur ca Romania nu este locul cel mai rau din lume. Ma mai uit si eu din cand in cand la spectacolul care este lumea politica romaneasca. Dar daca filtrezi zgomotul si te uiti la ce s-a realizat in ultimii 25 de ani – este remarcabil!
Cat despre stil – este stilul anilor 90. Sunt de acord ca este cam incarcat dar trebuie pus in context.
Aiurea!
Cand eram copil, Constanta era plina de flori; cisternele stropeau caldarimul de doua ori pe zi; magazinele aveau copertine ce tineau umbra pe trotuare; vitrinele aprozarelor erau inundate non stop cu apa ce cadea vertical, racorind incaperea; fintini tisnitoare la intersectii, puncte de vanzare a siropului (sifon si o masura de sirop) frecvente; cosuri de gunoi peste tot.
Era alta lume!
Gajaitul si urmasii lui au distrus tot.
Cu acordul sau la instigarea „pr’etenilor”. Si sa nu uitam vandalizarile sistematice. Oare de cine? Cine organizeaza astfel de fenomene, fara ca Politia si serviciile sa prinda de veste si sa aplice LEGEA?
Mai lasati insultele la adresa romanilor si vedeti dezvoltarea in timp si cauzele fenomenului!
Daca atunci cand a fost scris textul (1995), posibil sa-ti imaginezi ca prin „hrana” bine aleasa, „parelnicia” sa se diminueze iar individul, laolata cu societatea, sa tinda asimptotic spre vindecare. Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci si „parelnicia” s-a generalizat ajutata fiind de „retelele sociale” (fatidica denumire). Groapa de gunoi s-a extins, s-a globalizat. Cum facem? Incercam sa raspundem la intrebarea astea intoarcandu-ne, cel putin declarativ, spre „educatie”. Mie mi se pare ca ne indepartam, atat ca civilizatie (umana) cat si ca natiune, din ce in ce mai mult de „câmpia adevărului“. A-l cita astazi pe Platon, a devenit optiune personala, nu confirmare a unei afirmatii. Deci cum facem cu „gunoiul” care ne sufoca?
În final rămân multe întrebări. Prea multe întrebări.
Cum am ajuns aici ?
Contemplând gunoaiele și murdăria.
Este ceva specific nouă sau este ceva natural, cum se plâng politicienii nostrii : greaua moștenire.
Sau e ceva istoric, repetitiv ?
Și ca să critic, cu manie proletara, cele mai multe din mesajele de mai sus, murdăria și gunoiul nu sunt invenții recente, au existat dintotdeauna lângă noi sau în istoria noastră, dar n-am dorit să le vedem
N-am dorit să vedem consecințele alegerilor noastre și a celor dinainte de noi, am făcut prea multe alegeri cu ochii larg închiși și cu gândul doar la burta plină
Așa ca repetăm la infinit, din comoditate, aceleași căderi și prăbușiri
Pt ca multă murdărie umană presupune ca și condiție preexistenta burta plină
Uitând ca țara și națiunea s-au construit prin altruism și sacrificiu. Așa cum frumos scria N. Steinhardt : mai ferice să dai decât să primești, pt ca dăruind vei dobândi
Pt ca, la mintea mea, problemele principale sunt modul defectuos în care se face educație și modul greșit în care se învață și se predă istoria
Oricum, cu puțin timp în urmă, se vorbea de renunțarea la orele de istorie – așa ajungi să crezi toate trăsnăile debitate de jeorjescu- semeon, sosoaca, etc cu geții, originea rusă a poporului român,
Istoria noastră modernă e plină de minciuni
Prea multe minciuni
Iar confruntarea cu adevărul e foarte grea
Esența este trădarea ridicată la rangul de virtute națională
Și începe cu monstruoasa coaliție care l-a dat jos pe Cuza, într-o epocă în care cei care stabileau viitorul în țările balcanice, erau fundamental îndrăgostiți de prinți de neam germanic – cu inducerea ipotezei ca proprii conducători locali sunt incompetenți și prinții de sânge german ar fi mai limpezi la minte
La noi printu germanic a venit cu afacerea Strousberg și restu ca se cunosc, justiția a lucrat la noi, de regula, după cum a trebuit pt conducerea țării
Și apoi vine războiul de independență, parte a războiului roșu turc, la finalul căruia am pierdut sudul Basarabiei: județele Cahul, Bolgrad și Ismail, dar istoricii spun ca e foarte bine dacă am primit în schimb Dobrogea – modelu rusesc e repetitiv în toată istoria recentă a rușilor, nu întâmplător rușii nu au cedat polonezilor teritoriile ocupate începând cu septembrie 1939 iar pt aceste teritorii le-au dat dreptul de a ocupa suprafețe în Germania învinsă, teritorii care fac parte din teritoriul polonez actual
Urmează falimentu din 1907, în care am pierdut o foarte mare parte a tinerilor în putere care erau apți de luptă și aveau capacitatea de a-și asuma riscuri – condiția țăranului român la 1907 era sub aceea a țăranului rus
Mai apoi, cea mai mare eroare politică și militară participarea in unul din războaiele balcanice si câștigarea Cadrilaterului – asta a avut efecte grave in primul război mondial, cum am vazut la înfrângerea rușinoasă de la Turtucaia
Dar ce contează ca mor oameni, daca conducerea țării a gândit cu burta plină ?
Apoi minunile lui Carol al doilea, îmbrățișate de prea mulți din fruntașii nostrii, inclusiv unii care au trudit la unirea de la 1918
Pt ca, contrar a ceea ce ne spun istorici noștri, Carol al doilea a instaurat cultul personalității la noi și nu comuniștii; comuniștii erau mai puțin pregătiți, dar știau să repete ceea ce văzuseră și auziseră – de aia erau atâția turnători
https://www.tehnomil.net/2024/07/04/guest-post-asa-cum-am-fost-asa-cum-suntem/
https://m.youtube.com/watch?v=4pHjxzeZoWA&ra=m
Tarani cu chipul regelui legat de gât, așa ceva comunishtii n-au reușit, poate vindem coreenilor de nord modelu
Perioada interbelică a scos la iveală multă murdărie la suprafață, prea multă murdărie
Crime îndreptate împotriva celor care trebuiau să ne arate drumul ( Nicolae Iorga, Armand Călinescu, etc) și incapacitatea conducerii de a pedepsi vinovații: au fost pedepsiți câțiva executanți, în timp ce autorii adevărați au scăpat
Nici astăzi nu s-a făcut dreptate
Dar noi suntem mai comozi și nu are rost să ne stresăm cu detalii de astea
O justiție, servicii secrete și miliție care nu reușeau să își realizeze menirea constituțională – ca nu degeaba au supt cat au dorit Malaxa, Aushnit și restu
Plus procesul șefului gărzii de fier, celelalte trăsnăi și crime legionare – îmbrățișate astăzi de trompetele dușmanilor din afara țării: cuplul tradițional jeorjescu semeon, sosoaca și restu
Plus derapajele grave ale vârfului bisericii noastre înspre legionari: Nichifor Crainic, etc
Ca și atunci justiția era cam ca azi, cum s-a văzut
Dar e de bine ca unii îl lauda la ziua de azi atât pe Maiaxa și Aushnit pt ca s-au dezvoltat industrii, etc, uitând ca pretul acelei dezvoltări a fost platit la suprapreț de țară și națiunea română, prosperitatea câtorva a însemnat nefericirea și amărăciunea țării, ca sunt fotografii cu țara întreaga în genunchi pe străzi după cedările de teritorii din 1940
Și avem inclusiv conducere a țării cu patriarhu țării ca prim ministru, cu rezultate și performante dezastruoase – conducere lansată și azi ca ipoteză de lucru valabilă pt cei săraci cu duhu
Și vine amărăciunea și suferința din perioada comunistă
În care linia partidului era esența, iar gândirea avea nevoie de aprobare de la partid
Cu milioane de oameni batjocoriți
Cu Emil Bobu 4 clase și restu celor ca el
Dar era de bine zic unii, ca aveau locuri de muncă și rații la pâine și alte alimente, deși tara, în realitate, spre faliment se îndrepta
Dar dacă era planu cincinal și se construiau blocuri nu avea cum să fie rău
Ca erau alții cu patru clase care gândeau și care știau mersu lumii și al universului
Și avem minunile de după 89
Cu mulți miniștrii infractori, dintre puținii prinși, ca grosul au fost liberi
Zică ca e poezia lui Octavia Goga din 1916
https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/ce-scria-octavian-goga-in-1916-despre-politicienii-romani-450969.html
Astăzi politica vine cotită
Ministru pesede al justiției propune pe cine vrea șefi la parchete, cesemeu îi refuză, iar președintele republicii spune ca propunerile ministrului pesede sunt foarte bune
Ca la montruasa coaliție din perioada lui Cuza
Trădătorii din penele sunt azi penele tradiționali conservatori – tradatori care joacă cum cântă pesede, ca o fac de capul lor sau șantajați este alta discutie
Serviciile secrete lucrează la noi, de regulă, pe model tradițional, cu pensia anticipată în cap
Ca justiția, cu telefonu la lia, a descoperit noi sensuri ale dreptății, în care cererile prietenilor pesede se judecă la alte termene si alte condiții decât dosarele de judecată ale poporului cum am văzut la tembeliziunile manipulatoare și procesele astea fără rost ale tradatorilor tradiționali din penele
Ca pt justitie patria nu este norodul ci doar acei câțiva cocoțați pe scaune
Istoria se va repeta din nou
Ca așa a mai fost și înainte
Să fii mare nu-i mirare
Să fii om îi lucru mare