În 1995, am publicat un text în „România literară”, introdus apoi în ediția definitivă a volumului Apel către lichele. Titlul său: Meditație despre gunoaie. Cred că este cel mai puternic și mai adevărat text pe care l-am scris vreodată. Mi-am adus aminte de el uitându-mă ieri seară la o dezbatere de pe Digi 24 despre criza politică a României și despre „marginea prăpastiei”.
Dar, în afara titlului, conținutul textului îmi dispăruse cu desăvârșire din minte. Am scos volumul din bibliotecă și am recitit meditația mea desprinsă parcă din altă viață. Ceea ce m-a izbit în cel mai înalt grad a fost forța ei metaforică și actualitatea pe care a redobândit-o după trei decenii. Iată de ce am crezut că republicarea ei pe „Contributors” ar fi oportună.
În timp ce reciteam întregul, mi-a apărut în fața ochilor silueta lui Grindeanu deversând în ograda României tot gunoiul strâns în pubelele PSD-ului și ale aliaților săi de pasaj, începând de la descălecarea lui Iliescu în decembrie 1989 la cârma țării și până azi. Poate că astăzi titlul mai potrivit ar fi Unde ne sunt gunoierii?, mi-am zis.
Să nu disperăm. Ei sunt și vor fi împinși în scenă potrivit celei mai înalte legi a istoriei: legea noului care acționează când te aștepți mai puțin.
Meditaţie despre gunoaie
Locuiesc pe strada Lucaci, în apropierea Halei Traian. Până prin anii ’70, cartierul era mai cu seamă evreiesc, apoi, evreii plecând, în casele rămase libere s-au instalat ţiganii. Copii desculţi jucându-se în mijlocul străzii, bătrâni burtoşi, în maiou şi papuci, fără nasturi la şliţ, aşezaţi pe scaune scoase în poarta casei, curţile pline de troace, de fiare vechi şi sticle goale, geamurile înfundate cu carton şi ziare, femei şleampete cărând în braţe plozi murdari, megafoane scoase în stradă în nopţile de sâmbătă, când au loc nunţi — aşa arată, de vreo 20 de ani, cartierul acesta care cândva participa la Bucureştiul mitic, cu străzile Mântuleasa, Popa Soare, Romulus şi Remus.
În ultimul an, în peisajul acesta cu aer de vechime părăginită, a apărut un element nou: gunoaiele din mijlocul străzii. De o diversitate pe care o percepi dintr-o aruncătură de ochi, dar pe care nu ai puterea să o amănunţeşti, din frica de a nu descoperi, în colcăiala lor statică, ceva nespus de hidos (măruntaie, stârvuri, puroaie şi cârpe, putreziciuni sau, poate, mişunatul tăcut al şobolanilor, pe care, mai ales noaptea, îl presimţi în fasciculul de o clipă al farurilor), gunoaiele acestea ocupă treptat cartierul, devin jaloane fixe ale degradării noastre, încercuindu-l, sufocându-l, obligându-l să se predea, să accepte ca firească deriva vieţii noastre către sordid şi cloacă.
În drumul meu spre oraş, în primii 200 de metri, întâlnesc trei grămezi de gunoaie: prima, care are şi cea mai veche tradiţie, ocupă locul unui mic scuar, care se formează la întâlnirea dintre străzile Lucaci, Fetiţelor şi Mitiţă Constantinescu. Când venea primăvara, omul care locuia în faţa micului scuar îl curăţa, îl împrejmuia cu sârmă prinsă în ţăruşi mici de stinghii de brad şi punea flori. După o scurtă ezitare, pe care prezenţa florilor o inducea locatarilor din jur, apărea, vărsată impudic între crăiţe şi cârciumărese, prima găleată de gunoi, primul semnal de dezmeticire al scârnăviei din om. În câteva zile, locul cu flori era devorat de pantofi stingheri, de moloz, de borcane murdare, de sosuri râncede şi muşte verzi. Am urmărit câţiva ani duelul tăcut dintre cultivatorul de flori pe locul nimănui şi deversorii de gunoaie. Acest Sisif de cartier a murit învins, contemplând (în ultima toamnă în care l-am văzut), de pe un scăunel pus în curte, bâţâind bătrâneşte din cap, ofensiva implacabilă a gunoaielor asupra straturilor de flori.
A doua grămadă de gunoi o poţi afla la celălalt capăt al străzii Fetiţelor, colţ cu Calea Călăraşi. Aici, alături de câinii care mişună în ea, scormone uneori atent, aplecându-se şi cântărind în mână obiecte insolite — oameni. Oameni şi câini, înfrăţiţi în căutarea lor comună pe o stivă de orduri.
A treia grămadă, pe care o întâlnesc în drumul meu spre B-dul Carol, este tot într-un scuar, de astă dată unul mare, oval, care începe în dreptul bisericii Sf. Ştefan, pe strada cu acelaşi nume, şi care sfârşeşte în dreptul casei în care a locuit actorul Mihai Popescu. Cândva, scuarul acesta, împrejmuit cu un brâu scund de piatră, închidea în incinta lui câteva zeci de castani şi tei, două–trei scrâncioburi pentru copiii din cartier, câteva bănci. Acum, în dreptul casei lui Mihai Popescu şi la câţiva metri de capătul dinspre Sf. Ştefan al străzii Popa Soare — pe care, câteva case mai încolo, e clădirea Comunităţii evreieşti şi, lângă ea, casa lui Mircea Vulcănescu — se înalţă din nou, bifând monumental răscrucea, gunoiul. Aici mi s-a întâmplat, pentru prima dată, să văd un om golindu-şi găleata în mijlocul străzii, pentru că până atunci crezusem că stivele acestea se înalţă oarecum de la sine, iscate din pământ, din suferinţa neidentificată a caldarâmului sau din inima unei ore malefice a nopţii. „De ce aruncaţi gunoiul aici?“, nu m-am putut abţine să-l întreb. — „Da’ unde vrei să-l arunc?“ Răspunsul a venit sec, prompt, fără şovăială în voce. M-am îndepărtat melancolic. Trei sute de metri mai încolo ieşeam în B-dul Republicii, în dreptul cârciumii Izvorul Rece.
Exhibarea ordurii şi pierderea pudorii sfincteriale
Pentru orice comunitate normală, gunoiul pe care ea îl produce joacă rolul fecalelor din circuitul vieţii individului, iar pubela, ca loc specializat al depozitării gunoiului, pe cel al closetului dintr-o casă. Şi aşa cum fecalele nu sunt depuse în mijlocul casei, ci într-un loc specializat al ei, gunoiul suferă încapsulări succesive până când dispare din perimetrul citadin, fiind distrus sau reciclat în locuri pe care cel mai adesea membrii comunităţii le ignoră. Orice societate civilizată întreţine un raport pudic cu propriile orduri, diversificându-şi exutoarele şi multiplicând la maximum mijloacele de ocultare ale excrementului social. Există o discreţie a manevrării gunoaielor, ele sunt cel mai adesea neexpuse privirii, ambalate şi oarecum sigilate în pungi create anume pentru ele, în aşa fel încât pubela colectivă pe care o ridică de câteva ori pe săptămână serviciul de salubritate al oraşului are aerul inofensiv al unei colecţii de mici baloturi de plastic. Urma vizuală sau olfactivă a gunoiului se pierde din chiar clipa apariţiei lui. Funcţia dejectivă a societăţii este înconjurată astfel de aceeaşi pudoare şi discreţie cu care funcţionează intestinul gros al insului biologic. Şi aşa cum individul ajuns pe o anumită treaptă a civilizaţiei îşi izolează biologia şi o domină cultural (toaleta, săpunul, air freshener-ul, WC stick-ul etc.), la fel comunitatea îşi prelucrează cultural „biologia“ gunoiului printr-un sofisticat şi repetat proces de izolare şi ascundere a ei.
Când lucrul acesta nu se mai întâmplă, când societatea acceptă să îşi expună gunoiul în stradă, când ea devine imună la spectacolul producerii şi depozitării publice a fecalelor sociale, ea suferă, la scara ei de societate, de ceea ce în tabloul afecţiunilor psihice grave poartă numele de gatism. Gatismul (de la francezul gâtisme, „stare de alterare avansată“) este o regresie psihică caracterizată prin pierderea controlului funcţiilor sfincteriene şi, deci, prin incontinenţă de urină şi materii fecale. Bucureştiul, care îşi exhibă în mod sistematic ordurile şi care întreţine un raport de familiaritate şi tandreţe cu excrementele societăţii, suferă în clipa de faţă de gatism social. Popular spus, capitala României „face pe ea“, face necontenit pe ea, pierzându-şi, în acest context de deteriorare psihică colectivă, reacţia de scârbă şi repulsia în faţa excrementului. Prin anularea distanţei repulsive faţă de acesta, prin expunerea lui nonşalantă şi tandră, parte din populaţia Bucureştiului dă semne de coprofilie.
Incontinenţa sfincteriană a bucureştenilor, manifestată în monumentalitatea gunoaielor expuse în spaţiile publice ale locuirii, nu poate fi explicată decât ca semn al unei traume profunde a societăţii, ca şoc afectiv grav provocat de o ruptură istorică de proporţii, la ale cărei culise oamenii nu au acces şi pe care psihicul colectiv nu a asimilat-o.
Familiaritatea cu excreţiile societăţii, dezinhibiţia în faţa expunerii lor, este semnul unei societăţi infantilizate, speriate şi lipsite de afecţiune, care îşi prelucrează fiziologic nevroza. Este interesant de observat că fenomenul acesta, al deversării stradale a gunoiului, nu se petrece în alte oraşe. Doar Bucureştiul, doar centrul „face pe el“, deci doar locul care este focarul isteriei neînţelese şi în care abandonul capătă proporţii cu mult mai semnificative decât în provincia patriarhală şi anistorică, încă beneficiind de pudoarea sfincterială.
Gunoiul aruncat în spărtura dintre „înăuntru“ şi „afară“
O altă interpretare posibilă a fenomenului amintit este de tip sociologic. Cu cât o societate este mai civilizată, cu atât diferenţa dintre „afară“ şi „înăuntru“ este mai mică. Acest lucru este vizibil în mai toate ţările occidentale. Curăţenia cotidiană pe care o face o gospodină germană nu se opreşte la ştersul prafului în casă, ci ea avansează către părţile aflate în aer liber, mai întâi geamurile, pervazurile, apoi partea exterioară a uşilor, gardul, în sfârşit, trotuarul din faţa casei (sau al prăvăliei proprii), care uneori este zilnic şamponat. Trotuarele Parisului sunt aspirate în fiecare zi la revărsatul zorilor. Materialele de construcţie pentru interior pot fi, în aceste ţări, nu rareori regăsite în exterior, în curţi, în holuri publice (marmura, gresia etc.). O maşină care trece nu stârneşte nici praful, nici nu împroaşcă, dacă plouă, zidurile clădirilor şi oamenii de pe trotuare, pentru că străzile au netezimea unei pardoseli de interior, iar canalizarea funcţionează ireproşabil. Urmarea este că spaţiul lui „înăuntru“ se dilată la scara unui întreg oraş, multiplicarea spaţiilor-galerii făcând să dispară până şi ultimul semn al lui „afară“, care este priveliştea cerului. Oraşul devine astfel un uriaş „înăuntru“, în care nici un metru pătrat nu este lăsat de izbelişte, în care spaţiul public devine un soi de paradoxal „privat colectiv“. Şi cum „înăuntru“ şi la tine acasă nu scuipi şi nu arunci gunoiul oriunde, în acest „acasă colectiv“, care a devenit strada, comportamentul curent este unul „de interior“. O asemenea „interiorizare“ a mediului exterior creează un tip de armonie între privat şi public, care structurează specific personalitatea unui locuitor al Occidentului şi care dă societăţii civile un suport extraordinar de solid.
Exact invers se petrec lucrurile la noi. „Afară“ este relegat într-un indiferent „al nimănui“, către care se poate drena tot ce este impur. „Afară“ e locul generic al lăturilor, este locul care începe acolo unde pervazul sfârşeşte, receptacul fără proprietăţi în care totul poate fi aruncat. Curtea — care îndeobşte este un spaţiu intermediar, de trecere de la „înăuntrul“ casei la „afară“ al străzii, care îl îmblânzeşte pe „afară“ şi îi pregăteşte interiorizarea — este absentă din marile cartiere masificate de blocuri. În acest caz, „afară“ are tranşanţa zidului de beton sau a primului centimetru de aer care se învecinează cu el şi care desparte fără sincopă exteriorul de interior. Din această cauză, „afară“ devine locul specializat al dejecţiei, loc straniu, pe care nu l-am luat în posesie şi faţă de care, străin fiindu-mi, pot să mă port indiferent sau ostil. Fractura spaţială dintre „înăuntru“ şi „afară“, pe care se bazează azvârlirea gunoiului în stradă, lângă casă etc., traduce o periculoasă atomizare a societăţii şi o atrofie aproape totală a dimensiunii publice a individului. Această situaţie poate fi imaginată sub forma spectacolului invizibil (şi imposibil fizic, dar posibil social), în care fiecare stă cu spatele la fiecare, într-o înspăimântătoare izolare şi indiferenţă, reiterate la nesfârşit. Societatea nu mai este în acest caz un organism, ci un conglomerat de 1 + 1 + 1…, de care vorbeşte Simone Weil, din capul locului dezbinat şi foarte uşor de dominat de un grup cât de mic, capabil, el, să funcţioneze coerent şi potenţial. Fiecare găleată de gunoi răsturnată în stradă este certitudinea unei coeziuni absente, a singurătăţii individului aflat faţă în faţă cu o structură a puterii care îl poate zdrobi oricând. Exhibarea ordurii ne spune că procesul despre care vorbea Noica — al transformării unui popor în populaţie — s-a încheiat. Cum l-am putea face reversibil?
O grămadă de gunoi este o mentalitate
Ceea ce ne învaţă spectacolul gunoiului despletit pe străzi este faptul că o mentalitate nu rămâne să sălăşluiască, invizibil, în cutia unui craniu, ci că, odată apărută acolo, ea evadează fără întârziere şi prinde dintr-o dată chip. Mentalitatea este lucrul cel mai palpabil din lumea omului: este tranzistorul pus la maxim într-un troleibuz, este scuipatul de pe bordură, este ţeasta crăpată de bâta unui miner. De dimineaţă până seara ne mişcăm printre mentalităţi. Restul pe care nu-l primesc într-un magazin e o mentalitate, după cum ciubucul cu care mă duc la un notar sau la un medic este şi el mentalitate. Mentalitate — palpabilă, monumentală, lăbărţată în văzul tuturor, puţind, colcăind — este grămada de gunoi din colţul străzii mele. De aceea, dacă vreau să suprim scuipatul de pe bordură, dacă vreau ca minerul să nu mai pună mâna pe bâtă, dacă vreau să mi se dea restul în magazin sau să nu mai existe mormane de gunoi în stradă, singurul lucru care rămâne de făcut este schimbarea mentalităţii.
O mentalitate nu se schimbă însă prin suprimarea efectului ei. Când spun că „o grămadă de gunoi este o mentalitate“, spun totodată că efectul vizibil îşi are cauza în ceva care nu se vede. Altfel spus, eu nu întâlnesc decât partea vizibilă a mentalităţii, dar întâlnirea aceasta (dezagreabilă) nu poate fi suprimată decât prin accesul la interioritatea, insesizabilă, a cutiei craniene în care mentalitatea îşi are sălaşul. Singur palpabilul este agresiv şi dezagreabil, dar „sămânţa“ lui, principiul care-l generează şi pe care nu poţi pune mâna, ţine de nevăzutul minţii. Şi cum se poate accede la nevăzutul minţii în care sălăşluieşte mentalitatea şi din care ţâşneşte, implacabilă, grămada mea de gunoi? Cum poate acest interior nevăzut, care stă la originea a tot ce se vede, să fie schimbat, pentru ca, odată cu el, să fie schimbat şi tot ce se vede?
Răspunsul a fost dat de multă vreme, de către Platon. Platon a observat (în dialogul Phaidros) că aşa cum calitatea unui trup depinde de calitatea hranei administrate, la fel, calitatea minţii atârnă de hrana care îi este specifică ei. Cu alte cuvinte, există o dietă şi pentru partea nevăzută din noi. Gradul de sănătate şi calitatea minţii depind de hrana pe care ea o consumă sau o primeşte. Cu cât hrana este mai bună, cu atât mintea se înalţă mai mult, şi cu cât ea este mai proastă, cu atât ea coboară şi rămâne proastă şi căzută. Dar ce fel de hrană este aceea care determină ascensiunea şi descensia, „susul“ şi „josul“ unei minţi? Care este specificul hranei mintale, care dă naştere configuraţiilor ei nevăzute numite „mentalităţi“? Platon a imaginat un loc „supraceresc“, pe care l-a numit „câmpia adevărului“ şi la care, odată ajuns, sufletul se hrăneşte cu priveliştile frumuseţii, ştiinţei şi binelui. Gradul de sănătate al unui suflet şi calitatea lui depind în cele din urmă de cantitatea de „alimente“ pe care el le-a putut îngurgita pe acest „plai al adevărului“. Numai că accesul la acest loc al dietei mentale nu este deloc lesnicios. Majoritatea sufletelor ajung rareori acolo, drept care hrana lor e mixtă, un amestec de adevăr şi fals, de ştiinţă şi neştiinţă, ca să nu mai vorbim de cele care nu ajung să pună niciodată piciorul pe „plaiul adevărului“ şi care nu se hrănesc decât cu părelnicii.
Din întreaga istorie, comunismul e cel care a înţeles cel mai bine (dar care a folosit-o în sensul cel mai rău) lecţia lui Platon şi, de aceea, intrarea comunismului în scenă a coincis cu o schimbare radicală a dietei mentale. Besançon a spus răspicat că, fără această nouă bucătărie care este ideologia comunistă, comunismul nu ar fi existat. Hrana minţii omeneşti a fost prelucrată ideologic până la gradul la care s-a obţinut certitudinea că mintea, îngreunată de cantitatea considerabilă de urât, fals şi rău îngurgitată, nu se mai poate înălţa. Comunismul este inimaginabil fără o masă umană sistematic prostită de alimentarea forţată cu produsele acestei nouvelle cuisine ideologice. Din această bucătărie au ieşit preparatele care, odată consumate, pun pe lume mormanul stradal de gunoi. Comunismul nu s-a bazat niciodată în construirea „noii societăţi“, aşa cum a declarat, pe industria grea (dacă ar fi făcut-o, n-ar fi sfârşit aşa cum a sfârşit), ci eminamente pe industria alimentară în sens platonician: nici o societate din istorie nu a fost hrănită cu o asemenea cantitate de „părelnicie“, şi nici unei societăţi nu i s-a ocultat vreodată mai crâncen priveliştea „câmpiei adevărului“.
Cum poate fi acum dezintoxicat acest uriaş mental colectiv? Mai poate el primi altă hrană sau, asemeni puşcăriaşului întors acasă, el va voma cozonacul venit pe neaşteptate în locul măcrişului şi al pâinii sfoiegite? Papilele noastre mai pot oare simţi gustul adevărului, şi-l mai pot oare dori şi îl mai pot distinge de cel al minciunii fardate în adevăr?
Oricum, ceva s-a schimbat: ne putem alege fiecare, pentru hrana minţii măcar, dieta pe care o dorim. Prima oară după câteva decenii avem din nou neşansa de a răspunde pentru prostia noastră.
Revista 22, 8 noiembrie – 15 noiembrie 1995
