Turtucaia a reprezentat cea mai grea înfrângere a armatei române în Primul Război Mondial. Au fost șase zile de lupte nebune în care armata română a pierdut peste 6000 de soldați și peste 140 de ofițeri. Bulgarii au luat atunci aproape 28.500 de prizonieri. A fost un dezastru pe care opinia publică de atunci nu îl putea concepe, fiindcă adversarul era Bulgaria.
Florin Țurcanu a publicat anul acesta în Franța, împreună cu istoricul Victor Demiaux, À la recherche de la bataille. Turtucaia, Balkans, 1916 — o carte care încearcă să refacă bătălia așa cum au trăit-o combatanții.
Una dintre tezele cărții este că la Turtucaia nu s-a dat o bătălie, ci două. Prima, între 1 și 5 septembrie 1916, a fost un asediu purtat în jurul liniei de fortificații construite de români la Turtucaia. A doua se desfășoară în ultimele 24 de ore, dincolo de fortificații, prin lanuri de porumb, vii și râpe — cu trupe aduse de peste Dunăre, fără hărți și fără vreo idee despre configurația terenului.
Mai jos, un interviu cu istoricul Florin Țurcanu despre această stranie bătălie.
Turtucaia în istoriografia și în memoria colectivă românească
Contributors: Astăzi discutăm cu istoricul Florin Țurcanu despre o carte extrem de interesantă, apărută în Franța. Titlul ei este À la recherche de la bataille. Turtucaia, Balkans, 1916. Volumul este scris de domnul Țurcanu împreună cu un tânăr istoric francez, Victor Demiaux, specialist în Primul Război Mondial.
Am ales să discutăm despre această carte pentru că zilele acestea se împlinesc 110 ani de la acea bătălie.
„O pagină de suferință și rușine”, spunea istoricul Constantin Kirițescu despre această bătălie în lucrarea sa Istoria războiului pentru întregirea României. Cartea lui Kirițescu a jalonat cumva, alături de alte cărți apărute în perioada interbelică, întreaga istoriografie românească. Cum apare această bătălie în istoriografia românească până acum?
Florin Țurcanu: Da, vă mulțumesc pentru invitație și mă bucur să am ocazia să discut despre această carte împreună cu dumneavoastră.
Este o carte scrisă, cum ați menționat, împreună cu colegul meu Victor Demiaux, bun cunoscător al Primului Război Mondial, al istoriei României în Primul Război Mondial și al relațiilor franco-române. Nu am scris-o cu gândul la comemorarea celor 110 ani de la sfârșitul bătăliei — este un proiect început de mult. Și nu ne-a inspirat punctul de vedere al lui Kirițescu, pe care l-ați evocat și care, evident, exprimă sentimentele epocii față de înfrângerea de la Turtucaia.
A devenit o viziune oarecum matricială pentru istoriografia românească și pentru memoria colectivă românească a bătăliei. Dar trebuie spus că atât istoriografia românească a Primului Război Mondial, cât și memoria noastră națională au fost grav afectate de instaurarea regimului comunist, care inițial a condamnat Primul Război Mondial ca război imperialist. În anii ’50-’60, când încă trăiau mii și mii de veterani ai Primului Război Mondial, participarea lor la război era practic condamnată în numele interpretării leniniste a războiului.
După aceea, războiul a fost recuperat de regimul Ceaușescu, în nota național-comunismului. Am avut atunci o utilizare și o deformare istoriografică ce au afectat cunoașterea și cercetarea Primului Război Mondial, precum și relația memoriei noastre colective cu el. Iar după 1989, Primul Război Mondial a fost trimis puțin pe margine, pentru că au apărut alte teme memoriale importante: istoria comunismului, colectivizarea, instrumentele de represiune ale regimului comunist, perioada interbelică idealizată și așa mai departe. Deci Primul Război Mondial a fost marginalizat.
Turtucaia a suferit din cauza acestei situații. Pe de o parte, a rămas în perioada interbelică un mit negativ, un mit toxic al reprezentărilor despre Primul Război Mondial, care nu a reușit niciodată să dispară în fața amintirii glorioase a Mărăștiului, a Oituzului, a bătăliei de la Mărășești.
Contributors: A fost și un sentiment de rușine.
Florin Țurcanu: A fost un sentiment de rușine, dar și un sentiment de teamă: dacă acest dezastru s-a putut întâmpla, el s-ar mai putea întâmpla. Iar avertismentele lui Kirițescu și ale altor autori, intelectuali sau jurnaliști din perioada interbelică, privitoare la o nouă Turtucaie de mâine, s-au adeverit în 1940, trebuie spus.
Dar, după aceea, regimul comunist a căutat să facă uitată bătălia de la Turtucaia. Din cauza noii arhitecturi a relației cu Bulgaria comunistă, România comunistă a ales să nu mai evoce Turtucaia în istoriografia oficială a Primului Război Mondial. S-a șters din memoria colectivă. Regimul Ceaușescu a readus Turtucaia, până la un punct, în discursul istoriografic, dar de fapt noi nu am progresat în privința cunoașterii acestui eveniment, a acestui moment. Și, în plus — iar asta e o mare, mare problemă —, nu ne-am conectat la înnoirea istoriografiei Primului Război Mondial, care a avut loc începând din anii ’90, mai ales în Europa de Vest.
Nu ne-am conectat istoriografic. Și, dacă vreți, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care Victor și cu mine am ales să tratăm acest subiect: ca să încercăm să-l tratăm prin prisma instrumentelor pe care istoriografia franceză și cea britanică le pun deja la îndemâna istoricilor în ceea ce privește tratarea diferitelor aspecte ale Primului Război Mondial.
Ce era de fapt Turtucaia? Și de ce bulgarii au fost un adversar mult subestimat
Contributors: Tocmai pentru că publicul românesc nu e foarte familiarizat cu istoria acestei bătălii, v-aș ruga să faceți o scurtă încadrare. Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns în acea situație? Ca să avem niște puncte de reper în discuție.
Florin Țurcanu: Turtucaia era un târg bulgăresc din Dobrogea de Sud, anexat odată cu Dobrogea de Sud de către România în 1913, după al Doilea Război Balcanic. Era un orășel dunărean pe care, în urma incidentelor de graniță din vara lui 1914 dintre grănicerii români și cei bulgari, Armata Română a decis să-l fortifice și să-i dea astfel un rol în eventualitatea unui nou conflict armat cu Bulgaria — conflict care era previzibil.
Orășelul se găsește pe pantele care coboară spre Dunăre ale unui platou semicircular. Exact pe marginile acestui platou, aflate cam la 6-7 km de oraș, a fost construită o linie de fortificații, unul dintre elementele sistemului de fortificație al Turtucaiei: așa-numita linie a centrelor, un arc de circa 30 km, întărit cu 15 centre de rezistență, dar în același timp întărit și cu poziții de artilerie, cu depozite pentru muniție, cu diferite elemente de apărare împotriva infanteriei care ar fi luat cu asalt această linie dinspre exteriorul platoului. Avem deci un sistem de rețele de sârmă ghimpată, de gropi de lup — cum se numeau capcanele în care infanteria inamică se putea împiedica, cădea, se rănea grav — și așa mai departe.
Acest sistem de fortificații trebuia să protejeze platoul și să asigure garnizoanei capacitatea de a rezista, de a împiedica cucerirea orașului de către bulgari, dar trebuia totodată să permită garnizoanei ca, după rezistență, să participe la o acțiune contraofensivă împotriva bulgarilor. Sistemul este foarte simplu de vizualizat, inclusiv din satelit: dacă mergeți pe Google Earth, puteți vedea foarte bine topografia locului, iar urmele sunt încă vizibile în parte.
Bătălia are loc între 1 și 6 septembrie 1916 și se încheie într-o manieră absolut neașteptată pentru planificatorii militari români, pentru garnizoană, pentru comandamentul garnizoanei și pentru opinia publică — pentru că opinia publică nu își putea închipui că românii pot fi învinși de bulgari.
Și aici ne îndreptăm către unul dintre elementele culturii de război, așa cum se configura ea la începutul participării României la conflict. Știm că România a intrat în război pe 27 august 1916, declarând război doar Austro-Ungariei. Or, în mentalul colectiv românesc, dar și în opinia unei părți importante a corpului ofițeresc, exista o ierarhie a inamicilor, o ierarhie valorică, care îi punea pe germani pe primul loc, evident, iar pe bulgari cam în partea de jos a acestei ierarhii. Era dificil de conceput și de acceptat perspectiva unei înfrângeri în fața bulgarilor — asta inclusiv din cauza modului în care armata română reușise, fără lupte, să împingă Bulgaria la capitulare la sfârșitul celui de-al Doilea Război Balcanic, în 1913. Această stare de spirit a dăunat foarte mult, inclusiv desfășurării pregătirilor pentru apărarea localității și concepției despre bătălie.
Pentru că, de fapt, ceea ce nu au înțeles românii — și nici măcar în perioada interbelică, după Primul Război Mondial, imaginea aceasta nu apare foarte clară, după părerea mea — este că armata bulgară era o armată foarte valoroasă. O armată cu experiență, care se găsea în război sau pe picior de război începând din 1912, de la Primul Război Balcanic. O armată care obținuse victorii răsunătoare împotriva trupelor otomane, care experimentase unele mijloace moderne de luptă, dar care era în același timp renumită pentru vitejie și pentru impetuozitatea atacului la baionetă. Bulgarii erau numiți […].
Contributors: Exista și o motivație puternică a lor, pentru că ieșiseră cam prost din războaiele balcanice.
Florin Țurcanu: Ieșiseră prost. Era o națiune mobilizată, naționalismul bulgar era extrem de virulent, frustrarea pentru nerealizarea obiectivelor teritoriale după primele două războaie balcanice era puternică, iar ostilitatea față de România era foarte mare — pentru că românii erau văzuți ca niște profitori, care nu luptaseră, dar care obținuseră teritoriul Dobrogei de Sud printr-o lovitură mișelească la spate, dată Bulgariei în timp ce aceasta lupta împotriva armatelor sârbe, grecești și turcești. Ostilitatea față de români era cu deosebire mobilizatoare pentru opinia publică bulgară și pentru soldații bulgari.
Era, așadar, o armată experimentată, cu calități combatante reale, o armată mobilizată și o armată care colabora bine cu Germania, care învățase deja și elemente de luptă dezvoltate pe parcursul războiului — pentru că suntem totuși la doi ani de la începutul Primului Război Mondial, nu mai e ca în 1914. Armata română, în schimb, era în primul rând lipsită de experiență și, în același timp, își subestima adversarul. Or, lucrul acesta s-a văzut în rezultatele practice ale luptei.
Naționalism balcanic, populație locală și cruzimi
Contributors: Credeți că naționalismul acela, destul de puternic în țările balcanice în acea perioadă, a avut un rol în cruzimea arătată și de bulgari, și de români?
Florin Țurcanu: Sunt niște nuanțe aici. Naționalismul este, evident, unul dintre ingredientele construcției naționale în Balcani în acea perioadă. El remodelează în profunzime identitățile colective, frontierele, sentimentele identitare ale diferitelor grupuri minoritare, care sunt somate să aleagă ce sunt — pentru că Balcanii erau un mozaic etnic.
Contributors.ro: Apare exigența grecului adevărat, a bulgarului adevărat, iar în România — „românul verde”, cel ironizat de schița lui Caragiale.
Florin Țurcanu: Exact. Nu existau, în principiu, motive pentru ca românii și bulgarii să se afle într-o stare de ostilitate reciprocă atât de puternică. Nu erau motive istorice vechi, dar erau motive recente, legate de această construcție națională care punea cele două țări în competiție.
Atâta vreme cât România nu putea, până la Primul Război Mondial, să întrevadă posibilitatea de a se uni cu Transilvania, cu Bucovina, cu Basarabia — deci de a crea o Românie Mare —, pentru că erau imperiile care stăpâneau aceste teritorii, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus, singura scenă politică internațională unde România avea o marjă de manevră erau Balcanii. Acolo s-a dezvoltat o competiție între aceste mici state naționale sud-est-europene. Pe de o parte, ele puteau fi solidare în raportul lor cu Imperiul Otoman, care trebuia până la urmă evacuat din peninsula balcanică — și ăsta era obiectivul bulgarilor, muntenegrenilor, grecilor, sârbilor. Dar, pe de altă parte, exista și potențialul acesta de conflict.
Și s-a concretizat competiția între aceste mici state naționale, care a dus la ororile luptelor dintre ele în cel de-al Doilea Război Balcanic, mai ales între greci, sârbi și bulgari, iar pe urmă în relația româno-bulgară din timpul Primului Război Mondial.
Deci ați vorbit de cruzimi. Da. Tratamentul prizonierilor români, încă din momentul capturării celor aproximativ 28.500 de prizonieri români la Turtucaia de către Bulgaria, a fost foarte, foarte dur și punctat de momente, de faze de o cruzime extremă. Practic, vorbim de crime de război, de crime împotriva legilor războiului.
Și aici trebuie să mă refer puțin și la sursele noastre. Corpusul pe care s-a bazat în principal — nu exclusiv, dar în principal — cercetarea noastră și scrierea cărții îl reprezintă documentele din Arhivele Militare Române. În interiorul documentelor privitoare la Turtucaia există, de pildă, un fond important de documente care privesc istoria garnizoanei din Turtucaia în anii imediat premergători intrării României în război: pregătirile, fortificațiile, cum sunt ele amenajate, aprovizionarea garnizoanei, relația garnizoanei cu populația locală — foarte important.
Contributors.ro: Asta e ceea ce aduceți nou dumneavoastră.
Florin Țurcanu: Ăsta e unul dintre elemente. Dar după aceea vine elementul-nucleu, ca să zic așa. Am folosit aceste lucruri pentru redactarea părții despre istoria garnizoanei în timp de pace, în lunile imediat premergătoare războiului. Dar după aceea…
Contributors.ro: Și care erau relațiile?
Florin Țurcanu: Relațiile au fost rele. Garnizoana românească a ajuns să depășească numeric populația de acolo, cu mult. Iar această apăsare a trupelor române asupra unui târg sărac de pescari, agricultori și păstori, cum era Turtucaia, a creat fricțiuni, tensiuni, conflicte.
Deși exista o populație românofonă importantă în Turtucaia — și sunt mulți care se bulgarizaseră, trebuie spus, onomastica o arată, printre altele —, populația aceasta simplă, care suferise totuși și influența naționalismului bulgar, nu era bucuroasă de prezența militară românească. Și asta în primul rând din cauza efectelor practice ale acestei prezențe: amenajarea teritoriului pentru pregătirea fortificațiilor, lucrările de fortificație, amenajarea poligoanelor de tragere, modul în care se deplasau trupele în teritoriu, felul în care alegeau să se instaleze, fie și temporar, într-un loc pentru exerciții și așa mai departe. Erau interacțiuni cu efecte practice foarte prost resimțite de către populația bulgară de acolo. Erau și furturi.
Soldații români se simțeau ca într-un teritoriu ocupat. Trebuie spus că Turtucaia nu era văzută ca un teritoriu al patriei, pe care acești soldați trebuiau să-l iubească; era văzută în primul rând ca un teritoriu străin și ocupat. În consecință, atitudinea militarului român era mai degrabă una de putere ocupantă față de acest teritoriu, iar de aici rezultau sentimente de superioritate, forme de dispreț etnic, abuzuri, forme de arbitrar în relația cu populația locală, cu negustorii, cu ciobanii — în privința furniturilor de hrană, iar când s-a ajuns la rechiziții, vă dați seama că asta a stricat și mai mult atmosfera.
Populația aceasta, care suporta greu prezența armatei române — o prezență apăsătoare și umilitoare —, a ajuns, în contextul finalului bătăliei, să participe și ea la bătălie. Prin atacarea soldaților români rătăciți, care își abandonaseră armele și erau acum vulnerabili. Prin faptul că o parte dintre civilii bulgari au pus mâna pe armele abandonate și au început să tragă în soldații români. Prin faptul că au profitat de debandada finală ca să pună mâna pe caii armatei române, pe tot felul de căruțe, pe saci de zahăr și așa mai departe, într-o atitudine realmente ostilă. Și apoi prin participarea inclusiv la molestarea prizonierilor și chiar la uciderea unor notabili, mai ales români locali, care erau identificați cu autoritatea românească de acolo și care au fost uciși.
Nu una, ci două bătălii
Contributors.ro: Aș vrea să explicați puțin perspectiva acestei cărți, pentru că lucrarea beneficiază de prefața unui foarte mare istoric francez de astăzi, Stéphane Audoin-Rouzeau, cel care a înființat practic ceea ce unii numesc o școală, școala de la Péronne — deși dumneavoastră spuneți că nu e chiar o școală, ci o tendință în istoriografie. Iar cartea-manifest a acestui grup, să spunem, de la Péronne se numește 14-18, Retrouver la guerre, în timp ce cartea dumneavoastră se numește À la recherche de la bataille: adică „regăsirea războiului” și „în căutarea bătăliei”. Și mai aveți o referință la un istoric britanic foarte important, John Keegan, care a teoretizat mult asupra felului în care se relatează bătăliile.
Și trebuie spus că aceasta e o carte care cercetează felul cum au văzut combatanții bătălia, cum au trăit ei momentele bătăliei. Nu este o carte de istoriografie clasică, în care aflăm cum s-au dat comenzile și în care unitățile de luptă erau personificate…
Aș vrea să-mi explicați puțin această perspectivă.
Florin Țurcanu: Da, într-adevăr. Și de asta spuneam că am căutat să creăm prin această carte o punte de legătură între istoriografia românească și istoriografiile din Vestul Europei, care ne-au luat-o mult înainte în privința construcției de obiecte de studiu legate de Primul Război Mondial, a diversificării temelor, a problemelor, a întrebărilor pe care le adresăm surselor, a diversificării surselor pe baza cărora se face această istorie. Din cauza asta, cartea a fost scrisă ținând seama și de ceea ce cunoaște un public francez, de nivelul său de exigență, ca să zic așa, când e vorba de interogarea Primului Război Mondial — pentru că există o întreagă istoriografie modernizată a Primului Război Mondial și noi trebuia să ținem seama de existența ei și să ne inspirăm din ea.
Da, ați avut dreptate să remarcați această apropiere între 14-18, retrouver la guerre, deci „regăsirea războiului”, și À la recherche de la bataille, „în căutarea bătăliei”, titlul pe care l-am ales noi. Pentru că e vorba de o tentativă de a vedea altfel bătălia. De a nu propune o privire de la înălțime, care să depersonalizeze și să estompeze diversitatea, caracterul eterogen al acestui moment.
Noi nu vrem să propunem o falsă omogenitate a evenimentului. Și una dintre ideile importante ale cărții, după părerea mea, este că de fapt nu avem de-a face cu o singură bătălie la Turtucaia, ci cu două bătălii care se succedă.
Prima bătălie este condiționată de existența sistemului de fortificații și de modul în care existența acestui sistem a condiționat mental combatanții. Prima bătălie, ca să zic așa, ține de la 1 septembrie până către amiaza zilei de 5 septembrie 1916 și este centrată pe sistemul de fortificații pregătit de armata română. E o bătălie care e, de fapt, un asediu. Am căutat să arătăm, prin prisma relației cu terenul a soldaților și a militarilor români și a concepției comandamentului românesc, cum a funcționat de fapt acțiunea militară română în această primă parte a evenimentului Turtucaia. Pentru că această primă bătălie este una în care mentalul colectiv al militarilor români, comportamentul lor, stările lor de spirit sunt profund condiționate de acest teren amenajat, de interiorizarea unei imagini despre cum va fi bătălia și despre cum trebuie ea să fie, în funcție de aceste amenajări genistice care se constituie într-un dispozitiv de apărare.
Contributors: Plus că, spuneți dumneavoastră, unii — sau majoritatea — erau rezerviști.
Florin Țurcanu: Da, cu siguranță. Dar erau rezerviști care petrecuseră un timp acolo și petrecuseră mult timp la săpat tranșee, la săpat gropi, la săpat adăposturi, la săpat poziții de tragere și așa mai departe.
Această primă fază a bătăliei este urmată de o a doua bătălie, care se desfășoară dincolo de acest sistem de fortificații, în inima platoului pe care sistemul de fortificații îl apăra. Și acolo terenul este cu totul altul. Și nu numai că terenul este cu totul altul, dar și participanții români la bătălie sunt în mare parte alții. Pentru că a doua bătălie de la Turtucaia, care se desfășoară în câmpuri de porumb, în păduri, în vii, în livezi, pe pășuni, în tot felul de râpe și așa mai departe, este o bătălie în care majoritatea combatanților nu mai sunt trupele garnizoanei, ci trupele trimise în ajutor de peste Dunăre, care nu cunosc nimic despre acest teren. Nu au hărți, nu știu să se orienteze, nu cunosc toponimia, nu cunosc nimic.
Contributors: Iar trupele sosesc cu țârâita.
Florin Țurcanu: Da, exact. Greșeala reproșată generalului Teodorescu, comandantul garnizoanei — una dintre ele —, a fost că a aruncat în luptă aceste întăriri pe măsură ce veneau: câte un batalion, câte două batalioane, le trimitea în luptă. Asta a fost unul dintre reproșurile care i s-au adus.
Dar vreau să spun că această relație cu terenul a fost extrem de importantă și noi am căutat efectiv să o înțelegem, plecând tocmai de la ceea ce spuneam înainte și nu am putut încă dezvolta complet: relația cu sursele.
Pentru că noi nu am fi putut încerca acest demers în privința bătăliei de la Turtucaia, acest tip de cercetare, nu am fi putut pune aceste întrebări și evidenția aceste aspecte ale bătăliei, dacă nu am fi avut sute și sute de mărturii despre ea. Sute și sute de declarații făcute de ofițeri, în primul rând, dar și de subofițeri și chiar de soldați, despre această bătălie și în principal despre a doua bătălie de la Turtucaia. Vreau să spun despre bătălia din ultimele 24 de ore, care se desfășoară pe platou și în care relația cu mediul este cu totul alta. Pentru că e o bătălie în câmp deschis, ca să zic așa, nu e o bătălie de asediu.
Contributors: Au fost trei rapoarte făcute după bătălie, care arată un tip de îngrijorare a autorităților și un fel de, eu știu, asumare a responsabilității.
Florin Țurcanu: Acum, cum să vă spun, chestiunea responsabilităților e complexă în sine și am abordat-o în felul nostru în carte. Ceea ce vreau să spun este că aș opune citatului pe care l-ați dat din Constantin Kirițescu un alt citat, pe care mi-ar plăcea să-l evoc aici, pentru că e luat din primele pagini ale lucrării unui personaj mult mai puțin cunoscut decât Kirițescu: colonelul Constantin Zagoriț. Colonelul Constantin Zagoriț a fost obsedat de înfrângerea de la Turtucaia.
El însuși nu a participat la bătălie, dar a participat la o luptă desfășurată la circa 20 de kilometri est de Turtucaia, între bulgari și românii veniți să încerce despresurarea garnizoanei; făcea parte din trupele române care încercau să despresoare Turtucaia. Constantin Zagoriț a căzut prizonier cu ocazia bătăliei de la Turtucaia, iar în lagărele bulgare, unde s-a aflat până în 1918, a interogat circa 500 de martori ai bătăliilor, inclusiv soldați și subofițeri, nu doar ofițeri.
Notițele pe care le-a luat — pe niște hârtii mici, pe bucățele mici de hârtie, cu un scris mărunt — le-a ascuns de perchezițiile bulgare și le-a transferat în cutii de conserve în România, când a fost eliberat, în 1918. Aceste documente și expertiza dobândită în felul acesta au fost suficient de apreciate pentru ca Zagoriț să fie integrat în Comisia de anchetă a generalului Eremia Grigorescu, din 1918, legată de Turtucaia — comisia care a făcut cel mai mult pentru a aduna declarațiile ofițerilor români implicați. Iar reconstituirea bătăliei pe care a făcut-o el a fost citită de Kirițescu, de generalul Dabija, un alt istoric al Primului Război Mondial, mai puțin cunoscut astăzi la noi, și de alți ofițeri superiori români.
În cele din urmă, Zagoriț s-a resemnat să publice ceea ce reușise să facă drept reconstituire. A fost și pe teren, imediat după Primul Război Mondial. Datorită lui știm cât de eficace a fost tirul artileriei bulgare, de pildă: bombardamentul care a precedat asaltul bulgar asupra liniei centrelor a fost un bombardament bine dirijat, concentrat. În 1920, când mergea Zagoriț acolo, încă se puteau vedea gropile de obuz, iar el, ca ofițer, putea să le numere foarte bine și să vadă toate astea.
Or, Zagoriț spune un lucru și, dacă îmi permiteți, vă citez acest pasaj din cartea lui, publicată în 1939 și insuficient folosită, trebuie spus: „Mulți dintre ofițerii care au luat parte la aceste lupte și care mi-au făcut comunicări au exprimat părerea că îmi va fi imposibil să descurc ceva din haosul care a fost acolo, deoarece acolo nu ar fi avut loc lupte propriu-zise, cu fronturi mai mult sau mai puțin precise, ci acolo ar fi fost o încurcătură fără cap și fără sfârșit de unități risipite și pierdute prin porumburi și păduri.” Am încheiat citatul.
Deci, dacă vreți, avem de-a face aici cu descrierea dizolvării, a dizoluției reprezentării înseși a bătăliei în mințile participanților. Pentru ei nu se mai putea vorbi despre o bătălie la Turtucaia, despre o bătălie în sens clasic. Pentru că avem de-a face și la Turtucaia, ca și în alte părți în perioada aceasta, în Primul Război Mondial, cu o reinventare a bătăliei: totul se schimbă în raport cu ce însemna o bătălie, cu modul în care era ea concepută, planificată și purtată în secolul al XIX-lea.
Deci Primul Război Mondial distruge practic imaginea clasică a bătăliei și propune eventual acest cuvânt pentru altceva, pentru o nouă realitate. Or, și la Turtucaia avem de-a face cu ceva de genul ăsta. Iar noi în căutarea acestei noi bătălii am plecat.
Citatul acesta este evocator și practic ne vorbește despre modul cum au gândit retrospectiv, la experiența lor, cei care participaseră la acest război.
Contributors: Vă mulțumesc foarte mult. Încheiem aici, să spunem, prima parte a discuției. Sper să urmeze și a doua parte, în care să vorbim mai mult despre cultura de război a românilor. (Interviu realizat de Lucian Popescu, 6 septembrie 2026)
Florin Țurcanu — fișă biografică
Date de bază
Născut în 1967. Istoric, specializat în istorie politică și intelectuală a secolului XX.
Formare
Absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București. Diplomă de studii aprofundate (DEA) la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris. Doctoratul, susținut la Universitatea din București, a avut ca subiect biografia lui Mircea Eliade.
Poziții actuale
Profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București: conferențiar din 2004, profesor din 2008. Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Afilieri în Franța
A fost profesor asociat sau cercetător invitat la EHESS, École Normale Supérieure, Maison des Sciences de l’Homme, Université Bordeaux-Montaigne, Université Lyon 3 și Université de Bourgogne.
Domenii de cercetare
Intelectualii și politica în Europa secolului XX; cultură, politică și politici culturale; ideologii și regimuri totalitare; naționalismele europene; relațiile franco-române; memoria românească a Primului Război Mondial.
Cărți principale
Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, Éditions La Découverte, Paris, 2003 — teza sa de doctorat, apărută și în românește la Humanitas sub titlul Mircea Eliade. Prizonierul istoriei. Este cartea care i-a dat notorietate.
À la recherche de la bataille. Turtucaia, Balkans, 1916, scrisă împreună cu Victor Demiaux, Éditions du Félin, 2026, cu prefață de Stéphane Audoin-Rouzeau.
A publicat de asemenea studii în reviste franceze de specialitate, printre care 20 & 21. Revue d’histoire și Mil Neuf Cent, pe teme precum călătoriile intelectualilor francezi în România anilor 1920 și utilizările politice ale memoriei anului 1918.
Distincții
Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, decernat în 2016. La ceremonie, ambasadorul Franței a invocat reputația sa în istoria politică contemporană și în studiul relațiilor franco-române.
Victor Demiaux: doctor al EHESS, agregat de istorie, fost elev al ENS, cercetător asociat la CESPRA. Lucrează de peste zece ani pe România în Primul Război Mondial.
