În Nadia și securitatea, istoricul Stejărel Olaru realizează un portret foarte bine documentat al Nadiei Comăneci, în relația ei cu Ceaușeștii și organele represive. Nadia se conturează ca un personaj tragic, într-un context care amestecă represiunea cu trivialitatea și lipsa de speranță. În interviul acordat Book Snack, Olaru mai vorbește și despre o altă carte a lui, Spațiul Celibidache, concentrându-se pe relația marelui dirijor cu regimul comunist, cu care a acceptat în diferite momente compromisuri, și motivele acestora.

Book Snack este un podcast video realizat de Iulian Comanescu, coprodus de Upgrade 100 și susținut de Cărturești, care urmărește să evidențieze legătura dintre autorii și cărțile lor, pe de o parte, și actualitatea momentului. Versiunea video a interviului poate fi urmărită aici.

Iulian Comanescu: „Ciobanul Gheorghe Talpoș afirmă că a aflat că Nadia va fi una dintre persoanele pe care trebuia să le treacă frontiera chiar în acea noapte, înainte de plecare, ceea ce l-a surprins și l-a intimidat deopotrivă. «Cum dracu’ să plece Nadia peste graniță noaptea, ca infractorii, că doar ea a fost de atâtea ori plecată din țară! Ce, parcă dacă voia nu putea să rămână?» a reacționat el la auzul deciziei sportivei coborând apoi în beciul casei ca să două căni de vin «ca să fiu beat că dacă mă prindeau ăia, măcar să zic că am fost beat».”

Este un fragment din „Nadia și securitatea”, a lui Stejărel Olaru. Fuga Nadiei Comăneci din țară are loc în 27 spre 28 noiembrie 1989, deci cu mai puțin de o lună înainte căderea comunismului. Cred că nici azi nu e foarte cunoscut faptul că ea a fugit din țară atât de spectaculos. Iar la vremea respectivă fuga trecut aproape neobservată în România, mai ales că informații de felul ăsta se difuzau doar la Europa liberă.

SO: În România. Dar în plan internațional a fost un mare eveniment.

IC: Da, pentru că a fost o explozie de informații în presa occidentală a vremii. În carte amintești de „Tribune de Genève”, care presupune că Nadia ar fi fost chiar omorâtă de Securitate. Fuga este în orice caz spectaculoasă și neverosimilă. Acel domn Gheorghe Talpoș e un cioban, care o ia pe Nadia împreună cu un grup și o plimbă pur și simplu peste graniță în Ungaria.

SO: Și este surprins de prezența în grup a Nadiei. Dar imaginează-ți cât de surprins a fost regimul, și mai ales Securitatea, că această fugă ilegală a putut avea loc. Nu a fost Nadia singură, ci într-un grup total aleatoriu, erau și rude ale ciobanului, iar plecarea a surprins pe toată lumea. Dar în ceea ce privește reacția în plan internațional, primul mare eveniment are loc pe aeroportul din New York, unde Nadia aterizează de la Viena. La New York este așteptată de peste 100 de jurnaliști străini din toate colțurile lumii, care bineînțeles sunt nerăbdători să îi pună întrebări legate de regim, de familia Ceaușescu, de fugă în sine. Era firesc ca jurnaliștii să încerce să afle cât mai multe detalii, iar reacția Nadiei este surprinzătoare.

IC: E foarte reținută.

Odată ce ajunge la New York, Nadia e foarte reținută cu criticile la adresa lui Ceaușescu

SO: Noi, românii, ne putem explica asta, mai ales cei care am trăit acele vremuri, pentru că înțelegem că avea temeri serioase, familia îi rămăsese în țară, urma să fie investigată în mod amănunțit de Securitate, și atunci Nadia s-a gândit că trebuie să o protejeze și deci să nu facă declarații politice împotriva regimului și a familiei Ceaușescu. A fost o greșeală, bineînțeles că nu așa îți protejezi familia, știm acum asta, ci dimpotrivă, luând poziție și criticând, astfel încât regimul să se teamă să ia măsuri drastice, coercitive împotriva ei. Dar asta ne dovedește cumva că fuga ei, de fapt, nu a fost un gest politic în sine, adică ea nu a început să vorbească despre regim, chiar dacă jurnaliștii dezamăgiți au insistat. Dar ea a mers pe această conduită până la căderea regimului comunist, iar din planurile Securității și din reacția soților Ceaușescu ne dăm seama de faptul că au fostă surprinși și a fost o lovitură puternică pentru regim. Bun, lucrurile s-au precipitat la mai puțin de o lună, Ceaușescu a căzut. Dar familia Nadiei a fost urmărită până pe 21 decembrie 1989, dacă poți să-ți imaginezi!

IC: Toate acestea se leagă de celebritatea Nadiei Comăneci. O să spun o poveste un pic personală, fiindcă arată ce grad de notorietate avea și Nadia în lume. În 2006 cred, soția mea era strigată pe un aeroport din Tokyo de japonezi: „Nadia, Nadia!” Probabil, e mai cunoscută decât Hagi, decât Ilie Năstase, e cel mai cunoscut român din lume sau așa ceva.

SO: Cu siguranță, da. N-am putut să fac o statistică, dar se știe cât se poate de clar că după Montreal ’76 – se împlinesc, iată, acum, 50 de ani de la acest remarcabil eveniment sportiv – foarte multe fetițe care s-au născut au primit numele Nadia.

IC: Peste tot în lume, nu?

SO: Da.

Securiștii aveau planuri serioase de denigrare a Nadiei, dacă regimul Ceaușescu ar mai fi durat

IC: Dar ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă regimul Ceaușescu s-ar mai fi perpetuat încă trei luni de zile sau așa ceva, lucru plauzibil istoric?

SO: Asta aflăm din planurile DIE, ale Direcției de Informații Externe, serviciul de spionaj al României, transformat apoi în SIE, care a elaborat un plan de măsuri pe anul 1990, de compromitere a Nadiei. Un plan serios, cu ofițeri care răspundeau de fiecare operațiune în parte, cu calendar. Dacă îmi aduc bine aminte, prevedea măsuri de la cele de compromitere, până la măsuri de influențare. Care era teama regimului: în special din a doua jumătate a anilor 1980, Nadia nu mai este lăsată să călătorească în străinătate. Teoretic, era antrenoare, dar nu desfășura cu adevărat o astfel de activitate. Era în schimb arbitru, primea foarte multe invitații la competiții internaționale serioase, toată lumea voia să se mândrească cu prezența ei acolo și nu i se aprobau aceste plecări. Elena Ceaușescu era cea înverșunată, mai mult decât Nicolae, pe acest subiect. Un lucru care nu se regăsește în documente, dar îl spun martorii, chiar și ofițerii de Securitate cu care am stat de vorbă, e că Elena Ceaușescu avea temerea că Nadia ar fugi din țară. Ca să fac o scurtă paranteză, în martie 1981 fugiseră deja antrenorul ei, Béla Károlyi, cu soția lui, Márta Károlyi și cu Geza Pozsar, coregraful. Toți trei au fugit la New York, în timpul unui turneu. Asta fusese o lecție pe care regimul o învățase. Suspectau că Nadia ar vrea să fugă, ceea ce nu era adevărat… În fine, Elena Ceaușescu spune: Domnule, n-o lăsăm, pentru că fata asta fuge și dacă fuge, pe lângă lovitura de imagine pe care o primim avem o vulnerabilitate. Nadia avusese o relație amoroasă cu Nicu Ceaușescu.

Relația Nadiei cu Nicu Ceaușescu se confirmă

IC: Deci a existat povestea asta? S-a spus că au fost doar zvonuri.

SO: A existat această poveste. Chiar dacă nu este recunoscută de Nadia, ea a existat. O confirmă martorii. Nici ea nu este documentată în arhivele Securității. Nu m-am ocupat de ea în carte, nu m-am de nicio poveste romantică a Nadiei, pentru că nu le-am considerat relevante. Sigur, cea cu Nicu ar fi contat din punct de vedere politic. Dar Securitatea nu a cules și nu a documentat negru pe alb această relație pentru că n-avea voie. Era vorba de membrii familiei Ceaușescu, iar aceștia nu apăreau în rapoarte, nu erau filați, pentru a fi redactate apoi note. Însă Elena Ceaușescu era informată. Ca să mă întorc la ce s-ar fi întâmplat dacă regimul ar mai fi durat, pentru o perioadă de șase, opt luni, probabil că măsurile din planul Securității ar fi fost puse în aplicare. Informațiile obținute în decursul timpului despre Nadia ar fi fost făcute publice pentru compromiterea ei. De ce spun asta: Nadia Comăneci era o persoană monitorizată, cel puțin după Montreal ’76, deci dosarul ei de monitorizare cred că începe undeva prin primăvara lui 1977, când avea 14 ani și ceva. Este monitorizată permanent, se culeg informații referitoare la viața ei, familie, părinți.

IC: Și se găsesc destule în viața oricui ca să ai cu ce compromite persoana respectivă.

SO: Da, cum se adunaseră toate acestea, unele urmau să fie folosite de Securitate spre compromitere. Urma să se apeleze, de exemplu, la jurnaliști străini care aveau o relație de colaborare cu Securitatea, cu DIE, fiindcă DIE avea astfel de jurnaliști străini informatori sau agenți și acestora li s-ar fi servit astfel de informații, urmând ca ei să scrie articole citând surse confidențiale. Sau dacă hai să zicem că ar fi refuzat scrie asta, în planul de măsuri era faptul că serviciile românești ar fi lăsat plicul cu informații la ușa redacției.

IC: Ceea ce nu e lipsit de sens, fiindcă până la un punct e interesul normal al oricărui jurnalist să le afle. E un interes nu de foarte bună calitate dacă e vorba de viață personală, dar planul era fezabil.

SO: Securiștii nu erau chiar atât de proști. Apoi ar fi folosit persoane care colaborau cu DIE și care puteau să ajungă în anturajul Nadiei în America, bineînțeles fără să se devoaleze, și să-i spună: Măi, fată, stai liniștită, nu face asta, nu e bine, nu te pui rău cu conducerea. Lucruri pe care Nadia oricum le evita. Dacă e s-o luăm așa, în acele trei săptămâni dintre fugă și căderea lui Ceaușescu, ea nu a protestat în niciun fel, nu a luat poziție împotriva regimului și probabil că ar fi continuat să facă același lucru – revin la ceea ce spuneam, o greșeală, pentru că acest plan de măsuri pe anul 1990 era unul dur și n-ar fi putut fi combătut decât de o poziție fermă a Nadiei împotriva regimului. Pe care Nadia nu o avea atunci.

Adevărul istoric despre Nicu Ceaușescu e dificil de stabilit

IC: Ne-am împiedicat de Nicu Ceaușescu în povestea asta, un alt personaj istoric interesant, pentru că există două unghiuri din care e privit. Unul este de victimă inocentă a părinților lui, fiul omenos care la Sibiu a dat un pic mai multă mâncare, și altele, județului decât alții, cealaltă imagine este de prădător sexual. Poți să faci o evaluare în funcție de relația cu Nadia? A fost consensuală, ca să spun așa?

SO: Da. Dar spuneam că aceste informații nu se regăsesc în arhive, nu au fost notate de ofițerii de securitate pentru că nu aveau voie pur și simplu să facă asta cu familia Ceaușescu. Ele au putut fi culese din interviuri ale martorilor, ale celor care l-au cunoscut și de aceea sunt contradictorii. Ce-aș putea spune eu, din interviurile pe care le-am realizat pentru cartea cu Nadia, a fost că relația dintre Nicu Ceaușescu și ea a fost una extrem de civilizată, Nicu fiind un personaj galant. Ba chiar a sprijinit-o în destule rânduri, în sensul că dacă a apelat la el pentru rezolvarea unor probleme inerente, pe care le aveam cu toții, atunci acestea s-au rezolvat. Alte detalii nu am însă.

Recompensele Nadiei Comăneci și ale altor sportivi erau dictate de cuplul Ceaușescu personal

IC: Până în momentul ăsta, mie începe să mi se contureze imaginea unei Nadii Comaneci care este trecută de limita carierei sportive propriu-zise, chiar dacă a concurat până foarte târziu față de alte gimnaste, și începe să fie supusă unor restricții în primul rând materiale, dar și de alte feluri. Nu cred nici că o ducea extraordinar de bine, pentru că recompensele primite după zborul ei planetar erau unele relativ precare, de ordinul unei Dacii.

SO: Sportivii de top primeau într-adevăr câteva privilegii, să zicem după ce erau decorați. Nadia, de exemplu, este în această situație: Erou al muncii socialiste la 14 ani. După ce erau decorați, primeau o sumă de bani, dacă erau olimpici primeau un apartament sau o casă, poate primeau o mașină – toate acestea din pixul cuplului de dictatori. Acolo se decidea ce anume primesc. De altfel, pentru carte, la un moment dat, am găsit –  aici trebuie să-l să-i mulțumesc lui Armand Goșu, pentru că el mi-a indicat un document din Arhivele noastre Naționale – o discuție între membrii Biroului Politic al Comitetului Central, imediat după Montreal ’76, în care se dezbate ce primesc olimpicii. Și este chiar amuzantă discuția, am redat-o integral în carte. Bine, mai beneficiau bineînțeles de notorietate, Nadia sau alții – Năstase, deși Năstase nu prea stătea prin România, Țiriac, Pațaichin, Vasile Stângă. Toți erau cunoscuți de români și tratați ca atare, cu brațele deschise.

IC: Probabil, Generația Z n-are de unde ști că puteai pleca de la o fermă sau o fabrică cu un portbagaj plin, doar din generozitate, era o lume cu o componentă de troc.

SO: Într-adevăr. Dar marii sportivi erau și ei captivi ai regimului, aveau și ei de suferit. Am încercat să mă pun în locul Nadiei, luând ca bornă momentul Montreal ’76, după ce în 1975 devenise campioană europeană, la 13 ani. Face istorie, practic. Până atunci, era urmărită de Securitate fiindcă era urmărit Béla Károlyi, care era un antrenor abuziv, un antrenor rebel, care făcea probleme, dar apoi lucrurile se schimbă.

IC: Preiau o frază din carte. Atunci când Nadia e făcută erou al muncii socialiste, Károlyi ricanează: „Cum am să mai bat eu la fund un erou al muncii socialiste?” Ar fi poate ceva hilar, dacă n-ar fi fost vorba în diferite circumstanțe de palme adevărate.

SO: Până prin 1976-1977, monitorizarea Securității se concentrează pe antrenori și pe ceea ce se întâmpla la Onești, în complexul sportiv. După ce Nadia devine campioană olimpică lucrurile se schimbă. Acum e monitorizată ea, pentru că e devine un bun național, un simbol este simbol, este folosită de propagandă. Ea nu are cum să-și dea seama, este mică, n-are cum să se opună oricum. Dar propaganda o folosește. Dacă ne uităm la presa de atunci vom vedea nenumărate articole pe care merită să le citești pentru că sunt nu doar laudative la adresa Nadiei. În multe dintre ele se vorbește despre faptul că acest regim a putut, printr-o metodologie unică, pe care nici măcar sovieticii sau alte țări socialiste nu o au, să o producă pe Nadia Comăneci. Devine o piesă centrală în propaganda regimului din acea perioadă și în carte se vede cum în jurul ei crește o întreagă rețea de securiști, de informatori.

Rețeaua de informatori din jurul Nadiei crește. Nadia devine arma secretă a lui Ceaușescu împotriva rușilor

IC: Inclusiv Béla Károlyi ajunge la un moment dat să fie recrutat și se servește de asta ca să-și toarne dușmanii, se spune în carte. Toate acestea trebuie suportate de o fată de 14 ani.

SO: Practic, Nadia nu-și mai aparține, încă nu înțelege că este folosită de propagandă. Multe din măsurile care se iau în ceea ce o privește sunt plecate pe linie ierarhică de la partid prin Securitate și foarte des chiar de la Ceaușescu. După care are un moment în care se maturizează, niște episoade de rebelă. Refuză să se mai antreneze cu soții Károlyi, Securitatea intervine și o aduce la București o perioadă, apoi revine la Károlyi, care între timp ajunsese la Deva. Toate aceste măsuri sunt luate în urma unei supravegheri constante, minuțioase, fără să se intervină în mod brutal, în sensul că Securitatea avea prin lege dreptul să facă dosare penale. Constatând ceea ce se întâmpla cu soții Károlyi, ofițerul de Securitate ar fi putut spune: Băi, băiatule, începem o anchetă, să vedem ce se petrece… Și sunt convins că potrivit legislației în vigoare atunci Károlyi ar fi fost nu doar arestat, dar ar fi făcut și pușcărie. Acest lucru nu se întâmplă, deoarece soții Károlyi, așa cum sunt, „livrează”. Relația lor toxică cu gimnastele, abuzivă adesea, dă totuși rezultate și produce medalii, în condițiile în care aceasta era și obsesia cuplului Ceaușescu. Pe de o parte livrează, pe de alta, sunt un ghimpe în coastă și se caută soluții de compromis – ba hai s-o mai mutăm pe Nadia la alt antrenor, ba hai să-l mai potolim pe Károlyi, să vorbim cu el…

IC: Interesant că acest caracter simbolic, această „weaponization”,  instrumentalizare a Nadiei Comăneci țintește și către Est, pentru că există o mare rivalitate cu echipa de gimnastică a URSS în epocă.

SO: Cea mai mare rivalitate, bătaia cu Nellie Kim, Turișceva…

IC: E legat de pornirile antirusești ale lui Ceaușescu. La un moment dat, se spune că Nadia a fost furată la o competiție, Ceaușeștii să implică personal și retrag echipa de gimnastică.

SO: Asta s-a întâmplat dacă îmi aduc bine aminte în 1979, caz unic, nu se mai întâmplase până atunci, nu s-a mai întâmplat de atunci. În fotoliu, la București, Ceaușescu e nemulțumit de arbitraj. Pune mâna pe telefon, apoi ambasadorul de la Praga este anunțat că e ordin de la Ceaușescu ca echipa să fie retrasă și acest lucru se întâmplă.

Tinerii români ai vremii, și nu numai români, îndrăgostiți efectiv de Nadia Comăneci

IC: Trebuie să povestesc o amintire ridicolă, pentru ca puștimea să înțeleagă cam care era miza de imagine la vremea respectivă. Aveam aproape 10 ani în 1976. În momentul în care am văzut-o cu toții pe Nadia Comăneci făcând ceea ce făcea la Montreal, a urmat un moment de efuziune națională. Și presupun că atâta că se, poate la 10 ani, m-am amorezat puțin de Nadia Comăneci pentru că mi-a trecut prin cap ideea absurdă să fac un navomodel, o corabie de lemn, eram pasionat de bărci, pe care să i-o trimit cadou. Din fericire, un unchi mai cu capul pe umeri mi-a explicat că cel mai probabil primește grămezi de cadouri și nu va avea timp să-mi răspundă. Deși nu știu dacă a primit vreo corabie de lemn.

SO: Nu ai fost singurul. Securitatea documentează nenumărate cazuri de tineri care se înamorează de Nadia, mulți din străinătate, sunt situații când cetățeni străini se duc la Onești și stau pe bancă în fața blocului în fața blocului așteptând să o vadă și să intre în contact cu ea.

IC: Apare și cineva cu antecedente psihice, care se prezintă la Federația Română de Gimnastică unde susține că da Nadia e soția lui și trebuie s-o ia acasă.

SO: Vezi, toate acestea erau pretexte cu care Securitatea își justifica monitorizarea. Da, poate fi în pericol, poate fi hărțuită, poate fi răpită, poate fi asasinată. Dacă apare vreun nebun? Și-atunci, e normal să fim în preajma ei.

IC: La un moment dat se plâng într-un raport că i-au atras atenția să nu se plimbe cu bicicleta și nu s-a conformat. Săraca fată umbla cu bicicleta prin împrejurimile Oneștilor, dar i se interzicea până și asta.

SO: Motivul era să nu se rănească, să nu cadă, din greșeală.

IC: E destul de clar de ce n-a mai suportat și a plecat.

SO: Îmi mai aduc aminte de un caz despre care am citit tot în arhiva Securității: doi deținuți, doi arestați, cred că erau la Constanța, în arestul Miliției, își făceau ei între ei planuri cum să evadeze din arest. Erau de drept comun, nu erau politici. Voiau să fugă din țară, iar fuga din țară o plănuiau răpind-o pe Nadia, ducându-se la Onești și răpind-o pe Nadia, și solicitând autorităților să fie lăsați să treacă frontiera, pentru ca Nadia să fie eliberată. Sigur că planul lor a fost aflat imediat, pentru că în acea celulă mai era un arestat care era informatorul Miliției.

Simboluri planetare: Nadia, Iuri Gagarin și alții

IC: Planul era ridicol, oricum. Dar tocmai asta arată cam ce magnitudine au simbolurile de felul Nadiei – cosmonauții sovietici de felul lui Gagarin au fost în această clasă. Totul era cenușiu, totul era monoton, e și o carte foarte frumoasă a lui Viktor Pelevin, „Omon Ra”, despre un copil sovietic cu tată alcoolic și o existență umilă, provincială, a cărui singură cale de salvare din lumea aceea cu totul deprimantă și monocoloră este să se facă cosmonaut. Nu mai spun ce urmează, e surprinzător, rizibil și sfâșietor. Interesant e faptul că în Războiul Rece, se crea și un soi de consens planetar în momente ca acela în care Gagarin a ajuns în spațiu, Armstrong pe Lună sau Nadia a luat zece. Americanii l-au privit pe Gagarin cu teamă, dar s-au și bucurat, la fel ca noi, din România lagărului socialist, privind aselenizarea lui Neil Armstrong din 1969. M-a mai frapat un lucru la Nadia: la un moment dat, spre finalul existenței ei comuniste, ajunge într-o vilă de pe lângă Casa Poporului, un plus relativ de bunăstare, în situația proastă în care se afla. Acolo, colecționa păpuși. Nadia Comăneci colecționa păpuși!

SO: Ce știu e că existau păpuși făcute cu chipul ei, pentru că după Montreal, o fabrică, nu mai știu de unde, din Ardeal, s-a apucat să facă păpuși de felul ăsta și a dat lovitura cu păpușa Nadia.

IC: Dincolo de păpușile cu chipul ei, toată povestea arată ca o regresie freudiană într-o copilărie pe care n-a avut-o.

SO: N-a avut când să se bucure de această copilărie, pentru că a stat în sala de gimnastică de la 6-7 ani câte șapte, opt, zece ore în fiecare zi, mai puțin duminica. Atunci se lucra și sâmbăta, deci făceau antrenamente. Regimul era draconic, Károlyi voia să-i aibă sub control pe toți, nu doar pentru a face antrenamente intensive, ci și ca să nu le scape pe fete de regimul pe alimentar pe care îl impusese și care era unul din capul lui. Nu se consultase cu un nutriționist sau un medic, oricum orice medic sau asistentă medicală care se li se opunea zbura, dispărea. De altfel, de regulă, medicii și asistentele cam erau recrutați de Securitate pentru că erau surse bune. Și psihologul era o astfel de sursă, rapoartele lor erau temeinice.

IC: Datele medicale sunt confidențiale astăzi și pentru că sunt foarte relevante pentru persoana vizată.

SO: Exact, nu erau doar opinii culese de la alții. Dar revenind la Károlyi, era pur și simplu obsedat, fetele nu trebuiau să mănânce mai nimic. Și erau în creștere, consumau foarte mult, aveau un aport caloric uriaș, de 5.000 de calorii pe zi, habar n-am cât consumi dacă faci antrenamente șapte-opt ore. Nu primeau înapoi aceste calorii, erau și în dezvoltare în ceea ce privește musculatura. Acum știm destule despre asta, fiindcă ne place tuturor să citim despre cum ar trebui să trăim mai bine și ce trebuie să facem în acest sens. În plus, pe lângă aceste măsuri draconice, mai era relația psihologică, una foarte dură, totul trebuia să fie sub control. Fetele oricum erau mici, aveau 13, 14, 15 ani, e greu la această vârstă să nu rămâi docil, mai ales că nu erau doar pedepsele fizice, palmele, erau și cele morale. De exemplu, erau amenințate că nu mai nu vor mai fi luate în turnee, că nu vor mai avea parte de acele ridicole recompense pe care oricum le vămuia Károlyi. Primeau niște diurne, niște mici sume de bani în turnee, dacă luau premii li se aloca o mică primă. Soții Károlyi interveneau în mod direct pentru ca aceste sume să ajungă la ei de fapt, iar fetele să primească foarte puțin. Am citit în documente că la un moment dat un mare realizator TV din America vine să facă o emisiune la Onești și îi oferă Nadiei un lănțișor de aur cadou. N-ai voie să primești așa ceva pentru că e ilegal, ți-l va confisca Miliția, îi spun soții Károlyi, care îl iau, și după câteva zile povestește chiar Nadia că vede lănțișorul de aur la mâna Martei Károlyi.

„Spațiul Celibidache”. De ce a acceptat dirijorul colaborarea cu regimul

IC: Până la urmă, e foarte clar de ce a fugit Nadia. Ai conturat un personaj tragic, într-un context șocant, care îmbină performanța planetară cu trivialitatea opresivă. Vreau să trecem puțin și la „Spațiul Celibidache”. Dacă Nadia Comăneci e un subiect care se impune oarecum de la sine, Sergiu Celibidache nu e așa ceva. Cum ai ajuns la el?

SO: Să facem câteva precizări biografice, fiindcă sunt importante. El pleacă din România în 1938, în 1939 reușește să treacă examenul de admitere la Conservatorul din Berlin, instituție prestigioasă, probabil cea mai prestigioasă la acel moment. Termină studiile în 1944, vrea să le continue, dar este exclus de la școala doctorală. Scopul lui nu era atât să facă un doctorat, cât să nu fie trimis pe front, încă nu se terminase războiul. În 1945, într-un context politic favorabil, cu Berlinul ocupat de Aliați, este numit directorul Filarmonicii din Berlin, iar asta durează până în 1954, când este dat afară în urma unor conflicte pe care le are cu orchestra. Urmează o perioadă de regăsire a lui în plan internațional, când conduce mai multe orchestre mai mici din lume. Și apoi, o ultimă etapă importantă a carierei sale începe în 1979, când i se propune și acceptă să conducă Filarmonica din München, unde rămâne până în 1996, când pleacă dintre noi. De ce am menționat aceste perioade: pentru că Celibidache, ca personalitate și ca muzician, trebuie urmărit pe fiecare perioadă în parte, pe durate distincte. Unul este Celibidache în perioada interbelică, altul este studentul, altul este dirijorul cu primul contract important din viața lui la Berlin și altul este Celibidache globe trotter-ul muzical, cum i-am spus. Și bineînțeles mai vorbim de Celibidache la München, între 1979 și 1996, Celibidache maturul, care învățase deja multe din lecțiile din trecut, este mai înțelept, mai conciliant nu mai este atât de dur, de năprasnic cu muzicienii, deși rămâne sever.

IC: Episoade severe se găsesc în toată istoria muzicii. Bach era la un moment dat cantor al unei biserici și avea un cor de copii, pe care într-o zi s-a apucat să-i fugărească cu spada. Nu știu ce nu i-a convenit, dar presupun că nu-i displăceau copiii, din moment ce a avut vreo 20 cu cele două soții. Să continuăm cu traseul lui Celibidache.

SO: Plecând de la acest traseu, sigur că una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost cum s-a raportat regimul comunist la Sergiu Celibidache. Chiar dacă el pleacă din țară în 1938, are mai multe reveniri, prima în 1970, dirijează la Sala Radio. Dar vine cu o orchestră străină, a radiodifuziunii suedeze. Revine în 1979, dar vine singur și dirijează Filarmonica George Enescu la București, apoi, în februarie 1990, după căderea regimului comunist, aduce Filarmonica din München, tot la Ateneu. Un concert și acesta memorabil. Sigur că nu poți să nu-ți spui întrebarea: domnule, de ce revine? Ceea ce constați când te uiți în documentele Securității e că despre el se află destul de târziu în România, deși el, în perioada 1945-1954, dobândește o mare notorietate ca director al Filamonicii din Berlin, călătorește mult cu orchestra în străinătate, dar regimul comunist nu îl prea cunoaște.

În anii 1950, Direcția de Informații Externe era plină de dobitoci

IC: Nu avusese o traiectorie vizibilă în România, a plecat prea de tânăr.

SO: A vrut Arthur Silvestri, care conducea atunci Filarmonica din București – nu se numea „George Enescu” pe atunci – să-l invite, cred că prin 1947-1948. Dar Celibidache îi scrie sau îi spune: Eu, dacă vin cu Berlinul aici, la București, am nevoie de o scrisoare din partea ministrului de interne că voi fi lăsat să plec înapoi în Germania. Ceea ce, bineînțeles, nu se întâmplă. Așa că Direcția de Informații Externe, DIE, sesizează că e vorba de un om interesant de-abia undeva pe la jumătatea anilor 1950. Interesant din perspectiva lor, sigur, în anii 1950 DIE este plină de dobitoci, ofițeri de informații care nu au școală, nu au o meserie, sunt mulți dintre ei luați de pe tractor.

IC: Rușii își făcuseră epurările în serviciile secrete românești.

SO: Da, mai sunt păstrați câțiva ofițeri din perioada interbelică, dar foarte puțini, restul ajung prin pușcării. Succesorii lor își spun, pe la jumătatea anilor 1950: Dom’le, tipul ăsta e interesant, vorbește lumea despre el, hai să-l recrutăm ca informator… O altă aberație: cum să spun, nu strică să fii ambițios în orice meserie pe care o ai, dar în același timp e bine să știi ce limite ai. A încerca să-l recrutezi pe Celibidache era o enormitate pe care acei ofițeri DIE din anii 1950 nu o sesizau în acel moment. După ce trec alți vreo 10 ani, undeva pe la jumătatea anilor 1960, își dau și ei seama: Domnule, n-avem cum să-l recrutăm pe Sergiu Celibidache, pentru că n-avem instrumente coercitive asupra lui. Sigur, familia era rămasă în țară, i-au întrerupt ei corespondența, dar nu le-a mers. Nu putem să-i oferim bani pentru că deja câștiga foarte bine, avea status social. Odată ce ești la Berlin, la Filarmonică, nu-ți mai trebuie bani. Chiar și în Berlinul distrus de război, Celibidache era de extrem de privilegiat din punct de vedere material. Și în plus, cel mai important, nu reușeau să-și infiltreze un agent în anturajul lui, pentru că era prea înalt acest anturaj, format din politicieni, din miniștri, din mari muzicieni, mari oameni de cultură. Pe cine să trimită DIE? Care mai are, să zicem, câte un fost coleg de facultate, un tenor care rămâne și el prin Italia, dar nu există niciun astfel de personaj pe care să se poată baza și care să fie permanent lângă Celibidache, pentru a-i sugera picătură cu picătură: Dom’le, ar trebui nu mai fi atât de radical în ceea ce privește regimul comunist de la București, da? Hai, poate că se întâmplă și lucruri bune, hai să vedem. Hai să discutăm cu ei… La un moment dat, apare un plan de măsuri serios, au loc multe discuții, multe contacte, mai ales prin intermediul diplomaților, al ambasadorilor, care îl invitau la masă, mai sunt muzicieni trimiși din România, care aveau notorietate sau prieteni de-ai lui de dinainte de a pleca din țară, și ei recrutați ca informatori. Toți sunt trimiși cu diferite pretexte în străinătate, pe la câte un festival. Toți trebuie să-i spună: Hai, vino, fiindcă totuși țara se schimbă…

Celibidache acceptă să revină în România, dar nu e pe placul regimului

IC: Presupun că într-o situație ca asta e posibil să fie existat și emisari inocenți, care nu știau ce serviciu făceau DIE.

SO: Așa este, într-adevăr, și într-un final acest lucrurile chiar se întâmplă. Celibidache vine în țară în 1970. Dar din perspectiva Securității și a regimului are un mare defect: este extrem de critic. Spune lucrurilor pe nume, nu este ușor de controlat. Ca și în cazul Nadiei, venirea lui în România are un rol propagandistic pentru regim: bun, e important să vină să susțină un concert sau un turneu la București sau în România, dar pe noi, comuniștii, ce ne interesează e să ne lăudăm că, iată, lucrurile se schimbă în bine în țară, că din ce în ce mai mulți oameni de cultură – indiferent de domeniu, muzică, literatură, filozofie, sculptură – se reîntorc în patrie, chiar dacă nu aleg să se stabilească în România. Sunt permanent aici, țin legătura cu oamenii de cultură de aici, deci suntem o țară liberă… Regimul a folosit aceste vizite, deși Celibidache știa că este folosit, mai ales că i-au atras atenția prieteni cum era Eugen Ionescu, care, la Paris, la un moment, cred că în 1979, îi spune: Nu te mai duce, pentru că la București lucrurile au luat-o razna și comuniștii te folosesc!

IC: Era după Tezele din iulie din 1971, când controlul regimului se înăsprește.

Celibidache e refuzat sub pretextul că oamenii de cultură sunt ocupați cu Cântarea României

SO: Exact. Eugen Ionescu îi spune: Comuniștii te folosesc din punct de vedere propagandistic, nu mai face astfel de vizite. Lui Celibidache nu-i păsa de acest argument, pentru că ceea ce voia era să ajute spațiul muzical românesc. Și acceptă acest să zicem compromis, pe care nu-l putea schimba, pentru a primi o deschidere a regimului pentru proiectele sale, cum era de exemplu o școală internațională pentru muzicieni, pe care voia să o facă la București. A fost una dintre mizele lui Sergiu Celibidache, nu s-a întâmplat, dar a primit promisiuni. Totuși, în 1979 i se sugerează, prin intermediul Ion Voicu sau al altora: Nu, lumea e ocupată aici, în țară, nu mai veni. Ocupată cu Festivalul Cântarea României! „Nu e timp acum”…

IC: Cântarea României sună într-un mare fel în contextul ăsta…

SO: Da, asta l-a înfuriat! Așa că în anii 1980, Celebidache nu-și mai vizitează țara. Mai sunt trimiși informatori în anturajul lui atâta cât se poate, dar din păcate nu avem acoperită perioada aceasta, pentru că ultimele documente din dosarele DIE referitoare la Celibidache datează din octombrie sau noiembrie 1979. Anii 1980 au dispărut pur și simplu, ceea ce este anormal! Unii spun că era un dosar aflat în lucru în 1989 și a fost distrus, alții spun că documentele sunt în continuare clasificate pentru că ar putea fi în aceste dosare anumite personalități da culturale marcante ale epocii, care au continuat să joace un rol și în anii 1990 poate și 2000. Deci, pentru anii 1980, a trebuit să mă duc la dosarele altor muzicieni care știam că păstrau o legătură cu el, ca să acopăr cât de cât perioada, și am găsit câteva informații interesante, pe care le-am pus în carte.

Cum a colaborat Celibidache cu orchestrele din țară

IC: În sumă, Celibidache e un caz interesant, pentru că în rest Ionescu, Eliade, Cioran, Enescu, Brâncuși n-au vrut să audă de revenire. Totuși, el are un motiv valid să se întoarcă, atâta cât o face. Mă gândesc numai cum a colaborat cu orchestra Filarmonicii de aici, pentru că totuși, muzical, probabil că era destul de aproape de epoca de piatră față de München-ul din momentul respectiv.

SO: Din fericire, mulți membri ai formației din acea perioadă care nu doar că sunt în viață, dar sunt oameni în putere și cu unii dintre ei am stat de vorbă. Informațiile pe care le-am obținut din aceste interviuri se regăsesc în carte. Toți au fost impresionați de el ca muzician și ca om de cultură, pentru că Celibidache nu făcea doar muzică, făcea și ceea ce numea el fenomenologia muzicii și la acest aspect se referă și mărturiile lor. Sunt absolut impresionante. La prima repetiție pe care a ținut-o la Ateneu, în primele 20-30 de minute, Celibidache mai mult a stat de vorbă cu orchestra, i-a învățat pe muzicieni să facă acordaj – ceea ce un dirijor nu face niciodată! Vorbim despre orchestra-fanion a României, i-a pus să facă acordaj și le-a explicat de ce și cum se face, a rearanjat orchestra pe scenă, explicând de asemenea rolul fiecărui instrument și ce se întâmplă cu sunetul și de ce trebuie să fie poziționați într-un anumit fel. De altfel, un membru al orchestrei îmi povestea că în prima zi de repetiții, în 1978, a ajuns mai devreme la Ateneu și s-a dus pe scenă, unde nu era nimeni, cu excepția unui tip înalt cu părul, așa, alb, care aranja pe acolo scaunele. Și s-a întrebat: Cine e ăsta? Ce face, de ce ne rearanjează locurile pe scenă?! Era Celibidache, care la acea revenire le povestește: Dom’le, v-am ascultat de exemplu în anii 1960… Mi-am luat bilet undeva sus, la cucurigu, ca să nu mă recunoască lumea, și am stat și v-am ascultat. Și-mi puneam mâinile în cap, mă îngrozeam. Uite-așa vă încălecați, ca racii! Uite-așa, ca racii!

La un moment dat, în 1965 sau 1966, Filarmonica „George Enescu” a avut un turneu la în Italia la Bologna, unde dirijase se ducea de două-trei ori pe an să dirijeze. Celibidache le zice, la București. Dar, spune Celibidache, individual sunteți remarcabil, însă ca orchestră, din păcate, nu aveți un dirijor care să vă învețe cum să cântați împreună. Am obținut de exemplu și mărturii ale unora dintre cei care au fost în public atunci, la acele repetiții ale lui Celibidache de la București, și care de asemenea au fost impresionați și au povestit că rămăseseră cu gura căscată și  sorbeau fiecare cuvânt al lui Celibidache, pentru că fiecare cuvânt avea un sens.

Recomandările de carte ale lui Stejărel Olaru

IC: Mulțumim pentru Celibidache. Hai să ne mutăm la cele trei recomandări de carte.

SO: Să încep cu una de 800 și ceva de pagini, de care nu trebuie să vă speriați: sunt numai 10 tipologii. „Cele 10 tipologii umane” de Dexter Dias este o carte pe care nu știu cum s-o încadrez pentru că este non ficțiune, dar are și psihologie, și neuroștiință. Accesibilă oricăruia dintre noi pentru că tot ceea ce dezvoltă Dexter Dias – care, apropo, nu este nici psiholog, nici medic este un avocat și judecător britanic – are la bază povești adevărate ale unor oameni, povești absolut impresionante. Pornind de la ele, a încercat să dea un răspuns la întrebarea: de ce oamenii reacționează în felul în care reacționează atunci când sunt în situații-limită? De aici aceste 10 tipologii, în care fiecare dintre noi ne-am putea încadra. Le explică absolut remarcabil. Este o carte pe care trebuie s-o citești fără să te grăbești, dar care îți rămâne în suflet ani de zile. După părerea mea este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimii cinci-zece ani.

 Apoi vă mai propun un roman care se numește „A opta viață”, scris de Nino Haratischwili.  La fel, are vreo 900 de pagini, de care, la fel, nu trebuie să vă speriați. Este o carte pe care o citesc acum, o am în rucsac și ori de câte ori sunt în autobuz sau în metrou sau mă opresc la o cafea pe terasă o deschid și mai citesc câte 50-60 de pagini. Un roman remarcabil, autoarea este născută în Georgia, dar trăiește în Germania și cartea este povestea familiei ei, care se întinde de-a lungul a șase generații, în secolul XX, când Georgia a cunoscut nașterea și decăderea imperiului pe nume Uniunea Sovietică. Autoarea este pur și simplu o forță după părerea mea, sunt convins că la un moment dat o s-o găsim și pe lista celor care sunt luați în considerare pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Iar legat de concedii, dacă vrem să stăm pe plajă pe un șezlong sau și să răsfoim o carte, cred că George RR Martin, cu „Cavalerul celor șapte regate” este o lectură potrivită pentru așa ceva. Nu este un roman, sunt trei nuvele adunate într-o carte. Este în stilul lui Martin, explică atât de frumos contextul istoric, personajele… E vorba doar de două personaje, nu e ca în „Game of Thrones”, cu zeci și sute de personaje pe care trebuie să le ții minte. E o relație de prietenie dintre un cavaler rătăcitor și un tânăr scutier, care de fapt este de viță nobilă, și care trec prin câteva aventuri descrise, cum spuneam, în stilul lui Martin, cu punctul culminant la final în fiecare nuvelă. În câteva pagini se întâmplă ceva brutal, ceva care are impact asupra personajelor. N-o poți lăsa de mână.

IC: Confirm, pentru că pentru că am citit-o și eu. Există și un mini-serial pe HBO, nominalizat la Emmy, mai bun decât prequel-ul de la „Game of Thrones”.

SO: De fapt, așa am citit cartea, am văzut serialul pe HBO și am fost curios și mi-am zis: ia să văd diferența dintre carte și serial. Am avut surpriza să văd că serialul este fidel, urmărește firul narativ din carte cu mare atenție, ceea ce e un lucru bun, pentru că George RR Martin are totuși o viziune istorică, dacă nu sună pretențios.

Chestionescu: de ce scrii, cu ce scrii…

IC: La el, ambiguitatea morală a personajelor este un motor narativ interesant pentru publicul matur, cu înțelegere. Mai am un lucru mic, numită „Chestionescu”: câteva întrebări scurte. Prima: de ce scrii?

SO: Mă relaxează și mi se pare că e o activitate pe care o fac cu multă plăcere, poate și un refugiu ca să zic așa, e turnul meu de fildeș.

IC: La mai multe turnuri ca Nadia și Celibidache! Cu ce scrii?

SO: În sensul de instrument, de…?

IC: În ce sens vrei.

SO: Scriu la calculator, nu pot din păcate să scriu pe hârtie, pentru că obosesc și simt nevoia să rescriu tot timpul. Or pe hârtie este incomod.

IC: Confirm, fiindcă am scris și în vremuri pre-calculator. Nici pe mașina de scris nu poți rescrie, modifica la fel de bine.

SO: Oricum, scriu în așa fel încât să mă citească oricine, orice categorie de vârstă, și cei care iubesc ficțiunea, și cei care iubesc non-ficțiunea. Chiar dacă scriu non-ficțiune, fac eforturi ca să scriu ca în ficțiune, pentru că să poată fi percepută de cititor cartea și ca un roman.

IC: Crezi în Dumnezeu?

SO: Da.

IC: Ne ducem dracului?

SO: Românii sau în general omenirea?

IC: Cum vrei.

SO: Nu, eu sunt un optimist, întotdeauna am văzut partea plină a paharului, deși asta nu înseamnă că nu sunt obiectiv sau, mă rog, îmi pierd obiectivitatea. Am privit totuși cu optimism viitorul și nu sunt genul care o ia la fugă și să se ascundă într-o peșteră.

IC: Ultima întrebare: ce-ai face dacă ai fi președintele României sau președinte de partid la guvernare sau premier?

SO: Trebuie să mă mai chemi de încă trei ori ca să vorbim despre asta! Aș face multe, aș face multe pentru cultură, pentru că ea este în mare suferință în țara asta. Cultura și educația sunt din păcate văduvite de orice minim interes pe care l-ar putea avea din partea decidentului politic. Piața de carte este acolo unde este, la pământ. Ultimele statistici despre cititori sunt îngrijorătoare – nu mai țin minte, cred că fiecare român cumpără undeva la 0,7 cărți pe an. Asta este media, pentru că unii cumpără mai multe și alții, deloc. Deci cred că pentru educație, învățământ și cultură aș gândi un plan de măsuri serios, desfășurat pe parcursul mai multor ani, în care să se investească bani.