Rândurile de mai jos reprezintă un fragment din volumul de memorii aflat în pregătire. Ca istoric și fost ofițer de infanterie participant la misiunea ISAF, am încercat să aștern pe hârtie nu doar cronica unor luni de privațiuni și tensiune pe front, ci și o reflecție asupra modului în care realitatea brutală a deșertului se ciocnește cu teoriile din cărțile de istorie. Ofer acest text publicului Contributors ca o avanpremieră a unei experiențe care ne-a marcat definitiv generația. Astăzi, din postura de profesor în învățământul preuniversitar, privesc în urmă la praful afgan ca la o lecție unică despre timp, datorie și supraviețuire.
Spre necunoscut
Dincolo de zidurile de pământ ale micii noastre baze din Afganistan, deșertul se întindea ca o imensitate selenară. Pământul din jur era stropit de sângele atâtor cuceritori ai anticei Bactria. Anakiteios, fiul lui Zeus își construise o cetate ale cărei ziduri în ruină acum, străjuiau împrejurimile. Ținuturile aspre îl învățaseră și pe el lecția dură a războiului fără fronturi. Dar, în acea dimineață, istoria s-a redus la greutatea vestei antiglonț care îmi strivea umerii și la picăturile de sudoare care mi se scurgeau de sub casca de kevlar direct în ochi.
Blocat în starea de alertă în care ochii caută febril orice dâmb suspect de pământ, am lăsat în urmă oaza taberei. Câteva minute mai târziu, difuzorul stației radio din mașina blindată a pârâit violent. Vocea operatorului a izbucnit, gâtuită: „Am fost atacați cu IED, repet, am fost atacați!”.
Într-o dimineață rece de decembrie, locotenentul Alexandru Codrea, își strângea rucsacul de campanie, pregătindu-se pentru îmbarcare pe aeroportul militar. În jurul meu, băieții fumau țigară de la țigară, glumeau zgomotos și își verificau echipamentul. Nimeni nu vorbea despre ce lăsam în urmă; sentimentele erau amestecate și fiecare se manifesta în felul lui. Unii alegeau să privească în gol, alții își strângeau bocancii.
În acest clipe alegeam de regulă să rămân preț de câteva momente singur pentru a-mi putea aduna gândurile. Îmbarcarea în uriașul avion militar a tăiat orice punte cu casa. După două ore de zgomot asurzitor de motoare, trapa din spate s-a deschis pe aeroportul din Kandahar. Am coborât în șir indian și și primul lucru care m-a lovit a fost un val de aer cald ce contrasta teribil cu frigul pe care-l lăsasem în urmă. Era amestecat cu praful fin, omniprezent care îți intra în plămâni și printre dinți. Deasupra liniei de debarcare, trona o pancardă din tablă: Welcome to Kandahar Air Field.
Am reușit să prind câteva minute la un telefon fix. Vocea soției de la celălalt capăt al firului tremura, dar cuvintele au fost scurte, aproape tehnice – nu era timp de confesiuni. În cortul supraglomerat în care am fost cazați, intimitatea lipsea cu totul. Strigătele camarazilor m-au determinat să ies la foișorul amenajat afară, unde îi auzeam parcă în surdină pe cei care se pregăteau să plece spre casă. Ne-au întins un suc și ne-au pus pe mană primele date din teren.
– Sunteți comandant TF[1]?
– Da, le-am răspuns.
– Nu veți avea viață ușoară. Este cea mai grea funcție pentru un ofițer.
– Sunt conștient de asta. Mi-am asumat deja de mult riscul.
– Aveți noroc că acum este iarnă și mulți talibani s-au retras în Pakistan. Dar din primăvară se vor întoarce. Nu încercați să faceți pe eroii și veți termina cu toții misiunea.
Zborul spre linia frontului
Am zburat spre baza avansată la bordul unui elicopter Chinook. Aparatul a decolat violent, lăsând dedesubt o umbră uriașă care alerga spre munții golași ai Afganistanului. Se zbura cu trapa din spate larg deschisă; acolo, un mitralior supraveghea crestele. Alți doi mitraliori încadrau flancurile. Când elicopterul a intrat pe un culoar îngust printre stânci, băieții din lateral au tars câteva rafale scurte spre gura unei peșteri, pentru a descuraja orice tentativă de atac. Sunetul puternic al cartușelor de calibru 12.7 mm au șters orice alt gând. cămin pentru următoarele șase luni.
Am aterizat la poalele unui deal, într-un vârtej uriaș de praf. Baza avansată însemna doar un perimetru îngust, delimitat de sârmă ghimpată, cu alei trasate printre corturi Alaska. Veteranii ne așteptau cu bagajele făcute. Mi-am luat o cafea de la popotă, dar am aruncat-o după prima înghițitură – laptele cu gust de vanilie mi se părea o ciudățenie artificială.
Nu am apucat să termin a doua cafea, când în bază s-a declanșat alarma. Echipajele QRF (Quick Reaction Force) alergau spre mașini, echipându-se din mers. O patrulă a armatei afgane lovise un dispozitiv exploziv improvizat, la doar câțiva kilometrii de noi. În acel haos de motoare turate și strigăte, m-am repezit către comandantul patrulei:
– Vreau să vin și eu.
– Negativ, doar mâine urmează să luați în primire aria de operații, până atunci rămâne în grija noastră, zise un locotenent din trupa care pleca.
Moștenirea feudală
Dincolo de tensiunea ieșirilor din teren, viața din interiorul bazei era dictată de capriciile căpitanului Mureșan. Comandatul de companie se comporta precum un senior medieval cu șerbii săi. Ne ținea ore în șir inutil în soare, urlând la cea mai mică abatere. Când un sergent a cerut să iasă la raport, cerând o permisie de urgență din cauza unei situații grave din familie, Mureșan i-a retezat-o scurt. „Mă doare în p…de familiile voastre. Armata e pe primul loc”.
Într-o tabără de pregătire pentru misiunea din Afganistan, venise beat în fața trupei, amenințându-și subordonații cu aceeași sintagmă favorită: „O să vă f.. pe toți”. Deși ofițerii din alte unități asistaseră la scenă și și-au exprimat dezgustul, în cadrul batalionului nostru comportamentul lui grotesc era tolerat fără nicio explicație logică. În timp ce îmi schița un traseu pe hartă, folosind un limbaj de țăran analfabet, îl priveam și realizam că omului îi lipsea o doagă. Agresiv, imprevizibil și violent în gestică, își construise autoritatea exclusiv pe umilirea publică a celor mai experimentați oameni.
Ritualul ospitalității afgane
Contrastul total cu această realitate cazonă l-am descoperit în vârful unui deal din apropiere, la un post izolat al Poliției Naționale Afgane (ANP). Căpitanul Zalmay Tokhi ne-a primit în încăperea sa din beton. Ne-am așezat direct pe jos, pe niște covoare aspre, iar un subordonat de-al său ne-a turnat ceai în pahare mici. Am început o conversație cu ajutorul ajutorul „tadjimanului”, un tip tânăr, frumos și foarte cultivat. Zahin, după cum aveam să aflu mai târziu, era din zona Kabul, de la 400 de kilometri și fusese mai întâi translator pentru americani și mai apoi intrase în serviciul românilor.
Mâinile lui Zlmay Tokhi era brăzdate de straturi adânci de praf bătătorit, o dovadă fizică a fuziunii sale cu acel pământ arid. În acea încăpere, ospitalitatea nu era o convenție socială sau o ipocrizie de salon european, ci o lege biologică a supraviețuirii în deșert. Din momentul în care ai trecut pragul, ai acceptat ceaiul și ai rupt din pâinea lor, gazda devenea responsabilă cu prețul propriei vieți pentru siguranța ta. Armele rămâneau la ușă, iar deșertul ostil părea, pentru o oră, să se oprească la intrare.
[1] Task Force – echivalentul unui pluton de infanterie.
Superba lectie de istorie romano-afgana. Sper ca autorul o va continua cu alte episoade asemanatoare.
Multumesc, domn profesor!
Astept cu interes toata cartea!
Bravo Alin. Citind rândurile aste m am întors in timp, la relatările din cele două misiuni ale fratelui meu in Afganistan. Astept si cartea . Sa fii bine !
Parca Hasek scria mai bine. Parca si Buzzati.
Avand in vedere calificarile pe care autorul si le asuma respectiv fost ofiter de infanterie, istoric, profesor in preuniversitar si scriitor ma asteptam sa citesc un text a carui forta sa rezide din coniventa acestor calificari chiar si in contextul afirmatiei autorului potrivit careia textul este deocamdata doar un fragment dintr-un viitor volum de memorii. Cand am terminat de citit articolul mi-am spus ca poate nu ar fi fost rau ca responsabilii de la Contributors chiar sa fi citit articolul inainte de al publica pentru ca nu este usor de crezut ca cel putin fracturile de logica, structura textului si nivelul de maculatura intelectuala a textului nu ar fi sarit in ochi. Dar asta este textul si cred ca nu ar fi foarte deplasat daca as face cateva comentarii vis-à-vis de ceea ce comunica autorul prin acest articol.
In calitate de cititor subtitlul ‘’Spre necunoscut’’ te-ar duce cu gandul la faptul ca autorul va descrie o calatorie spre o locatie pe care nu a mai vizitat-o fizic. Cand colo textul este de tip capra neagra fugarita de propria umbra. Sare de la o idee la alta fara nici o ratiune probabil ca urmare a aplicarii vreunui algoritm profesoral foarte complex cu care multi nu suntem familiarizati context in care ratiunea succesiunii de idei ne scapa tocmai din cauza ignotantei noastre.
Sa abordam urmatorul citat din text:’’ Îmbarcarea în uriașul avion militar a tăiat orice punte cu casa. După două ore de zgomot asurzitor de motoare, trapa din spate s-a deschis pe aeroportul din Kandahar. Pentru cei total neinitiati textul pare wow insa:
1. Taierea puntilor de comunicare cu casa este o prostie cat casa. Avioanele indiferent de ce tip sunt permanent in legatura cu cine trebuie sa fie in legatura. Faptul ca un comandant de aeronava militara nu faciliteaza convorbiri cu nevestele pasagerilor sau nu asigura depunerea on line a unor bilete la 6 din 49 este probabil in mintea autorului o deficienta serioasa daca nu chiar majora si ar trebui corectata in regim de urgenta macar pana la anul 2200 pentru ca fiecare pasager aflat intr-un avion militar, fie el si infanterist sa fie permanent in contact cu cine vrea el pe toata durata zborului inclusiv daca survoleaza zone de razboi.
2. ‘’Uriasul avion militar’’ poate fi ori un C130 Hercules ori un Spartan ori un C17 ori in caz exceptional un C5. Nici unul insa nu poate acoperi cei circa 4000 km dintre Bucuresti si Kandahar in 2 ore asa cum afirma autorul. C130 si Spartanul au nevoie de vreo 10 ore iar C17 de aproximativ 5 ore date fiind diferentele majore dintre caracteristicile acestor aeronave. Despre ‘’uriasul avion’’ militar ni se mai spune ca facea un zgomot asurzitor ceea ce ma face sa cred ca era un C130 sau un Spartan pentru ca un C17 face un pic mai mult zgomot decat un avion comercial daca ai avut privilegiul sa fii zburat de acesta. Apoi, daca tragi imaginatia de coada ‘’uriasa aeronava’’ C130 incape intr-un C17 si daca o mai tragi inca o data de coada intr-un C5 incap doua asemenea uriase aeronave. Asa ca ‘’uriasa aeronava’’ a carei zgomot asurzitor pentru sistemul auditiv sensibil al unui profesor preuniversitar nu este de fapt uriasa dar este intradevar o legenda vie a transportului militar american asa cum ar fi fost normal sa observe un istoric fie el si fost infanterist cu un tur de serviciu intr-un FOB romanesc din regiunea Kandahar.
Un alt fragment care te poate transpune intr-un film de actiune este cel in care autorul spune ca, citez: ‘’difuzorul stației radio din mașina blindată a pârâit violent. Vocea operatorului a izbucnit, gâtuită: „Am fost atacați cu IED, repet, am fost atacați!”. Asta iar denota suspans pentru cei care habar nu au despre ce este vorba insa arata cam ce a inteles autorul din activitatea la care a luat parte. De ce trebuia sa paraie difuzorul statiei daca era in stare normala de functionare? De ce vocea operatorului era gatuita avand in vedere ca asemenea situatii nu numai ca se antreneaza in fiecare zi sub forma de ‘’dry exercise’’ dar se si realizeaza efectiv in teren in fiecare zi de patrulare? Si ce este cel mai in-teresant este mesajul operatorului care, vezi Doamne, spune de doua ori ca am fost atacati cu IED. Stimate autor, nimeni nu ataca cu IED. IED Explodeaza. Atata tot. De aceea se si numeste IED (Improvized Explozive Device) adica este o improvizatie. Atacul este altceva si un infanterist ar trebui sa stie exact ce este dar in contextul articolului putem sugera ca atacul este actiunea unei entitati (om, cal, magar, vaca, camila, drona) care are atasat fizic un IED care urmeaza sa explodeze la un impuls mecanic direct sau controlat de la distanta. Ceea ce descrie autorul este un IED aflat in drum la vedere sau ascuns si peste care ar fi urmat sa treaca vehiculul de patrulare daca personalul nu ar fi sesizat in timp real prezenta acestuia. Pe de alta parte imi vine foarte greu sa cred ca un operator in Afganistan spune in limba romana acest lucru date fiind procedurile si limba oficiala a misiunii care nu a fost limba romana ci engleza indiferent daca FOB-ul este popuat in exclusivitate cu personal romanesc ceea ce nu este cazul daca amintim de prezenta translatorului afgan invocata de autor.
Ca sa fim convinsi de greutatile insurmontabile ale misiunii autorul ne aduce la cunostinta ca, citez: ‘’În cortul supraglomerat în care am fost cazați, intimitatea lipsea cu totul.’’ Pentru acest lucru trebuie blamati americanii si nu numai, care, in ignoranta lor, nu au pregatit un hotel de cinci stele pentru un infanterist roman care si-a lasat acasa apropiatii si a decis, din ratiuni mult superioare DSAului (Daily Subsistance Allowance) sa se mute in regiunea Kandahar pentru a ajuta un popor care nu isi aduce aminte cand exact a cerut ajutor, cui si de ce. Fraza in care autorul vorbeste despre lipsa intimitatii daca nu produce ridicari de sprancene cu siguranta produce zambete discrete pe la colturile cortului.
Acelasi autor ne spune ca imediat dupa debarcarea din ‘’uriasa aeronava’’ este intrebat de cineva aflat deja in regiunea Kandahar daca este comandant TF si domnia sa raspunde afirmativ situatie care poate increti fruntile inclusiv generatiilor care nu au mai fost supuse serviciului militar. TF este acronimul pentru Task Force nu pentru pluton. Task Force este o organizatie cu caracter strict temporar generata pe principii multidisciplinare de forma ‘’Eagle Eyes’’ in vederea solutionarii unei probleme punctuale nu generale iar comandantul acestei organizatii este de obicei desemnat cel care are cea mai vasta experienta in gestionarea problemei si care a dovedit anterior ca are calitatile necesare conducerii unui TF. Ma indoiesc serios ca cineva coborat pentru prima data acum o ora pe pamant afgan poate fi desemnat comandant al unui Task Force. Comandant al unui pluton mai treaca mearga.
Ca sa ramanem pur si simplu siderati si finalmente indignati autorul ne spune in textul asociat subtitlului ‘’Zbor spre linia frontului’’ ca a fost zburat spre baza avansata (FOB pentru cunoscatori) cu un elicopter Chinook care, fara nici o urma de respect pentru fostul infanterist si actual scriitor si profesor in preuniversitar a decolat violent. Cum romanii cred ca nu aveau Chinook este clar ca decolarea violenta este asociata din punct de vedere al responsabilitatii altor natiuni care au facut parte din ISAF si care si-au permis nu numai sa aiba in dotare acest aparat dar sa il si transporte gratuit si in deplina securitate pe autor probabil ca o palida compensatie pentru faptul ca nu erau antrenati in efectuarea de decolari neviolente. Odata cu identificarea echipajului care a decolat violent membrii ar trebui dati in judecata de catre autorul articolului pentru disconfortul care i-a fost creat cu conditia ca domnia sa poata oferi o descriere completa a ceea ce inseamna o decolare non violenta a unui Chinook efort intelectual care nu ar trebui nici pe departe sa exceada experientei si IQ-ului unui fost infanterist.
Si ca cireasa de pe tort sa fie si lustruita pentru ai sta bine in lumina reflectoarelor fostul infanterist ne spune ca odata ajuns la baza avansata si-a luat o cafea de la popotă, dar a aruncat-o după prima înghițitură datorita ciudateniei artificiale a gustului fara sa uite sa adauge ca a mai luat o cafea de la aceiasi popota despre care nu ne mai spune daca a inceput sa o bea tinandu-se de nas pana la momentul la care o alta entitate lipsita de respect si empatie dar nenumita de domnia sa, a interupt abrupt si total ireverentios bautul celei de-a doua cafele care alaturi de apa, bere, mic dejun, pranz, cina si multe alte facilitati SUNT GRATUIT DISTRIBUITE PE SATURATE. S-a declansat alarma spune autorul motiv suficient ca sa se repeada la comandatul patrulei si sa ii spuna ca ‘’vreau sa vin si eu’’ uitand probabil ca tot el afirma cu trei randuri inainte in fragmentul dat publicitatii ca este comandant TF. Adica sa fie doi comandanti de patrula pentru ca, nu-i asa, unul singur nu are nici corespondent si nici logica in doctrina militara a fostului infanterist. Raspunsul negativ categoric al comandantului interpelat de autor pare sa jutifice usor inclusiv eventuale derapaje de comportament ale comandatului Muresan atat de invocate de fostul infanterist si actual profesor in preuniversitar si istoric si scriitor. Si ceea ce am comentat este doar ce am retinut la o prima lectura dar promit ca in cazul in care lansarea oficiala a memoriilor acestui domn ar avea loc inclusiv in comuna Balaceanca sau Borsa sa sa imi asum riscul de a nu rata un asemenea eveniment.
Stimate domnule Ioan,
Comentariul dvs. conține câteva chestiuni eronate și mă simt înreptățit să le corectez. A fost prima mea misiune în teatrul de operații din Afganistan. Am zburat cu un C130 Hercules, care este un avion impresionant pentru cineva ca a zburat doar cu aeropnave comerciale sau AN2. Bunăoară, zborul a durat într-adevăr cinci ore. Am fost dislocat într-un COP (bănuiesc că sunteți familiarizat cu terminologia) din provincia Zabul, nu Kandahar. Da, am fost comandant Task Force, adică echivalentul unui pluton de infanterie care acționa îmbarcat pe vehicule militare de tip MRAP (vă recomand să vă schimbați sursele de informare). În legătură cu băuturile și mâncarea, da sunt distrubuite gratuit și nu îmi amintesc să fi afirmat că aș fi plătit pentru așa ceva. Cât despre spațiile de cazare, acestea erau subdimensionate în raportul cu numărul de militari. Altminteri, sintagma „Am fost atacați cu IED” a fost folosită in integrum prin stație, informația fiind transmisă de către patrula românească. IED sunt de mai multe tipuri, bănuiesc că sunteți familiarizat cu acestea. Tipul de IED invocat era DFD (nu cred că aveți nevoie de explicații). Cei care își desfășurau activitatea în TOC erau români, cu o singură excepție, un civil american care supraveghea camera de deasupra bazei. Trebuie să țineți seama că este un roman, nu vreun regulament militar. Cât despre „căpitanul Mureșan”, cel mai probabil, reprezintă unul dintre factorii care au determinat reacția dvs. Este greu să recunoașteți tiparul ofițerului incompetent din armată? Nu sunt nici pe departe singurul care avea probleme cu acest individ, despre care veți descoperi multe alte amănunte pe parcursul romanului. În final, sunt curios când și unde ați fost dislocat în teatrul de operațiuni din Afganistan.
Am lucrat aproape 3 ani in Afganistan si nu sunt nici actual nici fost membru al Ministerului Apararii Nationale. Habar nu am cine este Muresan desi pe parcursul celor aproape 3 ani de lucru in Afganistan am fost la curent, am participat, am asistat, am contribuit la definirea, rafinarea si implementarea obiectivelor de nivel strategic, operational si uneori chiar si tactic ale ISAF si nu numai.