Întoarcerea din Patagonia

Dacă ai fi plecat de ani buni într-o expediție în Patagonia, de silă de tripleta Iohannis – Ciolacu – Ciucă, și te-ai fi întors azi, ziceai că România și-a atins visul cu degetul, ca în pictura lui Michelangelo.

Olimpicul la matematică, cel care avea un plan, care se bătea pentru București, e președinte. Bolojan, legendarul, nevăzutul, un fel de „monstrul din Bihorness”, care reclădea Oradea cu mâinile goale, e șef PNL și taman fusese și prim-ministru. Grindeanu, cel atacat de hulitul Dragnea, cel care se baricadase cu Ponta la Guvern, într-un remake senzațional la Romeo și Julieta, e șef PSD.

Suntem pe val!, te-ai fi gândit, și ai fi ieșit la o bere în Centrul Vechi, fericit că poți să îți vezi de ale tale și că politica a intrat în sfârșit pe mâini bune, responsabile, competente și bine intenționate.

Și dacă plecai pe jos de acasă din Ion Mihalache spre berea aia în Lipscani, prin Kiseleff, ca să o apuci pe Calea Victoriei, la Victoriei dădeai de tot felul de oameni supărați pe Nicușor. „Aaa, sunt ai lui Georgescu!”, îți ziceai, zâmbind că sunt și puțini, și cam disperați. Dar apropiindu-te, vedeai că unul seamănă cu Tudor Chirilă, altul cu alți reziști. Hait, ce naiba se întâmplă?

Dar nu am fost plecați și, dacă stăm un pic să dăm filmul în spate, cam știm ce s-a întâmplat.

Toți politologii cool își fac analizele plecând de la Marele Punct de Cotitură – anularea alegerilor prezidențiale din 2024. Dar nu e chiar așa. Alegerile dinainte cum au fost? Finala Iohannis – Dăncilă, în care unul dintre candidați nici măcar nu s-a obosit să participe la o dezbatere, a fost o alegere adevărată?

Nu, noi nu am mai avut alegeri adevărate demult. La noi, dacă vrei să anulezi un om, îi faci dosar. Dacă vrei să anulezi niște alegeri, pui niște papagali în jurul candidatului, sau, dacă nu iese cum vrei, găsești o procedură, o instituție, un motiv. Motive se găsesc întotdeauna.

Problema nu e că s-au anulat niște alegeri. Problema e că, înainte să se anuleze pe hârtie, se anulaseră deja în mintea oamenilor.

Ani la rând ni s-a spus că avem de ales, dar ni s-au oferit variante atent filtrate. Ni s-a spus că există competiție, dar orice competiție reală era tratată ca un accident de sistem. Când câștiga cine trebuia, democrația funcționa impecabil. Când apărea cineva care strica scenariul, începeau explicațiile despre stabilitate, responsabilitate și context geopolitic.

Și atunci oamenii au început să nu mai creadă. Nu neapărat în partide. În alea nu credeau oricum. Au început să nu mai creadă în arbitru.

Pentru că într-o democrație poți pierde. Poți avea candidați slabi, guverne proaste și decizii absurde. Sistemul rezistă. Ce nu rezistă este momentul în care jumătate din societate ajunge la concluzia că rezultatul e cunoscut înainte să înceapă meciul.

De aceea avem astăzi situația aparent paradoxală în care Nicușor Dan este președinte, Bolojan este omul cu cea mai bună reputație administrativă din țară – mai ales pentru trecutul legendar din Bihor, nu neaparat pentru guvernare -, iar lumea este mai nervoasă decât era acum câțiva ani, când Iohannis părea complet deconectat de la realitate.

Pentru că oamenii nu votează doar pentru rezultate. Votează și pentru sentimentul că au contat.

Poți să le arăți indicatori economici, fonduri europene și kilometri de autostradă. Dacă omul simte că nu a fost ascultat, toate astea devin zgomot de fond.

Iar aici este poate lecția pe care noua generație de lideri trebuie să o înțeleagă. 

Nu ne trebuie doar administratori mai buni.

Nu ne trebuie doar oameni care citesc corect un Excel și semnează documente la timp – nu cǎ i-am avea şi pe aştia.

Ne trebuie oameni cu viziune. Şi realitatea e cǎ avem oameni de mare valoare în România. Doar cǎ ei nu sunt aduşi sǎ conducǎ. 

Ani la rând ni s-a spus că totul se reduce la creștere economică. Că dacă salariile cresc, dacă mai intră niște fonduri europene și dacă PIB-ul arată bine, restul vine de la sine. Dar nu este adevărat. Un om nu trăiește doar cu bani în buzunar. Are nevoie și să poată merge cu spatele drept.

Poți să ai un salariu bun și totuși să te simți umilit. Poți să ai confort și, în același timp, să simți că nu contezi. Iar națiunile funcționează exact la fel.

România are nevoie de prosperitate, dar are nevoie și de demnitate.

Are nevoie să simtă că nu este doar o piață de consum și o rezervă de forță de muncă. Are nevoie să știe cine este, ce interese are și încotro merge.

Pentru că o țară fără demnitate este ca un om care merge permanent cocoșat. Poate să aibă bani, poate să aibă o casă frumoasă, poate să fie chiar invidiat de vecini. Dar ceva esențial lipsește: respectul de sine.

De aceea nu sunt suficiente nici competența tehnică, nici patriotismul de paradă.

Patriotismul fără competență produce doar zgomot.

Competența fără patriotism produce administratori eficienți, dar fără suflet și fără direcție.

O țară serioasă are nevoie de amândouă.

De oameni care să știe ce fac și pentru cine fac.

De lideri competenți, dar și patrioți în sensul sănătos al cuvântului. Nu oameni care urlă lozinci despre țară, ci oameni care vor ca România să fie mai puternică, mai respectată și mai capabilă să își apere interesele.

Poate că asta caută, de fapt, și protestatarul din Piața Victoriei, și corporatistul din Pipera, și pensionarul din provincie.

Nu perfecțiune.

Nu salvatori.

Ci sentimentul că există, în sfârșit, cineva care poate conduce România fără să îi ceară să aleagă între prosperitate și demnitate.

Pentru că adevărata provocare a celor care sunt astăzi la putere nu este să câștige puterea. 

Pe aceea au câștigat-o deja.

Provocarea este să convingă o țară întreagă că puterea a redevenit legitimă, că votul contează și că România poate avea, în același timp, și creștere economică, și coloană vertebrală.

Dacă vor reuși, atunci poate că, peste zece ani, românul întors din Patagonia va găsi în sfârșit o țară împăcată cu ea însăși.

Dacă nu, va găsi doar alte nume, alte funcții și aceeași neîncredere. Aceeași poveste, spusă de alți oameni.