Întrebarea „De ce nu este România ca Franța?” este deplasată, după umila mea părere. Din toate motivele din lume. Dar întrebarea „De ce nu este România ca Polonia?” are sens, poate fi luată în discuție, atât de cei care au văzut Polonia de azi, cât și de cei care s-au uitat peste statistici. Nu am răspuns, dar sper, cu acest articol, să pot provoca răspunsuri. Înainte de orice, precizez că am văzut Polonia în anii 1991, 1992 și 1993: făceam bișniță. Am văzut țara la firul ierbii. Nu am fost acolo cu vreo bursă, la un schimb de experiență sau într-o rezidență literară. Nu.
Miracolul polonez poate fi explicat în multe feluri, dar în niciun caz prin noroc: Polonia n-are noroc de nimic și n-a avut niciodată, în lunga ei istorie. Așa că polonezii și-au făcut singuri norocul, muncind mai mult decât alții, cheltuind mai puțin și furând și mai puțin (aici e un teren sensibil pentru români, mai bine mă duc spre altceva). Da, toate astea sunt adevărate, dar mai e ceva: ei și-au început evoluția mult mai devreme decât credem. Propun anul 1962, și iată de ce.
În 1962, Ryszard Kapuściński a fost numit corespondent de presă al PAP (Polska Agencja Prasowa) în Africa, iar apoi mutat de colo-colo prin toate țările subsahariene: unde era nenorocirea mai mare, acolo-l trimiteau pe Kapuściński. Dintre toate cărțile lui (au fost demult traduse în română, ceea ce habar n-aveam), cel mai mult mi-a plăcut „The Shadow of the Sun. My African Life”, în care povestește isprăvile lui de reporter din toată Africa (Ghana, Nigeria, Uganda, Rwanda, Sudan, Liberia, Etiopia, Somalia, Zanzibar). Omul a văzut cu ochii lui decolonizarea și a descris-o obiectiv, astfel încât azi ar fi ars pe rug pentru incorectitudine politică.
Cu alte cuvinte, polonezii au avut un expert pe Africa încă din anii ’60 ai secolului trecut, iar acest expert scria (în afară de rapoartele lui secrete, alea-s altceva) cărți în polonă pentru publicul larg de acasă. În acest fel, milioane de polonezi au fost la curent, în anii ’70, ’80 și ’90, cu ce se întâmpla în Africa.
Am folosit mai sus cuvântul „evoluție”. Încerc să spun că, pentru națiunile din Estul Europei, a evolua înseamnă (în accepțiunea mea) a semăna tot mai mult cu națiunile din Vestul Europei. Asta este, pentru mine, evoluție – aplicat strict la cetățeni. Reprezintă un pachet, ca să zic așa: respect pentru proprietate (adică cinste, deci dispreț social pentru furt și cerșit), respect pentru muncă (orice muncă este considerată respectabilă și onorabilă, oamenii nu sunt disprețuiți – ca-n România și ca-n Orient – dacă mătură strada, ci dac-o mătură prost), respect pentru bani (aici în Belgia se lasă bacșiș la restaurant în monezi mici, de 10, 20 și 50 de eurocenți, și nu se supără nimeni), respect pentru cunoaștere. Aici voiam să ajung.
Cetățenii statelor care au avut colonii au o viziune planetară, pe când cetățenii statelor care n-au avut colonii au o viziune provincială (sau „locală”, ca să sune mai puțin jignitor). Știți care român a avut o viziune planetară, de „colonizator”? Nicolae Ceaușescu. Pe noi, cetățenii lui, ne durea în coate de Africa, de Kenya, Ghana, Niger sau Malawi; ce treabă aveam noi? Noi voiam să vedem Parisul și să bem cafea adevărată în loc de nechezol, dar atât. Cu alte cuvinte, nu eram interesați decât de foarte puține (alte) țări ale planetei. Le voi grupa pe acestea ca „Lumea”.
Lumea exista în mințile noastre, dar atât. Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Europa de Vest și Grecia erau Lumea. Știam câte ceva despre fiecare, ne interesau aceste țări, visam să le vizităm (sau să emigrăm acolo), le puteam recita capitalele, limbile și chiar diviziunile administrative. Însă…
Nelumea erau ceilalți. Africa Neagră și America Centrală, în primul rând. Și-n clipa de față e la fel: știu eu, de pildă, ce capitală are Malawi? Sau Honduras? Ce limbă oficială are Belize? Sau Burundi? Nu numai că nu știu, dar nici nu mă interesează. Asta e Nelumea. Obiectul dezinteresului nostru comun, românesc.
Mai e și o categorie de mijloc. Cei mai săraci decât noi, despre care știm totuși că există: America de Sud, Rusia și Asia. Față de oamenii acelor locuri ne poziționăm într-un fel sau altul, dar știm de ei, suntem conștienți de existența lor, de locul lor pe hartă – iar uneori facem chiar o obsesie pentru câte unii, admit. Amintiți-vă de fiecare bătrân regretnic care a fost la muncă în Irak sau Libia! Sau de fenomenul de masă produs de Lucélia Santos, actrița care a interpretat-o pe sclava din Brazilia!
Problema e Nelumea, sau mai exact indiferența noastră românească față de Nelume; sau, și mai exact, faptul că această indiferență este un semn că n-am evoluat destul, că nu ne-am apropiat de vestici și că ne târâim în urma polonilor. Da, dar ei au început să deschidă ochii spre Nelume încă din vremea lui Kapuściński! Nimic asemănător în România acelor ani. De fapt, ca și-acum.
Dar de ce-ar fi importantă Nelumea, în speță Africa Neagră? Din cauza demografiei. Aproape un miliard patru sute de milioane de oameni trăiesc pe continentul african, față de aproape o jumătate de miliard în Uniunea Europeană; noi suntem bătrâni și bogați, ei sunt tineri și săraci. Pentru mine, concluzia e clară.
Dar ce e mai rău acum urmează: noi trăim ignorându-i complet. Urmărim zi de zi mișcările de trupe din Donbas și din Gaza (războaiele „noastre”, cum ar veni), dar iată care au fost cele mai cumplite războaie ale speciei umane, în ultima vreme.
1. Al Doilea Război din Congo (1998 – 2003): 5,4 milioane de morți.
2. Al Doilea Război Civil din Sudan (1983 – 2005): 1,5 – 2 milioane de morți.
3. Războiul Civil din Rwanda (1990–1994): 800.000 – 1.000.000 de morți.
4. Războiul Civil din Siria (2011 – 2024): 500.000 – 650.000 de morți
5. Războiul din Tigray (2020–2022): 300.000 – 600.000 de morți.
Mi se pare izbitor că: patru din cinci au avut loc pe sol african; numărul victimelor este estimat foarte grosier; imensa lor majoritate au fost civili. Adică au murit de foame, de sete și de boli, nu de bombe, gloanțe sau mine! Tot izbitor este cât de puțin sunt cunoscute (și dezbătute) aceste fapte în spațiul public românesc. Bine, nu pretind că belgienii n-au altă grijă, toată ziua – bună ziua, decât să vorbească despre Al Doilea Război din Congo, dar cel puțin se mai pomenește despre el în câte o emisiune TV (din aia culturală, la care nu se uită nimeni), sau în revistele de istorie (aici sunt multe, există un public cumpărător foarte consistent).
Nu cred că o țară de calitate se poate construi altfel decât cu oameni de calitate. Iar curiozitatea de a fi informat despre lucruri de departe, care nu au legătură directă cu interesul meu imediat și personal, este una dintre aceste calități. Orășenii o au, în mult mai mare măsură decât țăranii. Americanii de pe cele două coaste o au, în mult mai mare măsură decât cei din interior („flyover states”). Europenii din Vest o au, în mult mai mare măsură decât europenii din Est. Polonezii o au, nu știu în ce măsură, dar categoric în mai mare măsură decât românii. Caut exemplul unui popor mai provincial (mai nombrilist) decât al nostru. Nu-i găsesc decât pe ruși.
Later edit: am trimis textul la Cezărică (îl știți pe Ceză, toată lumea îl știe pe Ceză) ca să obțin un feed-back competent, și mi-a zis că n-a înțeles nimic. Adică a înțeles fiecare cuvânt în parte, dar n-a înțeles ideea. Asta înseamnă că trebuie să reiau pe scurt: ei sunt mulți, săraci și tineri; noi suntem puțini, bogați și bătrâni. Vor veni aici. Ne vor lua ca din oală. Nu în ultimul rând pentru că nu știm nimic despre ei. S-a mai întâmplat: după 1990, milioane de europeni din Est au dat năvală în Vest, strigând din toți rărunchii: „Fraților! Noi suntem! Ne-am întors acasă, în familie!”. Vesticii s-au uitat cruciș: „Foaie verde baraboi, cine dracu’ sunteți voi?”, și pe bună dreptate. Timp de 50 de ani, 1939 – 1989 (Marcel Déat, „Pourquoi mourir pour Dantzig?”), vest-europenii n-au știut nimic de noi. Nu li s-a spus, nici în școală, nici în mass-media… nu li s-a spus niciodată, și dintr-o dată s-au trezit cu noi pe cap. Poftim, vesticule, integrează-i pe unii despre care nu știai că există, dar care știu totul despre tine și susțin că tu le ești frate! Credeți că lor le-a fost ușor?
Asta e ideea. Asta am vrut să spun. Haideți să aflăm cât mai multe despre cei care vor repopula Europa, și hai să le aflăm din timp. Cine știe? Poate găsim soluții.
