Ce exportă România? Aceasta este întrebarea din articol. Iată posibile răspunsuri.
Pesimistul (65 – 85 de ani): „Nu mai exportăm nimic, domnule! S-a dus dracului țărișoara asta… nu mai avem industrie, nu mai avem agricultură, nu mai avem fotbal, nu mai avem nimic, ce să exportăm? Păi, pe vremea lui Nea Nicu…”.
Optimistul (25 – 45 de ani): „Exporturile României nu au fost niciodată mai diversificate și mai valoroase decât în momentul actual. Niciodată în istoria țării! Vorbim despre exporturi de peste 100 de miliarde de dolari, da? Mașini, echipamente industriale, produse chimice, grâu, porumb, zahăr, oi – de toate!”.
Scepticul (45 – 65 de ani): „Țara exportă mult și importă mult mai mult decât exportă. Balanța comercială este profund dezechilibrată, datoria națională crește accelerat, reformele sunt urgente dar dureroase, importurile nu pot scădea din moment ce piața este liberă, este deci necesară creșterea exporturilor”.
Buzea (55 de ani): „România exportă oameni”.
Bun. Să zicem că Buzea are dreptate. Atunci: ce fel de oameni exportă România?
Primo: lumpenii. Aceștia pot fi hoți (de buzunare sau spărgători), proxeneți (și lucrătoare sexuale), cerșetori (dar mai ales cerșetoare), traficanți (de droguri și mașini), plus mult mai numeroșii „muncitori” ocazionali care au în minte numai combinații, așa-numiții țepari (i-am pus separat și bine am făcut, pentru că ei nu se consideră infractori, ci oameni de afaceri la început de carieră).
Secundo: muncitorii. Aceștia sunt, de departe, cea mai solidă categorie a românilor de export. Au calificări foarte diferite (de la culegători de sparanghel la medici neurochirurgi) și niveluri foarte diferite de integrare în societatea țării-gazdă (nevastă-mea vorbește franceza întocmai ca localnicii, iar eu nu o vorbesc deloc – am dat un exemplu extrem de concret), dar au în comun ceva evident: ei reprezintă hemoragia României. Sunt buni de muncă și procreere, așa că muncesc și procrează. Dar nu pentru țara care i-a născut și i-a crescut, ci pentru altele.
Tertio: studenții. Sunt cel mai bun produs al națiunii, sunt minoritatea model și sunt de găsit peste tot în Lume: Canada, Statele Unite, Uniunea Europeană, Marea Britanie, Elveția. Reprezintă cu cinste România, sunt o carte de vizită așa cum românii n-au avut niciodată. Singura problemă este că sunt complet invizibili.
Unde vreau să ajung: în articolul publicat de Adina Popescu în Dilema, un tânăr familist spune așa, citez: „Da, am auzit și eu că erau ceva lipsuri, dar aveam industrie, agricultură și mai ales țara noastră era respectată în străinătate. Românii erau respectați, nu ca acum…”. Tânărul familist are dreptate. În Europa de Vest, românii nu sunt respectați, mai exact sunt profund disprețuiți, iar motivul este foarte simplu: studenții și muncitorii sunt invizibili. Muncitorii muncesc și tac, studenții studiază și vorbesc în limba țării gazdă; în schimb, lumpenii comit infracțiuni de toate soiurile și vorbesc numai în română. Ei sunt perfect vizibili.
Până aici e totul foarte clar. Nu este indiscutabil (tocmai, că-i discutabil!), dar este clar, e limpede exprimat. De aici încolo am să explic ce este o minoritate model.
Am dat întâmplător peste acest termen pe care nu-l cunoșteam: mi-a spus un amic din America de necazul fiicei lui, care (deși are diplomă de nurse) nu se poate angaja nicăieri din cauza filipinezelor: ele ocupă imediat toate posturile, pentru că sunt „minoritate model” (model minority). Eu am întrebat ce-i aia, amicul mi-a trimis un tweet (parcă) scris de însuși președintele Trump, în care vorbea despre minoritățile astea model, pe care le opunea mexicanilor (dacă am înțeles eu bine, ăștia erau „minoritatea anti-model”). Am explorat internetul. Am aflat că acolo, în Statele Unite, unor imigranți le merge mult mai bine decât altora: taiwanezii, coreenii, indienii, libanezii, japonezii, filipinezii, vietnamezii fac parte dintre câștigători. Pe de altă parte, nativii („indienii” americani și eschimoșii), afro-americanii și imigranții din America Latină sunt văzuți ca minorități-problemă.
Pentru că nu cunosc absolut deloc realitățile sociale de dincolo de Atlantic, nu mă pronunț, nu vin cu un punct de vedere, nu exprim o părere. Am expus doar, cât de scurt am putut, ce-am citit pe internet, sper că e suficient; scopul meu este să explic de ce cred că studenții sunt minoritatea model a României, nu să pun coada la pruna americanilor. Asta susțin: studenții români sunt minoritatea noastră model.
Argumente: nu fac probleme de niciun fel acolo unde studiază. Sunt ambițioși, dominați de impulsul de a excela (chiar dacă sunt și destui studenți români care nu rezistă la universitățile străine și se întorc acasă). Sunt economi și cunosc prețul banilor. Aleg să muncească part-time în loc să petreacă full-time (ca unii studenți localnici cu dare de mână). Nu ajung aici îndoctrinați ideologic. Sunt respectați de profesori… așa cum, din păcate, mulți studenți localnici nu mai reușesc să fie.
Rămâne întrebarea nepusă, singura care contează. Eu n-o pun, că n-am chef să mă cert cu nimeni, mai ales că nu-mi iese nimic dacă mă cert pe gratis. Dar, ca să nu par laș, pun altă întrebare: nu cumva universitățile din România sunt prea slabe pentru acești studenți? În care părinții investesc 10 sau 15 ani de eforturi financiare pentru ca ei, la 18 ani, să fie cei care sunt? Merită investiția, pentru ce oferă România? Nu știu. Mă voi duce la Haga, c-o lansare de carte, și sper să aflu acolo.
