Disfuncționalitățile din breasla psihologilor, pomenite într-un articol anterior, nu sunt banale realități, ci barometre ale falimentului unei societăți, câtă vreme sunt extinse la nivelul tuturor structurilor ei. Când o comunitate își pierde capacitatea instituțională de a mai distinge între cunoașterea dobândită prin asceză intelectuală și amăgirea ambalată comercial și livrată drept știință, se află în plin proces de disoluție morală, nu doar profesională. Această atomizare a spiritului critic a fost analizată magistral de către Hannah Arendt cu privire la fundamentele totalitarismului și ale crizei culturii moderne. Arendt descrie cu precizie cum prăbușirea structurilor de autoritate legitimă și dizolvarea standardelor lasă în urmă o masă de indivizi izolați, anxioși și lipsiți de repere epistemice. În acest vid apare ceea ce Arendt a numit receptivitatea cinică față de propagandă și ficțiune: omul nu mai caută adevărul factual sau rigoarea științifică, ci o narațiune simplistă, oricât de absurdă sau falsă, cu care să-și aline panica existențială. Șarlatanii din psihologie și formatorii complici sunt emisarii acestei banalități a imposturii. Ei speculează declinul capacității de a gândi, facultate pe care Arendt o definea nu ca pe o abilitate strict intelectuală, ci ca pe o barieră morală împotriva răului. Falimentul societății se produce atunci când gândirea critică este înlocuită cu un conformism birocratic și mercantil, lăsând mințile cetățenilor complet vulnerabile în fața noilor forme de manipulare și mitologizare.
Drumul în psihologie urmează structural modelul formării din medicină: obținerea unei competențe clinice e condiționată de un parcurs formativ postuniversitar de lungă durată și care, prin natura dinamicii psihismului, nu ar trebui să se încheie niciodată. Prin urmare, absolvirea studiilor superioare de bază (licență și masterat) reprezintă doar o etapă preliminară, specializarea fiind obținută exclusiv în cadrul școlilor profesionale acreditate, singurele capabile să valideze viitorul atestat de liberă practică, act cu care absolventul se va prezenta în fața comisiilor Colegiului psihologilor. Însă degradarea criteriilor de selecție și evaluare din interiorul acestor structuri a transformat parcursul formativ într-un demers formal, facil și golit de sens. Ceea ce livrează astăzi sistemul sub eticheta oficială de specialist este, în prea multe cazuri, un rebut profesional certificat legal. Relaxarea standardelor, care face ca obținerea acreditării să se reducă adesea la o convenție tacită, e bazată pe complicitatea reciprocă între formatori, supervizori și cursanți grăbiți. Această realitate nu e o deducție abstractă, ci o constatare clinică și empirică, documentată prin cazuistica din ce în ce mai alarmantă care ajunge și prin cabinetele profesioniștilor onești.
La ceva vreme după momentul 1989, după ce facultățile de psihologie au fost reînființate și s-au stabilit criteriile de funcționare, rigorile erau instituite ca garanții, fără a fi considerate perfecte. Între timp însă, sub presiunea pieței, ele au fost relaxate uneori până la irelevanță, iar criteriul comercial a substituit selecția valorică. Astăzi, în multe cazuri, procesul analizei personale a fost înlocuit prea ușor cu sesiuni online desfășurate pe ecrane cu camerele oprite, iar standardizarea cunoașterii a fost atomizată în credite profesionale cumpărate la bucată, într-un troc academic ce transformă devenirea terapeutică într-o banală formalitate birocratică. Ceea ce trebuia să fie o restructurare psihică radicală a devenit o simplă tranzacție financiară. Această anatomie a trocului de la colțul blocului funcționează după logica economică a unei piețe nereglementate. Multe asociații profesionale au abandonat exigența triajului pentru a adopta o dinamică mercantilă, în care cursantul este considerat strict ca un client plătitor de taxe. Când criteriul financiar devine motorul unui sistem de formare, filtrele de merit sunt anulate: parcursul este desăvârșit doar prin achitarea texelor de școlarizare, iar evaluările devin simple formalități administrative. În acest mod, sistemul validează și trimite în fotoliul de psihoterapeut indivizi care nu au trecut printr-un proces autentic de formare, dar care primesc autoritatea legală de a interveni asupra psihicului uman.
Întrebarea care pune în lumină vulnerabilitatea structurală a sistemelor de acreditare este: cum anume e posibil ca cei cu o afectare structurală gravă a personalității să parcurgă întreg parcursul formării? Răspunsul nu vizează documentele administrative în sine. Din punct de vedere legal și deontologic, nici analistul personal, nici școlile de formare teoretică nu au dreptul de a emite evaluări clinice sau diagnostice psihiatrice. Obligațiile lor statutare se rezumă la eliberarea unor adeverințe neutre, care atestă exclusiv elemente precum numărul de ore efectuate și parcurgerea programei. Însă tocmai în acest formalism impus de protejarea confidențialității și de limitele reglementărilor rezidă paradoxul: sistemul este obligat să valideze îndeplinirea unui contract. Atunci când procesul se reduce la o simplă succesiune de bife, iar „punctele oarbe” severe sau rezistențele structurale ale psihicului candidatului nu sunt de/re-construite în timpul curei personale, adeverințele pot deveni biletul formal de acces al unei structuri disfuncționale către practica clinică. Și nu există cale ca aceste cazuri să fie oprite din parcursul spre fotoliul de psihoterapeut.
Rezolvarea problemei nu aparține școlilor teoretice și nu presupune transformarea lor în instanțe de diagnostic. Modelele internaționale abordează această vulnerabilitate prin transpunerea caracteristicilor de personalitate în criterii obiective de incompetență profesională, utilizând diferite cadre de reglementare. În aceste sisteme, forurile investite oficial cu putere de evaluare monitorizare, cum sunt Comisiile de Evaluare a Competențelor Interpersonale din universitățile americane sau Consiliul Consultativ de Psihoterapie de pe lângă Ministerul Sănătății din Austria, nu evaluează etichete clinice, ci comportamente profesionale vizibile. Atunci când manifestări precum rigiditatea apărărilor, incapacitatea de a menține granițele terapeutice sau proiecția propriilor conflicte asupra cazurilor sunt documentate repetat, aceste instanțe dețin pârghiile legale de a interveni. Filtrarea se realizează nu prin evaluări medicale arbitrare, ci prin asumarea etică a supervizorilor și a comisiilor de specialitate, singurele foruri care pot folosi evaluarea practică ca pe un minim ecran de siguranță împotriva riscului.
Dezastrul din asociațiile de formare nu este însă un fenomen izolat, ci copia fidelă a degradării sistemului universitar. Presate de mecanismul finanțării „per-student”, facultățile de profil au transformat actul academic într-o industrie de diplome. Pentru a-și asigura supraviețuirea bugetară, universitățile au deschis porțile către mase uriașe de cursanți, în special prin proliferarea locurilor cu taxă și a programelor de tip fast-track, care servesc drept scurtături legale pentru obținerea avizelor profesionale. Criteriul calității științifice a fost strivit. Într-un mediu în care evaluarea riguroasă a fost înlocuită de conformismul birocratic, facultățile scot pe bandă rulantă absolvenți care nu posedă nici măcar alfabetul cunoașterii domeniului, dar care pleacă înarmați cu iluzia competenței. Acest sistem produce prea multe rebuturi certificate, care migrează ulterior spre asociații profesionale unde procesul de deprofesionalizare se desăvârșește prin mecanisme identice. Nu arar, în locul actului academic, interesul e îndreptat spre activități fără legătură cu școala (cum ar fi petreceri cu aport obligatoriu) sau spre activități profesionale facultative, contra cost, pe care nu orice student și le permite dar de neparticiparea căruie se ține cont în procesul de evaluare. Degradarea se desăvârșește în etapa supervizării obligatorii, acea verigă în care un clinician experimentat are datoria de a însoți, monitoriza și corecta primii pași ai unui debutant. Această instanță a cam fost și ea golită de funcție, devenind o simplă plată a orelor de supervizare, care garantează obținerea semnăturii pe borderou, necesară avansării administrative în grad. Complicitatea dintre formatori și cursanți grăbiți transformă supervizarea într-un scenariu de tip „ca și cum”, în care competența reală e substituită de specializarea de carton. Urmarea firească a acestei relaxări structurale este apariția pe piață a unei shaorma-cu-de-toate. Refuzând efortul de lungă durată pe care îl cer școlile serioase, absolvenții formați în grabă izolează tehnici terapeutice din contextul lor conceptual, le amestecă cu strategii de marketing și le livrează drept „metode miraculoase” de weekend. Sub titulaturi lipsite de orice validare se promite vindecarea instantanee a traumei. Iar asta produce un surogat de misticism laic, o iluzie indusă prin tehnici sugestive de grup care lasă neatinsă sursa suferinței, atunci când nu o amplifică de-a dreptul.
Prețul acestei imposturi instituționalizate e unul care lovește nu doar în prestigiul meseriei, ci și în beneficiari. În cabinetele unde profesia se exercită cu decență, efectele acestor intervenții sunt vizibile uneori în forme de-a dreptul dramatice: oameni destabilizați emoțional sau vhiar decompensați clinic în urma contactului cu terapeuți care dețin ștampilele legale, dar nici o competență reală. Fenomenul atinge cote criminale atunci când pacienți cu patologii severe – de la depresii majore până la afecțiuni oncologice – sunt sfătuiți să abandoneze tratamentele medicale sub pretextul că „boala e doar o emoție neprocesată”. Presa a documentat de-a lungul timpului numeroase astfel de cazuri. Astfel, malpraxisul psihoterapeutic acționează nevăzut, erodând în timp structurile psihice și destinele umane. Este o distrugere silențioasă a spiritului. Responsabilitatea pentru această disoluție nu aparține doar celor care operează abuziv la periferia profesiei sub coduri CAEN alternative de coaching, facilitator, training spiritual etc., ci, în mod egal, breslei. Ea aparține elitei profesionale care a acceptat tăcerea complice, girând cursuri fanteziste pentru obținerea de credite și coborând ștacheta valorică până acolo unde a fost îngropată în interese de grup. Când instanțele care ar trebui să asigure paza și demnitatea profesiei devin organismele care validează administrativ impostura, prăbușirea morală este totală.
Nu cred că reprezintă o formă de curaj aceea de a rosti adevărul, ci o obligație civică și profesională. Însă poate fi o formă de curaj curățarea propriei case de paraziții tolerați în deplină seninătate. Dacă nu, psihologia își va pierde definitiv statutul iar îmbâcsirea cu pseudoștiință va prolifera nestingherită. Publicul va rămâne victima certă a comercianților de iluzii cu acte în regulă, iar suferința va continua să fie exploatată ca o banală și profitabilă marfă de larg consum, într-o Românie în care mahalaua a cucerit centrul.
foarte bun articolul. is it true but too late. au fost pedepsiti cei ce au girat impostura academica? tin minte ca era musai sa detii un master/doctorat pentru a ti securiza jobul/leafa intr o institutie de „stat”. desigur nu puteai deveni mathematician, fizician, chimist cind nu te ducea mintea, nu te ar fi angajat nimeni intr o companie care trebuia sa traiasca din fapte nu vorbe. totusi ca sociolog, psiholog, expert in stiinte politice si administrative/comunicare/public relation sau trainer motivational usile iti erau larg deschise la „stat”. apoi cu studii in „aparare si interes national” sau „juridice” (vezi savonea sau vicol) puteai chiar „legifera” din parlament (marea adunatura a impostorilor) de unde ti puteai fixa privilegiile, lefurile si pensiile de special. marea batalie profesionala, e pentr un loc in administratie/justitie/militie/jandarmerie/securitate (unde se cistiga ca n capitalism) fara nici o competenta reala. asa ca refrenul pensii si salarii il veti auzi in continuare ! (creatorului real de plusvaloare cine i va mari leafa?)
Un domn care între altele a scris și despre psihologie-Victor Săhleanu- a emis o butadă: psihologia experimentală demonstrează evidența sau nu demonstrează nimic.
Că marginea cucerește centrul e un dat al trecerii prin timp al unei societăți, pare-se. Barbaria marginii nu e intrinsecă marginii. Impostura e în toate domeniile, la toate nivelele. După ce se ajunge la o masă critică, imposturii îi urmează disoluția instituțiilor și dispariția autenticității. Apoi dai de fals în orice direcție te-ai îndrepta. Învățământul pare că nu se mai oprește din cădere într-un gol fără capăt. O nouă specie a apărut, una care privește profesia ca pe un mijloc de a trăi o viață ușoară, departe de munca angajată, departe de dragostea pentru meseria ta. Unde a dispărut dăruirea pentru profesia ta, dăruire prin care tu îți manifești competența și creativitatea în această lume? Unde a dispărut curiozitatea? O specie „flămândă de viață, dar nu de fericire”, de siguranță, nu de împlinire, o specia la care a fi a fost înlocuit cu a avea la modul cel mai malign posibil. O catastrofă socială în care adevărul portmoneului a acoperit totul, inclusiv conștiința – lucrul acela care ne-ar fi dat o șansă întru ieșirea din fauna lipsită de sens a acestei lumi. Deocamdată, invazia cimpanzeilor continuă.
Sunt de acord, aș face însă niște completări: nici fantasma idealizată de a fi psihoterapeut nu este lucrată sau suficient lucrată, pentru că atunci când consideri că a fi psihoterapeut este superior celorlalte specializări din psihologie și nu numai, nu mai este nimic de lucrat cu analizandul pe acest subiect. Sunt psihoterapeuți care efectiv suferă de ei. Când ești în formare, nu ai spațiu să elaborezi și să decizi în analiza personală că nu e o idee bună să te faci psihoterapeut. Pur si simplu, intri într-un malaxor în care ai de bifat X ore de analiză personală, Y ore de supervizare și o grămadă de bani de dat.
Iar personalitatea poate fi o problemă nu doar din prisma psihopatologiei, ci pur și simplu, așa cum sunt oameni care nu sunt făcuți să fie profesori, deși au cunoaștere, la fel, există persoane care ar fi mai bune pe altceva, Pe lângă faptul că după ce iei dreptul de practică s-ar putea să descoperi că te plictisește, te agasează, nu te interesează să asculți toate cele, ca să mă exprim elegant și 1000 de ore de analiză personală nu vor schimba asta. Ți se țin lecții despre cum trebuie să te schimbi și nu își pune nimeni problema dacă te duci într-un sine fals, când de fapt poate ar trebui să schimbi domeniul. Problema este că orice alegere proastă are consecințe, consecințe pentru pacienți, consecințe pentru așa zisul psihoterapeut, care ar fi putut să aloce banii și timpul pentru pregătirea în altă direcție, în care poate ar fi fost și un bun profesionist.