Sunt zile care înseamnă un prag şi o răscruce, căci nimic nu mai poate fi la fel ca înainte de ele, ca şi cum istoria ar fi întreruptă şi un nou timp al existenţei colective ar începe, din nou. 11 septembrie 2001 este una dintre aceste zile: mai mult decât tragismul care desfide imaginaţia, clipele de atunci sunt calea de intrare într-un viitor care ne cuprinde şi pe noi, după un sfert de veac de atunci.
Înainte de toate, 11 septembrie este povestea eroismului unui oraş şi a curajului unei naţiuni: efigia New-Yorkului şi a Statelor Unite se confundă în această vastă fotografie a solidarităţii şi a abnegaţiei. Pompierii şi poliţiştii au devenit, din chiar primele minute de după atac, imaginea unui tip de devotament care pune mai presus de toate demnitatea umană şi afirmarea ei. Confruntarea cu răul absolut a fost fundalul pe care s-a proiectat omenescul, cu tot ceea ce îl defineşte, sub semnul altruismului şi al energiei individuale. A existat, în această zbatere teribilă de destine, un suflu camusian care i-a animat pe cei care au luptat: nu laşitatea, nu demobilizarea au învins, ci temeritatea modestă şi lipsită de ostentaţie a oamenilor care au ales să fie doar oameni şi nimic mai mult.
11 septembrie marchează afirmarea, barbară şi tenebroasă, a crezului terorist înscris în codul genetic al lumii noastre. Terorismul islamist nu este un accident, ci expresia însăşi a ambiţiei de a lichida fundamentele unei întregi arhitecturi politice, culturale şi juridice. Atentatorii de la 11 septembrie şi mentorii lor aparţin unei familii de spirite ce caută absolutul mesianic în vărsarea de sânge şi în cruzime. Amoralitatea sanguinară este forma în care se manifestă credinţa în puterea religiei lor politice.
Iar acest inamic este departe de a a fi fost învins sau eliminat. Islamismul este asemeni unui virus care , prin mutaţii succesive, se adaptează unui mediu în schimbare: itinerariul său este unul al fanatismului, al urii şi al ororii. Drumul care pleacă din 11 sepembrie duce la pogromul genocidar din 7 octombrie 2023. Tentaţia islamistă contemporană se înfăţişează în hainele de fals umanitarism dincolo de care se simte suflarea demonică a anti-semitismului şi a ostilităţii implacabile faţă de Occident. Un stat precum Iranul , cu a sa reţea de sateliţi terorişti, este cea mai redutabilă întruchipare contemporană a acestei ambiţii ce are în 11 septembrie 2001 clipa sa de realizare atroce. Visul nuclear al Iranului este staţia terminus a unei fantasme ucigaşe.
11 septembrie 2001 este poarta de intrare în viitorul care avea să fie dominat de războaiele ce au părut fără de sfârşit. Dreptul legitim la apărare al Statelor Unite nu a fost acompaniat de claritatea strategică capabilă să aducă victoria. Umilitoarea retragere a Statelor Unite din Afganistan rezumă falimentul unei politici: revenirea talibanilor este capătul de drum al unui conflict care nu a putut fi câştigat
Ceea ce a urmat lui 11 septembrie 2001 este privit ca primul pas în direcţia unui angajament imposibil de susţinut . Indecizia în privinţa Iranului de acum este ecoul eşecului de atunci. Spectrele acelei epoci revin, spre a- i bântui pe decidenţii de astăzi.
În cele din urmă tragedia din urmă cu un sfert de secol trebuie să fie ocazia de a medita la ceea ce ne uneşte ca oameni şi ca naţiuni. Solidaritatea, libertatea, demnitatea umană, egalitatea în faţa legii, pluralismul, iată temelia edificiului pe care inamicii islamişti vor să îl distrugă. Cu aceşti duşmani compromisul nu este posibil. Acţionând din afara şi din mijlocul societăţilor noastre, ei sunt animaţi de fantasma purificării prin crimă şi teroare. Apărarea ordinii căreia îi datorăm libertăţile noastre este singura cale de urmat, spre a putea supravieţui, colectiv.
