10-11 noiembrie, două zile de negocieri la Abu Dhabi, primele în format trilateral după nouă luni, s-au încheiat cu un singur rezultat palpabil: un nou schimb de prizonieri. În rest, șase ore de discuții cu ușile închise, dintre care mai puțin de două în ziua anunțată drept decisivă, cea rezervată teritoriilor. La final, delegațiile au vorbit despre lucruri diferite. Jared Kushner a văzut „deschideri și oportunități”. Rustem Umerov a constatat că „rămân divergențe semnificative”. Iar Vladimir Medinski, șeful delegației ruse, a rezumat poziția Moscovei într-o frază pe care nicio traducere diplomatică nu o poate îndulci: „Fiecare palmă din pământul nostru va fi înapoiată Rusiei, într-un fel sau altul”.
Întâlnirea merită totuși privită cu atenție. Nu pentru ce a produs, ci pentru ce a arătat: cele trei părți nu negociază același lucru. Ucraina a venit să oprească războiul. Statele Unite au venit să obțină un acord. Rusia a venit să schimbe subiectul.
Moscova nu a ascuns de ce se află la Abu Dhabi. O sursă din delegația rusă le-a spus jurnaliștilor că reglementarea ucraineană este „doar unul dintre puncte” și că scopul principal rămâne o „arhitectură de securitate cuprinzătoare și indivizibilă pentru întreg continentul”. Serghei Lavrov a fost și mai limpede: Rusia nu acceptă „încă un armistițiu” fără să știe ce urmează. Întâi se stabilesc parametrii noii ordini de securitate, apoi se ajunge la războiul propriu-zis. Cine a urmărit criza din iarna 2021–2022 recunoaște textul. Este ultimatumul din decembrie 2021, cu retragerea NATO pe aliniamentele din 1997, readus la masă după aproape cinci ani de război. Nu întâmplător, în delegație a apărut Serghei Riabkov, adjunctul lui Lavrov care a purtat atunci negocierile și care le cerea occidentalilor să-și strângă catrafusele. Alături de el a venit șeful departamentului pentru controlul armamentelor din Ministerul de Externe. Kremlinul nu vrea o discuție cu Kievul. Vrea una cu Washingtonul, despre Europa, în care Ucraina să fie doar un capitol.
Pe subiectul teritorii, nimic nu s-a mișcat. Rusia cere întreg Donbasul, inclusiv cei circa 5.000 de kilometri pătrați pe care armata ei nu a reușit să-i cucerească. Mai mult, potrivit lui Volodimir Zelenski, ofițerii și oamenii serviciilor din delegația rusă au susținut la masă că au ocupat deja jumătate din ce a rămas sub control ucrainean. Ucrainenii au răspuns cu înregistrări video, iar americanii le-au dat dreptate. Episodul spune ceva despre calitatea informației care urcă spre Putin. Spune însă și altceva: cine crede în propria hartă nu are de ce să accepte înghețarea frontului pe linia reală. Cât despre ideea pe care presa britanică le-a atribuit-o emisarilor americani, aceea de a redesena granițele administrative ale regiunilor Donețk și Luhansk pentru ca Moscova să poată anunța că „a luat Donbasul”, replica lui Medinski despre fiecare palmă de pământ a fost tocmai răspunsul la ea.
Ce câștigă atunci Rusia din negocieri? Timp, în primul rând. Apoi menținerea lui Trump în joc și a dezghețului economic început în toamnă. Și, nu în ultimul rând, o temă care desparte America de Europa. Europenii veniți la Abu Dhabi au fost numiți „turiști”, sfătuiți să „stea la hotel” și invitați să revină „când li se va trezi conștiința”.
Kievul a venit cu ordinea inversă. Întâi oprirea războiului, apoi garanțiile de securitate pentru Ucraina și abia la urmă, eventual, dialogul despre securitatea Europei. Umerov a anunțat la sosire patru priorități: încetarea ostilităților, garanții postbelice solide, refacerea economică și pașii umanitari. La plecare, doar ultima avea ceva în dreptul ei. Propunerile de armistițiu în energie și în Marea Neagră, transmise prin americani, au rămas fără răspuns. Întâlnirea dintre Zelenski și Putin, pe care Kievul o vede ca singurul loc unde se pot tranșa chestiunile teritoriale, a fost amânată de ruși pentru „după mai mult progres”.
Interesul Ucrainei în aceste negocieri este, înainte de toate, defensiv. Să nu fie ea cea învinovățită de eșec. Să nu rămână singură în încăpere cu americanii și cu rușii, de unde insistența ca europenii să fie de față. Să nu plătească ea factura unei înțelegeri despre „arhitectură”. Zelenski a spus-o fără menajamente: i s-a sugerat să dea Donbasul în schimbul garanțiilor, dar de la el se cere un răspuns precis, în timp ce garanțiile rămân descrise vag. Și a adăugat, la Copenhaga, că treaba lui nu este să-l facă fericit pe Trump.
Americanii au venit cu o schimbare de metodă. După un an și jumătate în care discuția s-a împotmolit în Donbas, Steve Witkoff și Jared Kushner au lărgit-o. La 5 noiembrie, Kushner a anunțat cinci obiective pentru un „cadru durabil” de securitate europeană, după modelul fostului Consiliu NATO–Rusia, iar Trump a promis un acord „mare și frumos”, care ar privi „toată Europa”. Serviciul rus al BBC a explicat de ce. În iarnă, când punctele despre securitatea globală au fost scoase din planul american, interesul Moscovei pentru negocieri a scăzut. Acum au fost puse la loc. Lavrov a confirmat că tema a venit de la Washington, „convenită cu noi”, adică cu Moscova.
Tot în această toamnă, administrația a inversat și ordinea stimulentelor. Până atunci, regula era: întâi pași ai Rusiei spre pace, apoi afaceri. Acum afacerile au venit în avans: derogarea pentru motorina rusească, discuțiile despre activele externe ale Lukoil și despre întoarcerea gazului rusesc în Europa. Moscova a încasat avansul și și-a păstrat cererile. Eric Green, fost responsabil pentru Rusia în Consiliul Național de Securitate, a rezumat neînțelegerea pentru New York Times: logica ofertei avantajoase poate merge cu oligarhii, nu cu Putin.
Rezultatul este un pachet în care fiecare dosar depinde de celălalt. Înaintea rundei, un oficial american explica că teritoriile nu se pot rezolva până nu se știe cum arată arhitectura de securitate. După rundă, Kushner a spus că garanțiile pentru Ucraina, pe care s-ar fi făcut „progres semnificativ”, nu pot fi încheiate înaintea unei înțelegeri pe teritorii. Cercul se închide. Nimic nu poate fi tranșat de delegații, totul urcă la Putin și la Zelenski. Iar aici se vede diferența de fond: lui Trump îi este indiferent în ce condiții se termină războiul, lui Putin nu.
Politica internă, adevăratul negociator
De ce acum? Răspunsul se află mai puțin la Abu Dhabi și mai mult la Washington. La 3 noiembrie, democrații au câștigat și Camera Reprezentanților și Senatul. Din 3 ianuarie 2027, Trump va avea în față un Congres ostil, comisii de anchetă și un singur instrument, veto-ul. Este de două ori slab: se află în ultimii doi ani ai ultimului mandat și a fost învins personal la urne. Îi rămân vreo două luni cu mâinile ceva mai libere și o promisiune neonorată, aceea de a opri războiul în 24 de ore. Pentru un președinte căruia nu i-a mai rămas decât grija pentru locul din manuale, Ucraina a devenit dosarul de care depinde bilanțul. De aici graba. De aici și vulnerabilitatea: emisarii lui sunt oameni de afaceri din anturajul familiei, nu diplomați confirmați de Senat, iar orice angajament luat de ei va fi contestat de noul Congres. Comentatorii de la Kiev au observat, pe bună dreptate, că Putin a acceptat reluarea discuțiilor „în jurul lui 10 noiembrie”, adică după alegeri, când un eșec nu-l mai costa nimic pe Trump.
Mai e ceva. În Iran, unde America este parte beligerantă, Trump poate opri războiul renunțând el să mai atace. În Ucraina nu poate. Acolo trebuie să convingă un agresor care nu se grăbește. Iar cine nu se grăbește, într-o negociere, stoarce concesii de la cel care are termen.
La Moscova, tabloul e mai puțin liniștit decât lasă să se vadă tonul lui Medinski. Bugetul federal a încheiat primele zece luni cu un deficit de 5,2 trilioane de ruble, mult peste planul pe tot anul, deși petrolul rusesc s-a vândut la cele mai mari prețuri din ultimii doisprezece ani. Cheltuielile militare au depășit cu mult ce fusese înscris în buget. Publicația independentă Viorstka scrie că în administrația prezidențială, în blocul economic al guvernului și în marile companii crește cererea, pragmatică, de a încheia războiul. Dar tot ea notează esențialul: nimeni nu e dispus să ceară alte condiții decât cele ale lui Putin. Nemulțumirea elitei nu este încă un factor politic.
Vladimir Putin, în schimb, are motive să creadă că timpul lucrează pentru el. Pe uscat, ofensiva de vară nu a adus succesul așteptat, iar frontul abia se mișcă. În aer însă, Rusia este mai puternică decât acum un an. Loviturile asupra energiei au adus Kievul, la început de noiembrie, la întreruperi de urgență zilnice, cu apa oprită în toate cartierele și cu tramvaiele și troleibuzele scoase din circulație. Calculul Kremlinului este că încă o iarnă ca aceasta va face Ucraina mai maleabilă. Cine face asemenea socoteli nu semnează în noiembrie un armistițiu energetic. De altfel, singurul armistițiu care a funcționat în această toamnă, cel local de la Oleșki, obținut – cel puțin asta spune propaganda – prin intervenția Melaniei Trump, nu a fost prelungit. Compoziția delegației confirmă lectura: un consilier prezidențial fără mandat de decizie, șeful informațiilor militare, doi adjuncți ai lui Lavrov. O echipă făcută să apere poziții, nu să le negocieze. Mai e un semn, mărunt doar în aparență, remarcat de expertul militar Iuri Fiodorov: reprezentantul Statului Major a fost retrogradat la rang de expert, iar locul lui în delegație l-a luat șeful Serviciului 5 al FSB, succesorul generalului Serghei Beseda, serviciu care se ocupă cu operațiunile din fostul spațiu sovietic ale Lubiankăi. Structurile de forță își dispută și ele dosarul. Medinski a și avertizat, cu un proverb, că povestea se spune repede, dar treaba se face încet.
La Kiev, marja lui Zelenski este cea mai îngustă. Nu poate ceda teritoriu pe care armata îl apără de aproape cinci ani. Nici societatea, nici militarii nu i-ar ierta-o, iar orice acord ar trebui trecut prin Rada Supremă sau printr-un referendum. Nu poate nici să-i întoarcă spatele lui Trump, de care depind informațiile și armele. Toamna a arătat cât costă o ceartă cu Washingtonul: sub presiune americană, Ucraina și-a suspendat pentru circa două săptămâni loviturile asupra rafinăriilor rusești, singura ei pârghie care doare la Moscova, și le-a reluat abia la 1 noiembrie. Kievul face de atunci două lucruri deodată: își arată pârghiile și are grijă să nu-l supere pe mediator. În zilele rundei, drone ucrainene au lovit portul petrolier Ust-Luga, de la Baltica. La Abu Dhabi, în schimb, delegația a vorbit pe mai multe voci. Umerov vorbește de „progres uriaș” pe securitate, Serhii Kîslîția subliniază că nimeni n-a venit cu ultimatumuri, iar David Arahamia spune aproape în aceeași frază că rușii au adus directive „fără loc de târguială” și că vede o soluție până la Anul Nou. Prima jumătate este informația. A doua este mesajul pentru americani.
Se adaugă banii. Kievul cere finanțarea unei armate de 800.000 de oameni timp de cel puțin zece ani, iar garanțiile americane, croite după articolele 4 și 5 din Tratatul NATO, ar urma să fie plătite de europeni și depind, în cele din urmă, de semnătura unui președinte care mai are doi ani de mandat. Numai că Europa se ceartă chiar acum pe această notă de plată. Într-o scrisoare făcută publică la 9 noiembrie, cancelarul Friedrich Merz a condiționat aprobarea viitorului buget al Uniunii de un nou sprijin pentru Ucraina. Slovacia, Cehia, Ungaria și Bulgaria au respins ultimatumul.
Ce a ieșit, ce n-a ieșit, ce urmează
Să facem bilanțul. A reușit reluarea dialogului direct, după nouă luni. A reușit schimbul de prizonieri, anunțat drept cel mai mare de la începutul războiului, peste o mie de oameni de fiecare parte, în două-trei săptămâni. E un lucru bun pentru cei care se întorc acasă, dar nu e o noutate politică: Moscova și Kievul au făcut aproape douăzeci de schimburi în acest an, fără atâta diplomație. A mai reușit ceva, mai greu de măsurat. Americanii spun acum deschis că europenii trebuie să stea la masă, iar declarația lor comună cu europenii vorbește despre suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.
N-a reușit nimic din ce ține de război. Nici încetarea focului, nici armistițiul parțial, în energie sau pe mare. Nicio apropiere a pozițiilor pe teritorii. Nicio dată pentru întâlnirea liderilor și nici măcar pentru runda următoare. Iar Europa a fost luată peste picior din ambele părți ale mesei: de Medinski, cu „turiștii”, și de Kushner, care a spus că găsirea unui singur om care să vorbească în numele europenilor ar fi o realizare mai mare decât acceptul rușilor de a-i primi. Răutatea are un sâmbure de adevăr. Europenii nu și-au ales nici reprezentantul, nici linia.
Calendarul săptămânilor următoare este dens. La 12 noiembrie, Witkoff și Kushner sunt așteptați la Kremlin, la Putin. „Aduc ceva”, a spus consilierul prezidențial Iuri Ușakov. De acolo merg la Dublin, unde Zelenski participă la reuniunea informală a liderilor Uniunii Europene și unde va continua și cearta pe buget. La 18–19 noiembrie, la summitul APEC de la Shenzhen, Trump speră să se vadă cu Putin și cu Xi Jinping, într-o imagine pe care Moscova o va vinde drept o nouă Ialta. Beijingul nu a confirmat deocamdată o întâlnire în trei și nu are niciun interes să devină parte la negocierile despre Ucraina. La 19 noiembrie, coaliția de voință se reunește în Germania, iar Zelenski le cere europenilor să-și desemneze negociatorul până la sfârșitul lunii. În decembrie urmează summitul G20 de la Miami. La 3 ianuarie se instalează noul Congres.
La ce să ne așteptăm? La încă o rundă, probabil înainte de Crăciun, pentru că toți au nevoie de proces: Trump ca dovadă că pacea e aproape, Putin ca paravan, Zelenski ca să nu rămână singur. La presiuni americane asupra Kievului, cu garanțiile de securitate folosite drept monedă de schimb pentru Donbas. La o ofertă rusească pentru europeni, cu prețul afișat deja de Medinski: loc la masă în schimbul încetării sprijinului pentru Ucraina. La o decizie europeană, în sfârșit, asupra negociatorului: numele vehiculat este cel al președintelui finlandez Alexander Stubb, care l-a sunat pe Putin la 27 octombrie, spre iritarea unor vecini. La nopți grele pentru orașele ucrainene. Și la lovituri ucrainene tot mai adânci în Rusia, pentru că un armistițiu energetic se obține, dacă se obține, prin constrângere, nu prin rugăminți.
Pace până la Anul Nou nu va fi. Adevăratul test al acestor săptămâni e altul. Când Putin le va repeta emisarilor ce a spus Medinski la Abu Dhabi, Washingtonul va avea de ales între a apăsa și mai tare pe Kiev și a recunoaște că omul de la Kremlin nu vrea acordul care i se oferă. Iar SUA a ales, de fiecare dată, prima variantă.
Un aranjament pentru Europa, fără Europa
Rămâne partea cea mai ambițioasă a pachetului, cea pe care Trump o numește acordul „mare și frumos”. Pe hârtie, arată inofensiv. Kushner a enumerat cinci obiective: consultări permanente de securitate, comunicare de criză, transparență militară, măsuri reciproce de reducere a riscului și un cadru durabil pentru stabilitatea continentului. A adăugat că NATO rămâne în centrul apărării colective, că fiecare stat își alege singur alianțele și că nimeni nu primește drept de veto asupra opțiunilor altuia. Formatul de lucru poartă numele clubului de golf al lui Witkoff din Florida, Shell Bay.
Nimic din toate acestea nu e nou. Europa a avut Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris, Actul fondator NATO–Rusia din 1997, Consiliul NATO–Rusia din 2002. Moscova le-a semnat pe toate și le-a încălcat pe toate. Consultările permanente n-au împiedicat nici războiul din Georgia, nici anexarea Crimeii, nici invazia din 2022. Noutatea e alta: Washingtonul acceptă să discute ordinea europeană cu agresorul, în plin război, într-un format în care europenii așteaptă în camera de alături.
Aceleași cuvinte au însă înțelesuri diferite. La Washington, „aranjament” înseamnă mecanisme. La Moscova, presa apropiată puterii a tradus pe loc: un viitor tratat de securitate între Rusia și NATO. Ce ar trebui să scrie în el se știe din decembrie 2021: oprirea extinderii Alianței și retragerea forțelor ei din statele intrate după 1997. O lună mai târziu, diplomația rusă a ținut să precizeze că e vorba și despre România și Bulgaria. Numai că tocmai dreptul vecinilor de a-și alege alianțele este ceea ce Rusia contestă cu armele din 2014 încoace. La Bruxelles, Kaja Kallas a răspuns că arhitectura europeană de securitate există deja și se numește NATO și Uniunea Europeană. Berlinul și Varșovia cer ordinea firească: întâi pacea în Ucraina, apoi restul.
Un tratat propriu-zis nici nu este posibil. Ar avea nevoie de două treimi din Senat, pe care Trump nu le are, cu atât mai puțin din ianuarie. De aici cuvântul „aranjament”: o declarație politică, precum Actul fondator din 1997 sau Memorandumul de la Budapesta, despre a cărui valoare ucrainenii pot depune mărturie. Asta nu e neapărat liniștitor. Deciziile care contează pentru Kremlin nu trec prin Senat. Pentagonul își încheie în săptămânile următoare revizuirea dispunerii forțelor americane, iar reducerea trupelor din Europa a fost deja anunțată. „Transparența militară” și „reducerea riscului” pot însemna, în lectura rusă, plafoane pentru forțele de pe flancul estic, scutul de la Deveselu, rachetele cu rază lungă pe care Germania tocmai le cumpără și interdicția trupelor occidentale în Ucraina de după război. Putin nu are nevoie de un text ratificat. Are nevoie de fapte împlinite și de recunoașterea că ordinea Europei se stabilește în doi.
Europa are ce pune pe masă: banii, armele, sancțiunile. Nu are încă omul care să le pună și nici înțelegerea asupra notei de plată. Până le va avea, noul aranjament va rămâne ce a fost și la Abu Dhabi: tema cu care Rusia a venit să schimbe subiectul. Faptul că a ajuns pe agenda Americii arată că a reușit.
O varianta mai scurtă a acestei analize publicata pe pagina de Substack a autorului
