O coincidență fericită a făcut ca romanul După Dumnezeu, vine tata, scris de Eric-Emmanuel Schmitt, tradus în românește de Doru Mareș și apărut la editura Humanitas Fiction, să fie lansat pe piață aproape simultan cu premiera spectacolului cu piesa Amadeus a lui Peter Sheaffer. Spectacol pus în scenă de regizorul Vlad Cristache, la Teatrul Nottara din București.
Romanul scriitorului francez îl are drept protagonist tot pe Mozart (pentru care Schmitt pare a avea o preferință aparte- a se vedea și Viața mea cu Mozart), văzut însă nu prin perspectiva relației cu Antonio Salieri (numele acestuia e pomenit în carte doar în treacăt), ci prin aceea a raporturilor aparent contradictorii cu tatăl său. Și el artist, și el compozitor. Leopold Mozart.
În scrierea lui Peter Shaeffer, tatăl lui Wolfgang nu are apariții directe. Leopold Mozart nu apare nici măcar un singur minut pe scenă. Numele său este numai amintit. Atunci când este evocată copilăria viitorului geniu, turneele prin Europa, ori ni se amintesc condițiile în care acesta s-a căsătorit cu Constanze Weber. O căsîtorie încheiatî fără consimțământul tatălui. A făcut-o fără a avea consimțământul tatălui. Există și un scurt moment în care este amintit felul în care Amadeus a primit vestea decesului său. Și a resimțit durerea pierderii.
În schimb, în romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, Leopold Mozart este omniprezent. Chiar și atunci când distanțele de toate felurile, de la cele de ordin strict geografic la cele reprezentate de conflictele apărute ca urmare a dorinței de independență absolută a lui Mozart, au adus cu sine răceală, tăceri, explozii de orgolii și un șir întreg de suferințe. Acestea din urmă recunoscute ca atare de tată care a resimțit acut îndepărtarea fiului. Drastic, vehement ignorate sau negate virulent de Wolfgang. Pentru a fi mai apoi decontate nu doar prin coșmaruri, ci și prin muzică. Statuia Comandorului care îl invită la o bizara cină pe Don Juan, în opera Don Giovanni, este expresia clară a acestui decont. Emoționat surprins în carte de Eric-Emmanuel Schmitt.
În copilăria celui alintat Wolfi, relația fiului cu tatăl a fost de o perfecțiune exemplară. Consacrată de fraza mărturie a iubirii filiale După Dumnezeu, vine tata, frază de factură leit motiv ce dă titlul romanului. Leopold i-a fost lui Wolfgang nu numai tată, ci și maestru și primul care a recunoscut genialitatea fiului. O genialitate stimulată de îndemnul Un Mozart nu trebuie să fie niciodată mediocru! Pentru a-și face cunoscut fiul mai peste tot în Europa muzicală, Leopold Mozart a cerut din partea familiei compromisuri, sacrificii, riscuri. Lui însuși și-a impus o muncă neîncetată, un ritm inuman de viață. Și supunerea la riturile sociale foarte adesea cum nu se poate mai umilitoare. Atâta doar, că tânărul, non-conformistul Mozart nu a acceptat nici în această privință mediocritatea. Geniul a refuzat supunerea nu doar în artă, ci și în relațiile cu mai marii vremii. Simptomatică se dovedește a fi reacția tânărului Mozart la pretențiile și ordinele absurde ale prințului Colloredo care nu înțelegea nimic din muzică. De aici și primele fisuri din relația tată-fiu. Urmate de multe altele și, în special, de criza reprezentată de neacceptarea relației lui Wolgang cu femeile din familia Weber. În primul rând cu mama lui Constance, prezentată în carte în cele mai nefavorabille ipostaze. Mai apoi căsătoria cu Constance niciodată binecuvântată.
Raporturile tată- fiu au devenit tot mai precare. Simptomatic și bine, emoționant surprins în roman momentul prezenței lui Leopold Mozart la premiera operei Nunta lui Figaro. Cu bucuria și ezitările resimțite la auzul elogiilor aduse geniului lui Wolfgang de nimenl altul decât Joseph Haydn. Cu atitudinea rezervată, distantă, neglijentă a fiului. Cu durerosul refuz al îmbrățișării. Cu constatarea eșecului în educarea pentru viața socială a tânărului Mozart. “Dacă am reușit să formez muzicianul, mă tem că am eșuat în a făuri omul”. Și, în fine, cu lovitura de grație primită de Leopold Mozart în clipa în care Wolfgang îi spune că nu mai are nici un chef să se vadă în rolul de fiu. “Îl resping pe tatăl care mă vede ca pe un copil”. Și tot ceea ce a urmat după.Moartea lui Leopold, criza de conștiință a lui Wolfgang (‘’ Un tată nu dispare atâta vreme cât fiul se gândește la el”) , marginalizarea, declinul, sărăcia, obsesia Comandorului, boala, Flautul fermecat, Recviemul. Împăcarea dincolo de moarte. Întrebarea. Cine e, cine a fost adevăratul Mozart?
Eric-Emmanuel Schmitt- DUPĂ DUMNEZEU, VINE TATA; Traducere din franceză de Doru Mareș Editura Humanitas Fiction, București, 2026.



