Sunt deja ani, destul de mulți la număr –cred că era prin 2009- de când un spectacol al Trupei Mihai Raicu a Teatrului de Nord din Satu Mare a însemnat, pentru mine, o surpriză de proporții. Spectacolul în cauză era cu sacrosanctul Hamlet shakepearean, era semnat regizoral de Gelu Badea, pe vremea aceea încă un tânăr director de scenă ale cărui montări anterioare le comentasem formulând asupra lor numeroase rezerve, iar interpretul rolului titular, un interpret pe care îl descopeream atunci a fi cu totul remarcabil, era Sorin Miron. Despre care nu știam chiar foarte multe lucruri. De fapt, nu știam decât că este absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca.
Doi ani mai târziu, l-am regăsit pe Sorin Miron în distribuția cu numai patru actori a spectacolului cu Furtuna (pare-se că Shakespeare i-a purtat actorului noroc), regizat de Victor-Ioan Frunză la Centrul Culural pentru UNESCO. Al cărui director de atunci, actorul Cristian Șofron, voia să facă din anodina fostă casă de cultură un spațiu dedicat teatrului și cercetării în domeniu. Acea extraordinară Furtună a fost urmată de alte câteva spectacole regizate de același Victor-Ioan Frunză, majoritatea la Teatrul Matropolis, care are excepționalul merit de a fi coagulat energiile creatoare a multor, foarte multor actori tineri ce au format așa-numita Trupă Fără Nume. Îi amintesc aici doar pe câțiva. George Costin, Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu, Alexandru Ion, Alexandra Fasolă, Ioana Barbu, Alexandru Pavel, Tudor Cucu-Dumitrescu, Alin Florea, Corina Moise, Carol Ionescu.Și lista e departe de a fi completă. Victor -Ioan Frunză le-a oferit tuturor șansa unei a doua școli. Așa s-au născut câteva mari spectacole, multe dintre ele premiate de UNITER. Steaua fără nume, Familia Tót, O scrisoare pierdută, Amadeus, Titanic Vals, Colivia cu nebune, Livada de vișini, A XII a noapte. Cred că din nici unul nu a lipsit Sorin Miron. În toate a făcut roluri cel puțin notabile. Pentru multe dintre ele merita să fie recompensat cu premii. Numai că nu știu cum se face- de fapt, mint, uneori totuși știu și pentru o seamă de omisiuni am explicații- respectivele premii nu au venit. Dar,iată, consemnez acum și aici marea revanșa a actorului, reușita lui imensă din spectacolul cu monodrama Vanya scrisă de Simon Stephens. O rescriere din perspectiva secolului al XX lea a Unchiului Vanea de Cehov.
În scrierea lui, dramaturgul britanico-irlandez dă ceea ce eu aș numi asaltul final la adresa clasicei, clasicizatei, clasicizantei viziunii stanislavskiene asupra pieselor lui Cehov. Mai exact, asupra uneia dintre ele. Superba Unchiul Vanea. Dacă de prin anii ’60 ai secolului trecut au fost eliminate de pe scenă încet-încet rusismele, adică pauzele și tăcerile lungi, nelipsitele samovare și obligatoriul savurat de interminabile cești de ceai, acum, în ceea ce a scris, Simon Stephens, totul se petrece în spațiul anglofon. Celebra moșie lăsată moștenire de defuncta Anna fiicei sale, Sonia, și de ale cărei roade beneficiază în principal bătrânul profesor Serebreakov și tânăra lui soție Elena devine Anna’s Potatoes. Family Bussines. Vania este rebotezat Ivan, doctorul Astrov devine Michael, doica Marina se cheamă acum Maureen, Elena, firește, Helen, Teleghin, Liam, maman, adică Maria Vasilievna, se numește Elizabeth, Serebreakov este apelat doar Tati ori, simplu, fals familiar Alexander. Antipaticul profesor universitar la pensie este recalifica în eșuat scenarist/regizor de film.
Toate aceste personaje apar în cele aproximativ cincizeci de pagini de text pe care Sorin Miron, în calitate de autor al versiunii scenice le concentrează. O face,fără însă a-i scăpa nici măcar un singur moment esențial din textul inițial al lui Stephens. Așa cum Stephens însuși a nutrit o infidelitate respectuoasă, chiar fidelă față de toate intențiile majore ale lui Cehov. Dacă în prima secvență din spectacol îl vedem pe Ivan, adică pe Vanya, în micuța lui cămăruță ce seamănă teribil cu o încăpere destinată detenției, încăpere dotată nu cu ferestre, ci doar cu vreo trei oberlichturi (scenografia este semnată de Ariana Miron-Presan), dialogând cu Maureen, scenele ce urmează sunt mult mai animate. Replicile devin vii, alerte, uneori chiar dure, mai totdeauna palpitante, sunt rapide, întretăiate, încrucișate, rostirea lor diferențiată presupune eforturi, meserie, talent. Pe toate le are cu vârf și îndesat Sorin Miron. Numai că încă din momentele de început se aude replica pe care eu o socotesc ca fiind cheie. Aceea cu viața care te trage la fund. Și pe care o confirmă întreaga desfășurare a spectacolului. Replica aceasta e precum pușca ce apare în primul act pentru ca, mai încolo, să intervină și altceva.
Vanya și Michael nu știu cum să își ascundă iubirea pentru Helena care, deși aparent frivolă, se declară pe mai departe îndrăgostită de Alexander. Sonia este iremediabil topită după Michael, Helena și Sonia se împacă, iar soția lui Alexander întreprinde o misiune de bune oficii în favoarea fiicei lui Alexander pe lîngă Michael. Misiune, cum altfel? eșuată, Alexander își expune cinic, îmbățoșat, fals amabil planul lui criminal de vindere a afacerii. Nu sunt omise nici răzbunarea ratată a lui Ivan, nici zisa împăcarea, nici plecarea celor doi soți și apoi aceea a lui Michael ce ii cere restituirea fiolei cu morfină lui Ivan și revenirea la vechile obișnuințe ale casei. Sonia și Ivan rămân singuri, trăiesc, de fapt mimează viața. Curăță cartofi. Își continuă, își desăvârșesc ratarea, își irosesc și ceea ce le-a mai rămas din existență.
Toate aceste personaje la care se mai adaugă Elizabeth și Liam sunt intrerpretate excepțional, incredibil de bine, de omenesc de Sorin Miron. Actorul trecând umitor de repede de la unul la altul. Sorin Miron izbutește să le individualizeze, să le confere tuturor substanță. Are, e drept, în sprijinul său câteva elemente de recuzită. De pildă, Helen poartă și scoate insistent la vedere un șirag de perle, Michael își suflecă periodic mânecile cămășii, se joacă stingher cu manșetele acesteia, Liam cântă ajutat de un aparat de radio Everything You Know Melts Avay Like Snow, iar mai încolo auzim Molly Malone. Universul sonor al spectacolului fiind conceput tot de Sorin Miron. Elizabeth e înzestrată cu un baston, Sonia are în mână un șervețel, o batistă.
Pe lângă aceste accesorii, infinit mai importante decât ele sunt ceea ce înseamnă în primul rînd actoria. Mai exact și mai corect spus în principal Sorin Miron își folosește corpul (poziția acestuia, de pildă, e esențială pentru definirea felului de a fi al lui Alexander, al esenței sale de non-persona maladiv încântată de sine), vocea, emoțiile, sensibilitatea, inteligența gradării în vederea individualizării fiecărui personaj. Sorin Miron înfruntă aici legile biologiei. În doar o oră și jumătate de spectacol, actorul îmbătrânește realmente sub ochii noștri.
Totul, chiar totul e emoționant în acest spectacol. Avem de-a face cu o emoție de natură superioară, nici măcar un singur moment lacrimogenă. Există, totuși, două momente care, pe mine cel puțin, m-au emoționat în mod special. Mai mult ca altele. Acela în care Ivan, Vanya, povestește (nu, nu o face doar cu vorbe, ci cu tot corpul) cum a fost apostrofat pe stradă de un vânzător de ziare și cel al curățatului de cartofi. După acesta din urmă, după tăcerile și starea de tensiune maximă conținute în ele intervin prăbușirea, extincția. O lumânare care se aprinde și se stinge. Moartea.
POINT HUB din București
VANYA de Simon Stephens
Traducerea: Silvia Năstasie
Regia, adaptarea, universul sonor, interpretarea: Sorin Miron
Scenografia; Ariana Miron-Presan
Lighting design: Lucian Moga
