Am urmărit materialul recent publicat pe canalul de YouTube „Interese mari”, de către jurnalistul Mihai Radu, intitulat „Predicatorii virali ai internetului”. Deși are pe alocuri aspectul unui soi de documentar, nu cred că ar putea fi considerat documentar. Merge mai degrabă spre pamflet. Răspunsul pe care-l încerc aici nu-i vizează pe pastorii luați la „roast”, ci chestiunea „pocăiților”.
Mai întâi, explic de ce nu consider necesar să iau apărarea celor care apar în secvențele selectate de către jurnalist. Bănuiesc că ei își asumă cele spuse și sunt dispuși să explice sau să apere afirmațiile pe care le-au făcut de-a lungul timpului. În plus, nu rezonez deloc cu aceste obsesii moraliste ultraconservatoare care, într-adevăr, caracterizează anumite grupări din zona așa-zis „neoprotestantă”. Iar multe dintre afirmațiile citate au fost deja criticate și ridiculizate chiar de către „neoprotestanți”.
Semnalez însă faptul că această prezentare inevitabil caricaturală – e greu să nu ajungi în zona (auto)caricaturii atunci când asculți unele dintre afirmațiile citate – este aplicată, nedrept, unui mănunchi de tradiții creștine care nu sunt caracterizate doar de asemenea fenomene. Dimpotrivă, sunt alte zeci de mii de ore, după cum spune MR, de materiale absolut decente și de conținut de foarte bună calitate, unde nu apar preocupări pentru „cercei”, „colanți”, „alcool”, „dans” etc. Așadar, pentru început: (1) nu tot ce ține de mișcarea evanghelică din România (sau de „evanghelici” – nu „evangheliști”, cum eronat apar numiți în material) se poate reduce la aceste trăsături puternic îngroșate și devenite, astfel, aproape grotești; și (2) aceste excese legaliste (acesta este termenul tehnic folosit în interiorul comunităților evanghelice) nu caracterizează întreaga mișcare evanghelică.
Să mai clarificăm un lucru important, nu există un „cult neoprotestant” care să-i includă pe toți cei menționați la grămadă în materialul video. Potrivit datelor oficiale (furnizate de Secretariatul de Stat pentru Culte), există: (1) Cultul Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, (2) Cultul Creștin Baptist – Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste, (3) Biserica Creștină după Evanghelie din România și (4) Adunările lui Dumnezeu din România. Toate acestea se consideră evanghelice[1], în sensul clarificat în două volume solide: Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu (Iași, Polirom, 2018) și Omul evanghelic încotro? O nouă explorare a comunităților protestante românești, coordonat de Dănuț Mănăstireanu și Dănuț-Vasile Jemna (Iași, Polirom, 2025).
Nu mă prefac însă că nu înțeleg la cine se referă MR, ci consider că este mai precis și mai folositor pentru toată lumea să știm exact despre cine vorbim. „Evangheliștii” sunt, cel mai probabil, creștinii după Evanghelie. Baptiștii și penticostalii sunt menționații clar. Totuși, exemplele folosite ca ilustrare de către jurnalist sunt luate exclusiv din mediul penticostal.
Din perspectiva statisticilor, potrivit ultimelor trei recensăminte, un singur cult a fost pe creștere: cel penticostal. Baptiștii și creștinii după Evanghelie sunt în scădere. Această informație vine să contrazică creșterea „cultului neoprotestant”, despre care vorbește MR.
Denumirea de „neoprotestant” este una introdusă de către regimul comunist. Ea este asumată de unii dintre evanghelici și respinsă de alții. Câtă vreme nu este folosită peiorativ, ea descrie totuși în mod acceptabil această „zonă confesională”. Dar ar fi mai precis și mai în cord cu autodescrierea acestor comunități să fie denumite prin sintagma „mișcarea evanghelică” – tocmai pentru că există o destul de mare eterogenitate în interior.
Termenul „pocăit” (alături de „sectar” – introdus în acest material doar prin replica lui George Becali) este, de regulă, unul deliberat jignitor, folosit cu intenția clară de stigmatizare. Eticheta a fost mereu percepută astfel în comunitățile evanghelice și preluată, la un moment dat, ca titlu de glorie – fenomenul e general uman, desigur (vă amintiți poate de „Peneș Curcanul”, unde porecla era transformată în renume), dar aici capătă și conotația faptului că persecuția este un semn al girului divin.
Asocierea cu manosfera – chiar dacă are în acești campioni evanghelici ai legalismului posibili aliați – nu poate fi pusă în cârca tuturor comunităților evanghelice. Prin urmare, se poate observa o fățișă interpretare reducționistă și tendențioasă în această alăturare, care aruncă cele câteva procente (în jur de 5% din populația României) în aceeași oală cu frații Tate! E imprecis sub raport statistic și incorect din punct de vedere etic.
Chestiunea religiosului este tratată într-o cheie secularist-reducționistă – când nu e doar miștocăreală. Religia pare să fie, după explicația lui MR, doar o excrescență favorizată de degringolada unui stat dezorganizat. (Ironic e faptul că această pseudo-explicație, care pune apariția acestor „culte” pe seama „retragerii statului” vine după o caracterizare deloc măgulitoare: „culte cu idei imbecile”.) Or lucrurile nu stau deloc așa. Sunt câțiva atei vocali, inclusiv în occident, care au preferat astfel de caracterizări simpliste și rudimentare, însă există o întreagă literatură validă științific care spune o cu totul altă poveste. Este suficient să invocăm aici numele lui Mircea Eliade, care analizează istoria multimilenară a fenomenului religios.
În plus, chiar și în societățile secularizate, religiosul a continuat să existe și după ce a fost profețită – ba chiar dată ca sigură (mai ales prin anii 1960-1970) – dispariția sa. Fapt ce i-a făcut pe observatori respectabili ai fenomenului, precum Jürgen Habermas sau Peter Berger, să-și revizuiască teoriile și să discute despre post-secularizare sau de-secularizare. Și să discute despre integrarea elementului religios în societățile seculare. Există studii amplu documentate sociologic care atestă că religia nu este doar acel colac de salvare pentru niște oameni dezorientați – aș cum sugerează MR în comentariile sale. Astfel, comentariile seamănă uneori cu o diatribă antireligioasă menită să discrediteze tot ce ține de credință. Întotdeauna, religia a cunoscut și manifestări fanatice, dar același lucru este valabil și pentru ideologiile antireligioase. Deci nici măcar fanatismul nu este un fenomen specific religios, ci o tentația e omului în general.
Dacă restrângem sfera, „neoprotestanții” n-au apărut și n-au proliferat doar în România postdecembristă. Sunt aici de peste 100 de ani – cei mai „tineri” dintre ei, penticostalii, și-au sărbătorit centenarul în 2022. Iar rădăcinile lor sunt deja venerabile. A trata totul ca pe un fenomen obscur, recent și motivat de bani și control (există această sugestie la MR) nu este doar necinstit (nu discut dacă e ofensator, fiindcă ar duce discuția în altă direcție), dar și eronat din punct de vedere istoric și sociologic. O minimă documentare poate lămuri pe oricine că baptiștii documentează o istorie globală de peste 4 secole și sunt peste 100 de milioane la nivel mondial. Că penticostalii sunt cea mai dinamică mișcare creștină globală, reprezentând mai mult de un sfert dintre creștini (în jur de 650 de milioane), deși există de „numai” 120 de ani. În România, de la apariția lor, baptiștii (în jurul lui 1860), creștinii după Evanghelie (cam pe la 1900) și penticostalii (1922) au înregistrat o creștere constantă în toate perioadele, inclusiv în vreme unor persecuții destul de dure. Totuși, doar penticostalii păstrează trendul ascendent în ultimii 30 de ani (recensămintele din 2001, 2011, 2021). Deci suntem departe de ideea că această creștere este doar de dată recentă sau că e continuă.
De asemenea, aceste comunități au atât oameni foarte bine instruiți (celebrul dirijor Cristian Măcelaru este tot un „pocăit”, care nu-și ascunde originea), la unele dintre cele mai prestigioase școli din Occident (doctorate la Oxford, Cambridge, Yale etc.), în teologie și în alte profesii, cât și martiri care s-au opus atât terorii fasciste a lui Antonescu și a legionarilor, cât și tăvălugului comunist. Mai mereu, au susținători ai luptei pentru libertatea de conștiință, libertatea de exprimare și libertatea religioasă – există documente istorice în acest sens, mai ales din perioada comunistă. Da, din acest punct de vedere, cheia depreciativă a acestui material poate fi considerată defăimătoare – în mod absolut gratuit.
Această cheie de discuție, reducționistă și simplistă, nu ajută pe nimeni. Cel mult dă apă la moară unor ignoranți. Sau, mai rău, poate alimenta stigmatul social și ura celor care văd în „sectanți” un pericol pentru ortodoxie (în fond, pentru ortodoxism, dacă e să fim riguroși) sau pentru țară (mai precis, pentru reflexele naționaliste în plin reviriment).
Fără să încerc să apăr vreun moment obsesiile celor citați, trebuie spus că existența regulilor nu este în sine blamabilă – cum pare să sugereze MR, în interpretarea sa. Orice comunitate are niște norme interne de conduită. Și nu toate cultele evanghelice din România funcționează după regulile pastorilor citați. Iar asta se vede adesea chiar din discursurile lor, în care deplâng „decadența” morală a celor care nu se conformează acestor cutume culturale rigoriste. Probabil că în urmă cu 40 de ani, aceste reguli ar fi fost mult mai larg răspândite, când și vremurile arătau altfel. Dar nu mai e cazul, după cum se poate observa în numeroase biserici – prezente inclusiv cu conținut online, duminică de duminică. Totuși, multe dintre regulile „pocăiților” sunt valabile în toate confesiunile creștine.
Folosesc exemplul sportului – introdus destul de out of the blue – în peisaj. Sunt mii de copii creștini care practică toate sporturile posibile. Sunt campioni naționali și internaționali care sunt credincioși evanghelici. La nivel global, există sportivi de performanță care se revendică de la tradiția evanghelică – la Campionatul Mondial de Fotbal se putea face o echipă doar din credincioși practicanți (nu toți evanghelici, dar probabil că cel puțin jumătate). A sugera că „pocăiții” nu pot face sport este doar o speculație fără niciun temei. Interdicția este mai degrabă marginală, chiar și printre evanghelici.
Un alt subiect tratat superficial este cel al asistenței sociale. Există materiale suficiente – și publice – care demonstrează atât acțiunile sociale ale BOR (care face un raport anual cu cifre și date), cât și cele ale grupărilor evanghelice. Sunt comunități care au beneficiat masiv de sprijin și care pot fi vizitate. Nici măcar de vizită nu mai nevoie, că sunt materiale video gata făcute – reportaje, documentare, știri. Să reduci un întreg fenomen la interese meschine înseamnă să ignori realitatea. Nu sugerez că totul ar fi făcut dezinteresat sau că nu au existat derapaje. Ele există, dar nu totul se rezumă la asta.
MR are însă dreptate atunci când observă relația destul de neprincipială a evanghelicilor cu politicul. Chiar dacă diverșii candidați nu au ajuns prin toate bisericile – în unele, ca să fim cinstiți, nici nu ar fi primiți – totuși ei au fost curtați, primiți sau chiar promovați de unele dintre comunitățile și instituțiile reprezentative ale mișcării evanghelice. Dar, ca să facem dreptate faptelor, aceste asocieri de imagine au fost aspru sancționate în primul rând tot din interiorul comunităților evanghelice chiar atunci când s-au întâmplat.
E incorectă însă presupunerea că aceste comunități ar fi mânate de interese politice foarte clare și unitare. Nici pe de parte. Cu excepția referendumului pentru familie (care a fost în primul rând o chestiune percepută în cheie morală, nu politică), comunitățile evanghelice sunt foarte pestrițe politic. Există suveraniști agresivi (și cred că merita investigată această legătură dintre naționalism și unii lideri de opinie evanghelici), există votanți tradiționali ai PSD, sunt mulți cu vederi de dreapta (care votează în general cu PNL), sunt și evanghelici care înțeleg că, potrivit credinței lor, nu trebuie să se amestece deloc în treburile Cezarului, deci nu votează. Din cealaltă direcție, politicienii evanghelici sunt cam prin toate partidele – deci vor cere voturi din comunitățile lor pentru partidele din care fac parte. Chiar și când s-au sugerat poziționări comune, acestea n-au funcționat.
Câteva dintre observațiile lui Mihai Radu au acoperire – deși declarațiile celor citați nu constituie nici dovezi, nici argumente decisive – în realitate: există abuzuri, există misoginie, există manipulare. Nu vreau să scuz sau să ajut la mușamalizarea acestor tare comunitare, ba dimpotrivă. Amploarea lor nu este clară nici măcar pentru observatorii atenți interni și externi ai mișcării. Tot mai des se ridică voci care denunță practici și învățături care sunt considerate contrare Evangheliei.
Într-adevăr, cei incluși în pamflet reprezintă niște curente de opinie, nu s-ar putea susține că sunt doar excepții. Iar unele dintre temele pe care le impun sunt gonflate artificial, ca să pară importante și decisive. Legalismul pe care-l promovează face rău comunităților în diverse moduri, iar, la nivel public, sugerează că ar fi definitoriu pentru identitatea evanghelică. Or trăsăturile definitorii pentru această identitate – dinamică și tot mai controversată în spațiul anglofon, pe fondul legăturilor cu diverse forme de naționalism politic – sunt în cu totul altă parte.[2] Chiar dacă disputele globale în jurul acestui termen și a identității pe care o delimitează sunt semnificative, în România, el încă acoperă o realitate mult mai complexă decât cea prezentată de MR.
Materialul video realizat de Mihai Radu s-ar putea să producă mai mult rău decât bine. Deși poate fi gustat ca pamflet, el nu dovedește mare lucru – în sensul unor dovezi jurnalistice solide. Ar fi fost bine să aducă niște clarificări, fiindcă adevărul este un pilon central al credinței creștine în general și al evanghelicilor, în particular. Cei care apar citați cu replici s-ar putea chiar să își consolideze poziția, ca „martiri” batjocoriți de „lume” și astfel să capete un plus de legitimitate.
Nu cred că treaba jurnaliștilor este să se facă plăcuți, dar cred că, atunci când vorbesc despre astfel de realități, ar trebui să o facă documentat, argumentat, nuanțat, pentru a nu stigmatiza o întreagă minoritate religioasă pe care, din păcate, este evident – pentru orice insider – că o cunoaște destul de puțin.
[1] Trebuie precizat că există trei culte recunoscute care folosesc termenul „evanghelic” în titulatura lor, dar sensul este într-o oarecare măsură diferit (Biserica Evanghelică C.A. din România, Biserica Evanghelică Lutherană din România și Biserica Evanghelică Română).
[2] A rămas de referință așa-numitul „patrulater” propus de David Babbington: bibliocentrismul/biblicismul (adică importanța absolută a Scripturilor), crucicentrismul, conversionismul (necesitatea unei convertiri) și activismul. În ciuda contestărilor sau adăugirilor (unii adaugă, de pildă, importanța comunității), de aici pleacă, în general, discuția despre evanghelici.
