Artistul, Informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport , carte datorată criticului și istoricului de teatru Iulia Popovici, apărută recent la editura Corint Istorie (București, 2026) tinde să devină unul dintre cele mai semnificative evenimente editoriale ale toamnei. Și aceasta nu doar datorită remarcabilelor strategii de marketing puse inteligent la bătaie, nu numai grație lansărilor frecvente și bine gândite. Foarte adesea onorate de persoane cu reală anvergură și intelectuală, și morală care, uneori, apar în volum, fie și numai în calitate de personaje secundare ori în aceea de martori. Îl am în vedere când spun asta în primul rând pe Neculai Constantin Munteanu care, în timpul disidenței și anchetării sale din a doua jumătate a anilor ‘70, s-a întâlnit (iar întâlnirile au fost cel mai adesea contondente) cu unii dintre ofițerii de securitate ale căror nume reale sau conspirative sunt menționate în volum.. Întălniți au fost și unii dintre informatorii de care respectivii ofițeri s-au ocupat îndeaproape. Ecaterina Oproiu sau Rodica Lipatti, între alții.
Artistul, Informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport este un volum masiv. Are aproape 550 de pagini. E riguros, e minuțios documentat, e impecabil structurat conținând afirmații logic, inteligent documentate, explicate și argumentate. Nici urmă de afirmații gratuite, de speculații mai mult sau mai puțin necontrolate. Cartea dispune de ajuvante cum nu se poate mai utile, adică de Abrevieri, de un Dicționar foarte parțial de personaje secundare, de Glosar, de note, de o amplă bibliografie și de un selectiv indice de nume. E deopotrivă eseu și mai ales carte de cercetare. De știință. Am citit-o atent, cum se zice, cu creionul în mână și pot să spun că nu am identificat în ea nici măcar o singură eroare. Așa cum s-a întâmplat cu alte cărți asemănătoare, scrise tot de critici de teatru care au mai greșit câteodată numele unor instituții sau ale unor persoane, funcții, grade. Ori s-au încurcat în ani și perioade. Care nu au rigoarea cercetării istorice și nu prea știu ce înseamnă valoarea documentului. Și cum se păstrează respectiva valoare.
Sigur, citind ori recitind cartea (o bună parte din ea a fost publicată inițial în periodice, îndeosebi în Matca literară și în Observator cultural) nu poți să nu te miri aflând cum cutare elegantă actriță căreia i-ai admirat talentul sau felul în care purta pe scenă sofisticate costume de epocă ori cutare regizor talentat, cunoscut și recunoscut și în calitate de intelectual remarcabil sau numai cu morgă (cei interesați le vor găsi citind cartea numele) a făcut pactul cu Securitatea. Că persoana în cauză a acceptat să vină periodic la întâlniri cu ofițerul de legătură, să scrie cu o oarecare regularitate, câteodată chiar exasperant de conștiincios și detaliat note, să își denunțe sau chiar să își înfunde conștient ori chiar deliberat colegii, să primească sarcini (unele din ele chiar foarte delicate), să aștepte pentru aceasta recompense. Constând în principal într- un pașaport ce facilita/ permitea nu doar o banală călătorie de plăcere, o vacanță în afara României, ci, mai ales, păstrarea în distribuția unui spectacol ce urma să ajungă în Occident. Au fost și nesemnificative cadouri ori, periodic, două-trei sute de lei. Sau produse cosmetice. Miră și faptul că actorul, actrița sau regizorul cu pricina, despre care găsim noian de informații, a lucrat la Teatrul Național din București. Adică a evoluat pe ceea ce era socotit a fi prima scenă a țării. Tocmai de aceea drastic și consistent încadrată și cu informatori.
Numai că- și faptul mi se pare important, garantând seriozitatea cărții- nu senzaționalul a preocupat-o pe Iulia Popovici. Care a cercetat dosare din arhive, dosare de informator sau dosare de urmărire (mai toți informatorii erau la rându-le urmăriți, verificați, turnați de concurență și evaluați de securiștii ce-i aveau în grijă), dosare ale unor terți în care se găsesc respectivele note, a comparat și coroborat detalii, a făcut ceea ce, fără nici cea mai mică teamă de a greși, aș numi o muncă de Sisif. Și aceasta fiindcă, cum bine spune Iulia Popovici, dosarele se cheamă unele pe altele. În toate sau în aproape există un fel de va urma.
Iulia Popovici a vrut să afle cum s-a realizat racolarea. Cum își alegea Securitatea candidații. Cum îi verifica. Cum începea, cum se concretiza, cum evolua colaborarea. Cum erau evaluați informatorii. Cum se făcea că, la unii dintre aceștia se renunța, că la un moment dat unii erau degradați la statutul de persoane de sprijin. Aflăm, citind volumul, ce sarcini primeau informatorii. Sau cum se comportau ei în raport cu alții. Credeau că acceptând pactul (treuse epoca recrutărilor forțate, securistul era un fel de prezență cotidiană în teatre și poza într-un fel de prieten, era volubil, au dobândit un ascendent asupra altora? Așa cum înțelegem că ar sta lucrurile din piesa Circuitul normal a francezului Jean-Claude Carrère. Piesă ce s-a jucat și pe scenele noastre.
Cei mai mulți dintre informatorii ale căror destine și state de serviciu sunt detaliate în carte provin de la Teatrul Național din București. Ceea ce nu înseamnă că ei ar fi lipsit din alte instituții de spectacole. Pare-se că totuși mai puțin, mai precar încadrate informativ. De pildă, cartea reface povestea lui Emil Riman, critic de teatru și, la un moment dat, director la Bulandra ori la coregrafa Adina Cezar. Amândoi reprezentând cazuri aparte. Riman, un om discret și timid, care a încercat ca în timpul directoratului lui să conserve linia Ciulei și să salveze tot ceea ce se putea salva, a devenit din informator neperformant victimă tragică a Securității. Hibe mai demult cunoscute ale personajului au fost readuse pe tapet și folosite în vederea trimiterii lui la închisoare. După eliberare, omul a fost urmărit pas cu pas până în clipa în care plecarea lui definitivă din țară a devenit o certitudine.
Așa cum ni se sugerează încă din titlu, artiștii acceptau propunerea de a deveni informatori ( cum spuneam, Iulia Popovici demantelează mitul potrivit căruia la mijloc, în anii ‘70-80 supuși analizei, s-ar fi aflat cine știe ce constrăngeri) în primul rând cu gândul că astfel vor deveni mai eligibili în procesul aprobării și eliberării unui pașaport. Unii aveau nevoie de el pentru planificate și mult dorite plecări în concedii peste hotare, alții pentru plecarea în turnee. Ori pentru onorarea unor contracte încheiate în străinătate.
Pornind de la turneele peste hotare ale spectacolului cu piesa Fata din Andros, Iulia Popovici intră în intimitatea acestora. Și uite așa se face că autoarea cărții mai demantelează un mit. Acela în conformitate cu care în anii ’80 nu ar mai fi existat ieșiri în străînătate ale unor spectacole din România. Au existat, însă ele nu s-au mai făcut pe cheltuiala Statului, ci cu ajutorul și prin intermediul unor impresari. Care negociau ori stabileau condițiile și onorariile, treceau prin furcile caudine ale ARIA, ce își lua din onorarii partea. Cel mai frecvent era vorba despre o parte consistentă. Cartea ne oferă și portretul colorat al unui astfel de impresar. Sau, mai degrabă, samsar. E vorba despre Teșu Solomovici. Neagreat de la un moment dat încolo de oamenii regimului.
Simpla prezență în distribuția inițială a unui spectacol ori în corpul tehnic al acestuia (și el mustind de informatori), spectacol ce ar fi urmat să treacă dincolo de hotarele țării nu garanta plecarea. Suspiciuni, denunțuri colegiale, probleme la dosar, faptul de a avea rude apropiate în străinătate împiedicau obținerea avizului și obligatorii modificări în distribuții. Defectarea, adică rămânerea peste hotare a unui artist. determina adevărate seisme. Iulia Popovici detaliază cazul lui Gabriel Oseciuc. Faptul avea consecințe și asupra carierei ofițerului ce recomandase avizarea plecării.
Artistul, Informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport urmărește și câteva destine de ofițeri. Cu notabila excepție a Stanei Creța, singura ce avea studii superioare înainte de a fi acceptat să lucreze pentru Departamentul Securității Statului, mai toți ceilalți ofițeri avuseseră la început o pregătire școlară precară. De abia după încadrarea în Securitate au absolvit liceul (la seral sau la fără frecvență). Unii au obținut chiar și diplome universitare.
Trecerea prematură în rezervă a fost pentru mulți o mare dramă. Așa cum era privită de nomenclaristul Gheorghe Rădulescu, al cărui destin este refăcut cu maximă acribie, perspectiva pensionării. În capitolul pe care i-l consacră, Iulia Popovici încearcă să deslușească motivele pentru care domnul Gogu era frecventat de intelectuali. Era el cu adevărat prețuit de aceștia? Prietenia sau falsa prietenie cu Moșul era echivalentul unui Sesam, deschide-te!?
Cartea reface o lume sordidă, Poate produce prin aceasta dezamăgiri. Decepții. Însă întotdeauna adevărul are un preț.
Iulia Popovici- ARTISTUL INFORMATORUL ȘI SECURITATEA; Editura Corint Istorie, București, 2026
