Vorbind despre momentul în care, la data de 20 februarie 1951, în micuțul Théâtre de Poche din Paris se petrecea premiera Lecției, Jacques Lemarchand spunea că, având în vedere că în piesa precedentă- Cântăreața cheală-, nu apărea nici un fel de cântăreață, cu atât mai puțin una cheală, toată lumea se aștepta ca de data aceasta, în noul text ionescian, să nu se facă referire la nici un fel de lecție. Spre surpriza tuturor, noua scriere chiar reproducea o lecție, e drept, nu o lecție oarecare. O lecție în care erau amalgamate filologia și aritmetica, geografia și lingvistica. Și care se termina cu o crimă.
În cartea Teatrul absurdului (Editura UNITEXT, București, 2009), una clasică, de referință fie și numai pentru că a lansat un concept cu o fabuloasă posteritate (cf. Octavian Saiu- Posteritatea absurdului, Editura Paideia, București, 2012), Martin Esslin afirmă că “în Lecția ca și în Cântăreața cheală este vorba despre limbaj…”. Dar adaugă și că “Lecția e mai mult decât demonstrarea greutății de a comunica prin limbaj. Aici vorbirea este și un instrument de putere.Pe măsură ce piesa înaintează, eleva, care fusese entuziastă, vioaie și alertă, e treptat secată de energie, pe când profesorul, timid și emoționat la început, câștigă treptat în siguranță și în putere de dominare”. În ultimă instanță, s-ar putea aprecia că Lecția este o piesă despre putere. Faptul acesta a fost probat la modul, aș zice, extrem de Mihai Măniuțiu în felul în care a pus în scenă piesa ionesciană mai întâi în 1991, la Teatrul Național din Cluj-Napoca și, mai apoi, în 2014 la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.
Și Bobi Pricop, semnatarul unei montări relativ recente de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, văzută de mine în condiții, din păcate, nu tocmai optime, realizează, în felul său propriu, un spectacol despre putere. Despre felul în care se manifestă aceasta mai întâi în relația profesor-elev. Să se explice oare asta și prin faptul că nu de multă vreme regizorul a devenit el însuși profesor ? Posibil. Cum tot posibil este ca punerea în scenă de la Craiova să fi fost înfluențată de o mărturie a lui Ionesco. În Note și contra-note,acestea vorbea despre fascinația pe care a exercitat-o în copilărie asupra lui bâlciul și teatrul de marionete. Decorul multicolor, cu o preferință preliminară pentru culorile senine, îndeosebi pentru rozul care, către sfârșit se metamorfozează în roșu, roșul sângelui, decor imaginat de Oana Micu, trimite cu gândul la vechile forme de teatru de păpuși. Iar atunci când Profesorul din ce în ce mai înfierbântat, vorbește despre multitudinea limbilor, fie ele romanice sau nu, o face dintr-o altă cutie cam de același fel. Avem de-a face atunci cu un spectacol-avanpremieră a morții. În spectacolul de la Craiova, mai apare însă și un al doilea nivel. Montarea se concentrează și asupra autoritarismului exercitat în intimitatea relațiilor de familie.
La intrarea spectatorilor în sală, Profesorul, Eleva și enigmatica Maria, cea care vom vedea mai încolo știe totul despre ceea ce urmează să se întâmple, se află mai apoi în scenă. Sunt îmbrăcați fundamental în negru. Oana Micu a conferit fiecărui costum câte un mic detaliu vestimentar sau un accesoriu de altă culoare. Gulerașul alb al Elevei, cizmele roșii ale Mariei. Aceasta din urmă înveștmântată de parcă ar urma să ia parte la un spectacol de gală.
Mai încolo, atunci când spectacolul începe, Profesorul va merge în camera proprie, iar Eleva se va posta în fața ușii. În care va bate în mod repetat (de fapt, ea însăși va rost cioc-cioc) și aceasta fiindcă Maria pare să vrea să amâne începutul inevitabilului. Care vom afla că este parte a unui plan. Conceput și executat în doi. Și totuși, planul se va pune nedezmințit în practică. Așa cum s-a întâmplat cu victimele anterioare. Cu atitudinile la început politicoase, prevenitorii ale Profesorului, cu încurajările sale bizar de entuziaste la adresa pretinselor abilități și cunoștințe ale Elevei, cu asigurarea că nu ar fi aproape nici cea mai mică îndoială că Eleva va promova un doctorat total. Cu atitudinea întâi temătoare, apoi din ce în ce mai degajată, participativă a Elevei. Cu o muzică de scenă monotonă ( a compus-o Eduard Gabia care s-a ocupat și de mișcarea scenică), cu momentele în care, aceasta devine, parcă pe neașteptate, puternică, acoperitoare. Cu excelentele efecte de sound design (George Udrea), și lighting design (Ștefăniță Rozeanu și Mărin Tudorache).
Lucrurile se învolburează încă din clipa în care se trece la scădere. Atunci incep și intervențiile tot mai dese, fals prevenitoare și mimat temporizatoare ale Mariei. Urmează secvența excelent compusă a dizertației nebune referitoare la filologia comparată buclucașă care va duce la crimă. Aceasta devenind un fel de cvasi-revelație a Profesorului care și-a omorât Eleva, considerată enervantă fiindcă au început să o doară dinții. În fine, un mimat moment de respiro care conține în sine crimele ce vor urma.
Indubitabil, punctul forte al spectacolului regizat de Bobi Pricop este interpretarea actoricească. Excelentă. Sorin Leoveanu, înzestrat cu o admirabilă capacitate de metamorfozare, de trecere de la starea de rezervă la criminalul fals expert în filologia romanică, versatila Raluca Păun, o Elevă cum rar am mai văzut ( și, slavă Domnului, am văzut multe spectacole cu Lecția), Iulia Lazăr, jucând o Marie insinuantă, sunt toți trei impecabili.
Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova
LECȚIA de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Coregrafia: Eduard Gabia
Muzica originală: Eduard Gabia
Sound design: George Udrea
Lighting design: Ștefăniță Rozeanu, Mărin Tudorache
Cu: Sorin Leoveanu (Profesorul), Raluca Păun (Eleva), Iulia Lazăr (Maria)
