La început nu există decât un chip. Se apleacă deasupra noastră, ne privește, și noi îl privim înapoi fără să știm cine e, dar el ne apare în familiaritatea lui, ca și cum l-am cunoaște dintotdeauna. E chipul mamei. Nu avem încă un cuvânt pentru el, nu știm să-i spunem „tu”. Avem doar acest chip și el este toată lumea noastră.
Treptat, între noi și mamă se interpune chipul tatălui. E prima fisură: aflăm că există un „tu” și, odată cu el, un „celălalt”. Așa se naște prima neliniște. Apoi vin chipurile bunicilor, ale rudelor, ale prietenilor, ale colegilor și ale celor cu care împărțim lumea. Și cu cât intersectăm mai multe chipuri într-o viață, cu atât deprindem mai fidel tainele asemănătorului și deosebitului.
Cred că una dintre cele mai grele corvoade ale vieții omului este legată de relația cu celălalt, cu alteritatea noastră, cu cel asemănător nouă și în același timp atât de deosebit. Spun „corvoadă” știind că e un cuvânt amar: el numește efortul fără sfârșit de a locui o lume în care trebuie să încăpem toți – eu, tu, ceilalți. De când ne naștem și până murim suntem destinați unui raport, unei legături, unei dependențe, unei apropieri de celălalt – fie el un altul, fie chiar noi înșine.
La limită, aș spune că fără un altul de care să depindă viața noastră, n-am avea o viață.
Cu ei alături, cu toți cei ce ne populează viața și intră în raportul intimității noastre în roluri diferite – ca părinte, frate/soră, bunic, prieten, iubit, coleg, cetățean al aceleiași națiuni –, începem să clădim ceea ce numim spațiul lumii noastre. Ei ne fac lumea. Și cu fiecare în parte creăm, înăuntrul ei, o lume aparte, cadrul familiar al vieții noastre, ceea ce numim normalitate.
Putem spune, de aceea, că viața noastră sunt ceilalți, straturile din care e alcătuită.
Unii dintre ei devin, cu timpul, o parte din noi. De multe ori e suficient ca cineva să-ți spună „haide!” ca să ieși din starea mizerabilă în care te aflai și să afli cum e să plutești. Căci abia după ce primim primul brânci ajungem să vedem mersul nostru ca o plutire peste lume și să ne simțim ușori și fericiți. Ce dar neprețuit, să ai lângă tine oameni care să-ți poată însenina acest mers spre „înaintele vieții”!
De cele mai multe ori, lumile create cu oamenii din viața noastră nu comunică între ele, și nu se înțelege cum e posibil ca aceiași noi, părinți într-una dintre ele, să fim apoi, în celelalte, colegii, prietenii, iubiții, copiii cuiva. Cum se poate ca în noi să existe atâtea valențe, atâtea posibilități de a fi aceiași și în același timp alții? La nivelul comun al existenței, pentru toate aceste lumi am căutat un nume și le-am spus: roluri. Jung le-a spus „persona” – măștile prin care ne arătăm lumii si pe care le schimbăm clipă de clipă, fără ca măcar să ne dăm seama că ne jucăm rolul.
Dimineața, la poarta școlii, sunt mamă. La casa supermarketului sunt clientă. La birou sunt colega ce negociază și decide. Seara, acasă, sunt iarăși altcineva – și nu știu întotdeauna cine sunt.
Suntem, așadar, distribuiți într-o enormă pleiadă de roluri și tocmai de aceea nu suntem scutiți de conflicte, interne sau externe, sau de disocieri. Cea mai mare cantitate de energie o depunem, cred, în încercarea de a acomoda acest evantai de roluri în matca vieții noastre. Cele mai multe chinuri, anxietăți și frici apar la acest nivel, al distribuției rolurilor și al încercării de a da și a primi pe măsura a ceea ce ne impunem (sau ni se impune de la sine înăuntrul nostru) ca ideal de conviețuire. Toți, chiar toți, ne vedem ca pe niște oameni buni, împăciuitori, colaborativi, onești, drepți. Și totuși, deși credem cu adevărat asta și ne propunem să jucăm cât mai bine cartea socială, ceea ce se întâmplă în realitate este, de prea multe ori, exact inversul.
Orice etică, orice educație, orice iubire ar trebui să înceapă de aici, de la întrebarea: cum se face că toți ne propunem binele și reușim, în cele din urmă, să facem răul?
Răspunsul m-a găsit, fără să-l caut, într-o seară obișnuită. Am ajuns acasă și am început să împachetez hainele copiilor și să le așez ordonat în sertare, știind că ordinea nu va dura până dimineață. Dar o fac de fiecare dată cu gândul că e bine, chiar și pentru câteva minute sau ore, să fie ordine în dulăpioarele lor cu haine. Apoi băiețelul meu a ajuns acasă speriat că a luat 85 de puncte la un test la matematică și că mă voi supăra pe el. Ceea ce am făcut. M-am supărat atât de tare, reluând de câteva ori, cu el alături, rezolvarea unei probleme pe care o greșise. Și, văzând cât sunt de supărată, nu s-a mai putut abține și a început să plângă. L-am lăsat să plângă, deși știam că nu o face pentru el, ci pentru mine, căci în mintea lui de copil bun credea că mă dezamăgise. După câteva minute l-am rugat să-mi promită că data viitoare va face un efort în plus și va despărți problema în ecuații mai mici, ca să ajungă la rezolvare. I-am spus că răspunsul e întotdeauna conținut în enunțul problemei.
A dat aprobator din cap, cu ochii roșii de plâns, ne-am îmbrățișat și imediat după m-a invitat să-i țin companie la baie, unde am început jocul nostru, „ce ți-a plăcut azi?”. M-a întrebat cine îmi place mai mult dintre soare și lună. I-am răspuns că îmi place soarele, el mi-a spus că îi place luna, pentru că ea își schimbă forma: uneori e plină, perfect rotundă, la fel ca soarele, apoi scade până devine un semicerc amuzant agățat de cer, pe când „soarele, mama, e mereu la fel”. Mi-a spus apoi că i-ar plăcea să unească soarele și luna și să mă pună deasupra lor: „Mama, nu ți-ar plăcea să fii așezată peste lună și soare și să te uiți la planeta noastră de acolo de sus?” M-a făcut să zâmbesc și i-am spus că m-aș simți ca o regină. M-am gândit apoi că totul se reduce la acest fel de a simți, că ceea ce sudează doi oameni într-unul singur este felul în care reconstruiesc, din adâncul lor, chipul recunoașterii celuilalt.
Îmi propusesem binele. Și totuși, în seara aceea, el a plâns pentru răul din mine pe care îl aruncasem peste capul lui. Răspunsul era, într-adevăr, conținut în enunț, dar nu în cel al problemei de matematică. Era în chipul lui speriat din ușă, pe care eu nu am știut să-l privesc în adevărul lui.
Când ne confruntăm cu propriul eșec, cel mai la îndemână răspuns pe care-l găsim are legătură cu celălalt: ne imaginăm că el poartă întreaga vină pentru neînțelegerile, conflictele, spaimele și ura care apar pe nesimțite în raportul nostru. Sartre a spus-o într-o frază rămasă celebră: „Infernul sunt ceilalți”. Dar cine sunt ceilalți și de ce prezența lor ne aruncă într-un infern? Nu cumva infernul e mai degrabă înăuntrul nostru, în locul acela tenebros din care scoatem rând pe rând justificările pentru ceea ce ratăm să fim?
De ce nici noi, nici celălalt, dinăuntrul rolurilor noastre, nu reușim să ne arătăm în goliciunea intențiilor noastre bune? De unde vine umbra de neînțelegere și restriște? Aș îndrăzni să spun că tot ceea ce apare ca raport deficitar sau rupt între noi și celălalt are legătură cu faptul că nu ne cunoaștem îndeajuns pe noi înșine și, de aceea, nici pe el. Și că cele două necunoașteri sunt, de fapt, una singură.
În noi se dă cea mai asiduă luptă pentru a fi cei care credem că suntem. În noi se duce lupta supremă pentru noi înșine. Nimeni nu poate pătrunde în forul nostru lăuntric, nimeni nu ne poate confisca întâlnirea cu noi înșine – și totuși aceasta rămâne cea mai grea de realizat dintre toate întâlnirile. Suntem un amestec de instinct, afect și rațiune și suntem destinați să curgem odată cu marele râu al vieții. Fiecare particularitate a identității noastre, fiecare ipostază pe care o reflectăm cu atâta claritate în oglinda interioară o pierdem cu rapiditatea cu care am căpătat-o.
Nu suntem doar alții de la o vârstă la alta, ci devenim alții clipă de clipă – prin fiecare raport, mijlocit sau nemijlocit, cu lumea: cu fiecare eveniment neînsemnat sau important, cu fiecare întâlnire, cu fiecare dialog, cu fiecare loc văzut, cu fiecare răsărit și apus lăsat în urmă, cu fiecare poveste ce ne transformă în mod invizibil. Ceea ce înseamnă că nu știm niciodată pe cine lăsăm în urmă în clipa următoare și al cui e chipul din oglindă, dimineața. Iar cel mai adesea, ceea ce ne schimbă are, la rândul lui, un chip.
Nu există un eu pe care să-l înhaț acum și să-l regăsesc în minutele, orele sau zilele următoare, pentru că înăuntrul meu își face lucrarea o întâlnire avută mai devreme, o discuție cu un apropiat după care am rămas pe gânduri, o ceartă cu cineva drag, cu gustul ei amar și cu o altă imagine despre noi doi, vorba cuiva care mă vede mai bine decât mă văd eu. Totul face ca eul de care ne ținem cu dinții să fie de la o clipă la alta un altul; nu știm niciodată când străinul din noi poate face un gest neașteptat, când și cum ne poate surprinde.
Când oracolul de la Delfi îi cerea omului să se cunoască pe sine, iar Socrate făcea din asta un mod de viață, nu se refereau la o ramă fixă în care să agățăm în perete tabloul vieții noastre și chipul de piatră al eului nostru, ci vorbeau despre această fugă continuă după noi înșine. Căutarea aceasta nu se oprește niciodată și, asemenea râului, mută din loc tot ce-i iese în cale. De aceea, atunci când credem că știm cine suntem, e important să ne amintim că ceea ce nu știm despre noi poate fi esențialul și că acest necunoscut va apărea în fața noastră mai devreme sau mai târziu. A te cunoaște pe tine însuți înseamnă a-ți da voie să fii în virtutea a ceea ce nu știi că ești. În cunoașterea de sine nu există decât un singur sens – cel al întâlnirii cu necunoscutul din noi.
De aceea, îmi repet în fiecare zi că important nu e ce știu despre mine, ci tot ce nu știu și, mai ales, atenția pe care o acord acestei necunoașteri. Știind că nu știu cine sunt, tot ce-mi rămâne de făcut este să-mi ascut instinctele într-o mai fidelă introspecție, într-o mai amănunțită observație, într-o mai profundă interogare. Pot afla câte puțin despre mine fiind atentă la gesturile mărunte și la felul în care răspund unei situații sau alteia. Însă nu știu nimic despre locul din care vin toate acestea, despre cauza reacțiilor ce urcă din fondul meu cel mai adânc la suprafața lumii. Fondul acesta e ca un burete: absoarbe tot – umori, stări, reacții –, le preface înăuntru și le dă drumul înapoi în lume, fără să-mi ceară voie.
Și aici, în acest raport, apare celălalt. Pentru că există o parte din mine pe care n-o voi vedea niciodată singură: spatele meu, chipul meu în clipa în care vorbesc, privirea mea când nu mă știu privită. Pe acestea le vede doar celălalt. El stă acolo unde eu nu pot sta – în afara mea – și vede din mine exact ceea ce eu nu pot vedea. Străina din mine îi este lui, adesea, mai cunoscută decât îmi este mie. În acest sens, noi suntem ceilalți, și iată cum celălalt capătă dintr-o dată o importanță mai mare decât eu însămi. Dacă eu sunt deopotrivă și celălalt, înseamnă că aflând cât mai mult despre el pot afla despre mine.
Copiii mei știu asta fără să fi învățat-o. Într-o zi, băiețelul meu mi-a dat un desen, împreună cu explicația lui: „Mama, eu sunt fața galbenă când îți cer ceva și tu nu vrei să-mi dai, și tu ești inima roșie care se înduioșează și care până la urmă îmi dă ce îi cer.” Mă privea cu ochii lui luminoși și inteligenți, care înțeleseseră din prima clipă că îmi pot cere orice. Altă dată, cu seninătatea pe care numai copiii o au, mi-a spus: „Mama, tu ești sensibilă, dar ai și mușchi.” Am râs copios, gândindu-mă cât adevăr e în ce a spus.
Celălalt este, așadar, un alt chip sub care mă pot apropia mai mult de mine. Cu cât curiozitatea și deschiderea mea onestă față de el sunt mai mari, cu atât mai mari sunt șansele să îl cunosc mai bine și să răspund „în felul meu” la tot ceea ce vine de la el. Dacă ne-am putea imagina plasa infinită a legăturilor noastre cu ceilalți pe parcursul unei zile, unui an, unei vieți, am vedea cât de adânc sapă în noi și cât de mult ne-ar putea revela despre noi înșine. Și am înțelege, poate, de ce eșuăm atât de des în fața celuilalt: nu pentru că el ne apare sub chipul străinului, al deosebitului sau al rivalului, ci pentru că nu-l lăsăm să ne privească întregi. Ne arătăm lui din ascunzătoarea noastră și îi punem în față un chip pe care nu-l poate recunoaște.
Uneori e de ajuns o singură privire curată ca să scoată pe cineva din ascundere. Fetița mea cea mică mi-a arătat asta într-o după-amiază oarecare. Butonând telefonul tatălui meu, a apăsat butonul de play la un video în care el recita o poezie. În momentul în care a auzit primul vers, s-a oprit din joacă și a ascultat, fără să se miște, toată poezia. La final s-a dus la tatăl meu și l-a întrebat: „Este poezia ta?” Tatăl meu i-a răspuns că da. Ea s-a uitat o clipă la el, l-a mângâiat și i-a spus: „Cred că erai foarte singur.” O singură propozitie a arătat un om în adevărul lui.
Fiecare dintre noi își poate da întâlnire cu sine prin celălalt. A vedea și a te lăsa văzut sunt același gest: abia când îl privesc cu adevărat pe celălalt, el poate să mă vadă. Pentru asta, poate, ar trebui să ne amintim inocența cu care am privit primul chip și să găsim curajul de a ne privi în oglinda pe care ne-o întind ceilalți – fără gânduri ascunse, în goliciunea ființei noastre, de nimic umbrită. Poate că acesta e lucrul cel mai greu: să stăm în fața celuilalt goi de pre-judecăți.
Copiii mei mă privesc câteodată așa cum o priveam eu, la început, pe mama. Eu sunt acum primul lor chip. Iar uneori întâlnirea aceasta se petrece într-o singură clipă: când îți privești copiii și înțelegi că au moștenit de la tine glasul ochilor.





Frumos!
(Eu spun de mult ca asa zisa emancipare a femeii inseamna o dubla exploatare, in fapt: ca om al muncii si casnica. (Nu mai vorbim de exploatarea sexuala in societati care nu mai au bordeluri datorita unor idei invechite si dubioase.) Dar nimeni nu ma crede. Si ca om al muncii, navalirea femeilor in campul muncii, caci „trebuie” sa fie angajate, nu face decat sa scada pretul fortei de munca. Pina cand robotii vor elibera oamenii de aceasta corvoada. Atunci sa vedeti circ. Si cum se inverseaza dogmele sociale.
Pe de alta parte, nu se stie sigur care e primul chip vazut de bebit, Cand se naste, copilul vede doar pete de lumina si umbra. Trece ceva timp, pina cand privirea devine clara. Si nimeni nu stie cand capata privire clara si care e primul chip vazut. Pina atunci, bebitul se descurca cu mirosul.)