În septembrie 1883, din București plecau în alergare mai mulți amatori (singurii care existau, la acea vreme) spre Craiova, într-un fel de proto-ultramaraton mioritic, organizat de entuziaști ai „apropierii de Europa”, care-au strâns o sumă uriașă, o mie de lei aur. Un singur câștigător, un singur premiu. Startul a fost ceva ridicol („atleții” au pornit nebunește, nerespectând traseul, au trecut printr-un lan de grâu pe care l-au pus la pământ etc), ca și cursa în sine, pentru că cei mai mulți au abandonat de la primii kilometri. Au rămas doi: un tânăr țăran din Vlașca, pe nume Lupu, și un soldat profesionist, plutonierul Ionescu din trupele de vânători. Lupu, zic sursele („Bucureștii de altădată”, de Constantin Bacalbașa, editura Humanitas, 2014), a condus toată cursa, alergând desculț ca un posedat, dar a clacat de epuizare și era să moară cu 13 kilometri înainte de linia de sosire – când l-au găsit, leșinat, nu știa cine e sau de ce se află acolo. Ionescu, antrenat și încălțat, a reușit să termine cursa și să încaseze premiul, ceea ce i-a dat șansa parvenirii: a devenit ofițer, s-a însurat bine și a avut o viață bună, chiar mondenă pe alocuri.
Și Lupu? A scăpat de moarte la mustață, dar și de premiu, iar când a fost întrebat de organizatori ce-a fost în capul lui, a spus că voia banii ăia ca să-și cumpere un car cu boi. Impresionați, abonații ziarelor au făcut o colectă publică, au strâns suma, Lupu și-a cumpărat carul cu boi, s-a întors în satul lui și a ieșit din istorie.
În septembrie 1983, eu zăceam cu febră în camera cea bună a apartamentului din Berceni al părinților mei și mă uitam pe peretele din față. Acolo spânzura o fotografie jenantă, încadrată într-o ramă albă, lată, care să-i confere caracterul de tablou. În „tablou” eu vedeam o căruță trasă de două vaci. În creierul meu de copil, ars de febră, curgeau lent câteva gânduri, nu multe: de ce ar picta cineva o căruță trasă de vaci? De ce și-ar atârna cineva pe perete (părinții mei, în situația concretă) niște vaci înjugate la căruță? Care este sensul, adică… de ce? La mine la țară (satul Ghijasa de Sus, de pe Valea Hârtibaciului), stratificarea socială era clară: cei mai bogați oameni aveau cai. Președintele CAP-ului, primarul și pădurarul, atât. Oamenii gospodari aveau bivolițe pe care le foloseau și ca animale de tracțiune, iar oamenii săraci aveau vaci (cu același rol dublu: dădeau și lapte, trăgeau și căruța). Cei mai săraci decât săracii nu aveau decât capre, să aibă lapte pentru copii, iar cei care nu aveau nici măcar capre se duceau la oraș, la Sibiu, și se făceau comuniști. Așa mergeau lucrurile în epocă. Și atunci, de ce? De ce să pui pe perete poza cu tabloul unui om sărac, care n-avea nici măcar bani de bivolițe, darămite de cai?
În septembrie 2023, când mi-a venit pentru prima oară ideea acestui text, am căutat să aflu câte Care cu Boi a pictat Grigorescu. Spre surpriza mea, se știe că nu se știe, că nimeni nu știe: o sută? Două? Trei? Din atelierul lui (devenit, am impresia, o fabrică de Care cu Boi) au ieșit cam prea multe pânze asemănătoare; Grigorescu s-a auto-plagiat masiv spre sfârșitul vieții din motive financiare și din cauza cererii uriașe din partea „familiilor bune”. Picta aproape automat, pe bandă rulantă, reluând obsesiv tema Carului cu Boi, dar nu putea satisface cererea, așa destui contemporani (pictori din epocă, unii chiar cunoscuți) au imitat stilul maestrului pentru că piața le cerea disperată. Însă cumpărătorii erau obsedați ca pânza să aibă celebra semnătură cu roșu a lui Grigorescu (care devenise un veritabil brand de lux), iar această fetișizare a dus la explozia falsurilor de după 1907 (anul răscoalei țărănești, dar și al morții maestrului): escrocii puneau semnătura lui pe orice pânză cu boi făcută de un anonim. Nu conta. Cumpărătorii se năpusteau, ca „maratoniștii” din 1883 sau ca părinții mei, mutați de la Ghijasa în Berceni.
De ce voia Lupu un car cu boi? Ce spera să facă el cu atelajul? Întreb. Ce sperau să obțină părinții mei cu „tabloul” lor, copia unei copii după o copie? Întreb. De ce au cumpărat românii tot ce ieșea pe piață pe post de Car cu Boi, fie din atelierul lui Grigorescu, fie de la escroci? Întreb. Ce era cu toți acești oameni? Iubeau boii?
Las întrebarea deschisă, iar acum spun ce știu de aici, din Belgia. Ca forță de tracțiune animală, boul a fost înlocuit de cal încă înainte de Renaștere, în vestul Europei (cam între secolele 10 și 13); calul a purtat în spate întreaga producție, până la industrializare (motorul cu aburi, cărbunele). Nu boul, nu vaca, nu bivolița. Mașinile pe care le conduceți, electrice sau nu, au cai-putere, nu vaci-putere sau boi-putere. În estul Europei a fost altă poveste, iar de la boi s-a trecut direct la căi ferate și apoi la motoarele cu ardere internă. De ce n-au avut și esticii cai de tracțiune, așa ca vesticii? Dintr-o mulțime de motive (nu le înșir aici, chiar dacă le-am aflat în cursul documentării), dar și pentru că boii se puteau mânca, iar caii nu: românii, de pildă, nu consumă carne de cal. Mie-mi place, eu mănânc, e OK.
Vreau să spun că partea mai puțin norocoasă a Europei a sărit o etapă, așa cum li s-a întâmplat și altora: Africa Neagră, de pildă, nu a avut Epoca de Bronz. Africanii subsaharieni au trecut de la uneltele de piatră direct la cele de fier, fără să treacă prin cele de bronz. Se mai pot găsi exemple, dar mă opresc aici.
De ce e România altfel, s-a tot întrebat în spațiul public. Adică de ce nu e la nivelul Franței, că asta e problema reală (nimeni nu s-a referit la „De ce este România altfel decât Ciadul?” de pildă!). După umila mea părere, România anului 2026 este foarte, foarte sus, în comparație atât cu punctul de plecare (oricare ar fi acela), cât și cu ce-ar fi putut să fie, dacă nu avea noroc cu carul. Cu carul, nu cu boii…
Pentru o țară care a sărit complet revoluția agricolă a calului, România stă grozav de bine. Dar, ca orice parvenită, și România ar vrea să fie tratată drept o rudă europeană de viță veche, ceea ce nu este. Iar românii sunt îmbibați de parvenitismul societății lor (și eu la fel! Și eu vreau să par altceva decât ceea ce sunt): Lupu din Vlașca moare alergând după un car cu boi, cocalarul cu BMW se face de râs pe Facebook în toată Spania, maramureșenii își construiesc namilele lor de case goale muncind până la moarte pe șantiere, iar părinții mei, săracii, voiau să pară și ei bucureșteni, oameni de la oraș, cu apucături de orășeni (nu le-aveau).
Ultima întrebare: merită? Merită să ne străduim să părem ceea ce nu suntem?
