Recent s-a desfășurat în Cluj-Napoca Festivalul de filosofie sub semnul întrebării Ce mai avem în comun? Printre activitățile festivalului au fost și dezbateri între elevii de liceu pe tema „Simplul fapt de a trăi împreună ne face responsabili?”, la care am fost și eu invitată. Am acceptat să fac drumul dintre orașul de la frontiera vestică în care locuiesc și Cluj pentru că încă mă preocupă faptul de a fi în comun, fenomenul noi. În urmă cu zece ani lucrasem la un text despre criza comunului și a comunității, așa că îmi era dor să aud despre autorii de atunci: Bataille, Blanchot, Nancy, la fel cum îmi era dor de străzile orașului din studenție. În plus, de acolo îmi era mai aproape să dau o fugă să o văd pe mama în satul de la periferia Transilvaniei.
Am intrat în aula magna, unde se țineau dezbaterile elevilor, emoționată că voi fi parte din comunitatea filosofică măcar pentru câteva ore. Liceenii au ținut discursuri entuziaste fie despre responsabilitatea față de ceilalți, fie despre cum prezența lor poate deveni o intruziune în viețile noastre. În jurul amiezii „momentul cu elevii” s-a terminat, iar eu, după o scurtă discuție cu alți profesori din festival despre cum ar trebui să arate un manual de filosofie, am găsit o mașină spre satul meu natal. În timp ce luam distanță de Cluj, mă gândeam că în cadrul evenimentelor organizate pe parcursul întregului weekend participanții vor „întrerupe mitul” comunității ca unitate și vor descoperi fără mine „excesul” întâlnirii celuilalt (Nancy) sau „secretul de nemărturisit” (Blanchot) al faptului de a fi în comun. Acel noi ca experiență a limitelor, dincolo de opoziția dintre identitate și diferență și de finalități exterioare. Eu credeam, pe urmele lui Bataille și Blanchot, că sunt posibile doar insule fragile de comunitate, cum ar fi dialogul dintre prieteni sau îndrăgostiți. Mă întrista gândul că am pierdut până și asta, căci, în puținele întâlniri cu prietenii clujeni, doar ne privim mirați chipurile transformate și ne plângem de una, de alta.
A doua zi m-am așezat lângă mama în târnaț. Priveam pădurea colorată din fața casei și ascultam sunetele familiare ale vecinilor, atât de amestecate, încât păreau emise de același organism. Mama ar fi știut exact cine tăia lemne, cine bătea nucii, cine culegea merele și porumbul, dar am lăsat-o să spună cât de grea și de lungă e bătrânețea și cum nu scapă nimeni de ea și de moarte. Apoi am fost la mormântul tatei. Seara ne-am așezat la masă, să povestim, exact cum făceam pe vremuri sâmbăta seara. Dintr-odată a apărut prin ușa întredeschisă o farfurie plină de gomboți cu prune:
— Ia-o repede vecină! Ana i-o făcut, eu vin de la muls vaca și mă grăbesc!
— Hai în casă, spuse sora mea, convinsă. Toată ziua o intrat pe ușă ba o găleată cu lapte, ba o farfurie cu mâncare, acuma intră și tu! Și cheam-o și pe Ana, mai am coniac de la nunta lu’ Marian.
Vecina a intrat, scuzându-se că miroase a balegă, și m-a îmbrățișat. Mirosea a fân și a lapte. A apărut în câteva momente și fiică-sa, a luat paharul oferit și a întrebat:
— Mă omule, pe vecina Dochia nu o chemăm? Azi o venit la mine să mă întrebe ce să facă că-i crește într-una glicemia lu’ Uțu.
— Să-i dea pace! Că ea îi crește glicemia, săracu!
Amândouă dădeau din cap zâmbind. Sora mea continuă:
— O țin la distanță, crede că avem în comun lemnele de iarnă. O făcut o gaură în gard și mi-o furat lemnele din stivă.
Mă uitam la ochii lor albaștri în timp ce îmi aminteam cum a dus Dochia acasă colacii de la înmormântarea bunicii. Revedeam expresia mamei căutând colacii să-i pună merinde neamurilor venite de departe.
— Ieri unde o mers ambulanța? Amu’ cine s-o bătut? În loc să fie mai buni, că au ce le trebuie, îs tot mai răi unii cu alții.
— Am văzut pe grupul satului că o sunat la poliție Mihaela lu’ Cornel. După ce o băut amândoi toată ziua, o bătut-o și ea o sunat la ambulanță și la poliție. O venit poliția și o vrut să-l ia, da’ Cornel o făcut pe el de spaimă și l-o lăsat în plata domnului că le-o fost greață, spuse sora mea cu o grimasă de dezgust.
Am râs toate patru. Privirea mea, încă uimită de întâlnirea noastră, s-a oprit recunoscătoare asupra farfuriei cu gomboți din mijlocul mesei.
Am plecat spre Cluj de dimineață, de acolo îmi rezervasem prin BlaBlaCar o mașină pentru după-amiază. Voiam să merg neapărat la întâlnirea cu filosoful Achille Mbembe. Deși mai erau patruzeci de minute până atunci, am intrat în clădirea universității, iar în hol am dat peste un universitar din orașul meu, invitat să conferențieze la festival. După ce m-a salutat galant, m-a chemat la catedra de filosofie să bem o cafea. S-a mirat că ezit, însă nu voiam să-i spun că nu mai intrasem acolo de decenii. La catedră, stăteau de vorbă filosoful Achille Mbembe și profesorul organizator al festivalului de filosofie, cel care i-a tradus lucrările și făcuse posibilă venirea sa la Cluj. M-a intimidat prezența lor, profesorul organizator i l-a prezentat lui Mbembe pe colegul lui universitar, a trecut rapid cu privirea peste mine și au început să vorbească despre cum supraviețuiește profesorul din orașul meu scriind texte ce critică sistemul educațional. Am căutat grăbită din priviri cafetiera, am luat o cafea și am ieșit pe culoarele largi și luminoase.
M-am plimbat o vreme singură cu gândul la a fi în comun ca expunere reciprocă a unor singularități care nu se confundă. Îmi era greu rucsacul unde aveam laptopul cu lecțiile schimbate mereu, în speranța că îi voi face pe elevi să fie mai atenți unii la alții. Peste tot mă duc cu el. M-am așezat pe pervazul ferestrei, ca în studenție, și, tot ca atunci, priveam spre curtea interioară unde făcusem în primul an de facultate instrucție. Eram șefă de grupă, din cauza înălțimii, însă nu puteam spune comenzile altfel decât șoptit. Căpităneasa a trebuit să mă schimbe: Nu ești bună să comanzi! Dar vocea mea stinsă nu s-a făcut auzită nici la seminarii, deși citeam toate textele. De câțiva ani, vocea mă lasă de tot toamna, prin noiembrie, după ce primele luni din an încerc diverse metode să-i conving pe elevi să mă asculte.
— Pot să stau lângă dumneavoastră?
Era Andreea, o fostă elevă, nu mai știu din ce an. Îmi aminteam cu drag dialogurile cu ea despre reguli și autonomia voinței. Am intrat împreună în sală, locul se aglomera, chiar era o minune că îl vedeam în universitatea noastră pe Achille Mbembe. M-am așezat pe un rând mai în față, poate că mașina spre casă va pleca mai repede. Prin fața mea treceau foști elevi, uite-o pe Melisa, a luat zece la bac; și pe băiatul căruia îi plăcea Levinas; uite-o pe Teodora care scria eseuri despre cunoaștere, dar nu-i plăcea politica. Fiecare fusese pentru mine o insulă de comunitate.
Achille Mbembe s-a așezat în prezidiu printre tineri cercetători. A urmat un dialog în timpul căruia a răspuns întâi cu o voce stinsă, ezitantă, în engleză, și a tradus conceptele importante în franceză. A explicat trecerea de la biopolitică la necropolitică prin transformarea oamenilor în corpuri disponibile unor puteri care decid cine moare și cine trăiește. Apoi i-am simțit puterea fragilității când a fost provocat să vorbească despre devenirea-neagră a lumii (Becoming Black of the World) ca extindere a unor forme de exploatare și dezumanizare dincolo de condiția istorică a negrului. Vocea i-a devenit fermă când a spus că Europa nu mai este centrul de greutate al lumii. Mă întrebam dacă ne va spune că periferia nu mai e un loc, ci o condiție ce se răspândește în fostele centre. Cineva din prezidiu l-a întrebat cum putem regândi lumea ca loc comun…
Brusc apare pe telefon un mesaj de la BlaBlaCar: mașina va pleca mai repede. Ies din sală în timp ce îmi imaginez că filosoful va răspunde că vom putea reîmpărtăși lumea prin întoarcerea către arhivele periferiei ca urme ale unor forme de viață, experiențe, gesturi și moduri de a locui împreună. Las în urmă răspunsul lui, conferința ziariștilor de la Recorder, cea a lui Matei Vișniec și proiectul cu manualul de filosofie, iar la colțul universității simt o greutate, chiar impulsul să mă întorc, însă înaintez grăbită printre poveștile de pe terase. E ultima mașină și am șase ore mâine, dintre care unele de logică, logica predicatelor, și nu știu exact cum le voi explica elevilor de ce ∀x(H(x)→M(x)).
Am ajuns la destinația indicată de aplicație, îmi trag sufletul și văd un tânăr cu figură aparte, are barba roșcată împletită și un zâmbet inteligent.
— BlaBlaCar?
— Nu! Sunt Cătălin, apoi râde. Da, aștept și eu mașina, așa ajung duminica în „minunatul” oraș.
— Nu îți place Oradea? Dar toată lumea laudă orașul!
— Da, pentru că-i frumos vopsit, da’ nu ai cu cine bea o bere, cu cine sta la o poveste. Și nu vreau să-ți spun cum se uită după mine pe stradă….
Recunosc că și pentru mine Oradea e mai degrabă un oraș vizual. Fațadele Art Nouveau sunt frumoase… mă întrerupe ca să mă întrebe dacă nu vreau să povestim la o bere cândva. Simte că ezit, apoi mă ignoră tot drumul. În schimb, le povestește celorlalți colegi de drum despre foraje și straturi de fosile și, tot mai încântat, despre fluturi și nectar fosilizat. Repetă de câteva ori: tot ce ne înconjoară poartă urmele a milioane de ani de transformări. Atunci noi, cei din prezent, suntem periferia acestor transformări! îmi spun zâmbind. Și mă bucur că nu am apucat să-l refuz, poate revine cu invitația.
Cine zice că festivalul de filosofie se termină la colțul universității?



